21 septembrie 1939. Asasinarea primului-ministru al României, Armand Călinescu



Primul-ministru,
Armand Călinescu

(Mărturiile omului politic Grigore Gafencu, ministrul afacerilor externe).

Septembrie 1939. S-au împlinit 9 luni de cînd am depus jurămîntul în faţa Regelui. La orele 10 şi jumătate, Armand m-a chemat la Ministerul Armatei, unde mi-a dat unele lămuriri cu privire la trupele polone intrate în ţară şi dezarmate. La cererea lui, am dat o telegramă la Moscova, pentru a linişti temerile ruseşti faţă de noi şi de neutralitatea noastră.

Telegrama se încheia astfel: „În ţară domneşte cea mai deplină linişte şi ordine. Guvernul, care reprezintă, în aceste împrejurări, opinia publică în întregimea ei, este hotărît să păstreze, mai departe, o strictă neutralitate, să se abţină de la orice act de ostilitate sau de agresiune şi să întreţină cu toţi vecinii raporturi cît mai paşnice”. La ora 1, Armand m-a întrebat, prin telefon, dacă am expediat telegrama. Cu acest prilej, i-am citit din nou sfîrşitul ei şi mi-a spus că e deplin mulţumit.

Un ceas mai tîrziu, şedeam la masă cu Nuşeta, cînd un prieten ne-a vestit la telefon că la radio, o voce ciudată, întrerupînd emisiunea muzicală, ar fi anunţat că Armand a fost „executat”. O clipă mai tîrziu, Lascăr, în faţa căruia s-a întîmplat grozava faptă, mi-a confirmat această veste. Am fugit cu Pop la faţa locului. Am găsit pe Armand întins pe stradă, cu faţa acoperită de un ziar plin de sînge. Alături de trupul neînsufleţit, care părea mai mic, mai firav ca niciodată, al primului-ministru, zăcea, masiv şi ciuruit şi el de gloanţe, credinciosul agent Andronie. În jurul lor, pe Splaiul Dîmboviţei, forfotea zăpăcită o lume care-şi pierduse cu desăvîrşire capul: ofiţeri, poliţişti, femei şi bărbaţi din apropiere. Trupul primului-ministru era lăsat în praful însîngerat al şoselei, ca acela al victimei unui fapt divers, pînă la sosirea procurorului. Numai la porunca mea s-a renunţat la această sinistră formalitate. Purtat pe braţe prietene, Armand, care părea un copil strivit printr-o lovitură fatală, pe care nimeni încă nu şi-o putea realiza, era aşezat într-o ambulanţă şi dus la Spitalul Militar.

Trupul neînsufleţit al primului-ministru,
aşa cum a fost găsit la locul crimei 

Am urmat drumul mai departe, spre Palatul Cotroceni. Mă temeam ca, lipsită de energia sa, care de 2 ani stătea de veghe zi şi noapte, ţara să nu se cutremure, lăsînd să se întindă răzvrătirea. Regele m-a primit numaidecît. Era alb, ca şi mine, şi, ca şi mine, pînă în fundul sufletului tulburat:

- Nu-l pot înlocui cu nimeni!, au fost cele dintîi cuvinte ale lui.

Şi, totuşi, se impunea datoria de a nu lăsa gol postul de unde se exercită autoritatea statului. Într-un Consiliu de Miniştri restrîns, Regele a arătat, un ceas mai tîrziu, diferite ipoteze de înlocuire a primului-ministru. Eram de faţă: Iamandi, Mitiţă, Andrei, Ghelmegeanu, Urdăreanu şi cu mine. S-au rostit mai multe nume: Ballif, Argetoianu, Vaida. Iamandi a sprijinit cu căldură numele meu, la care, după spusele lui, s-ar fi gîndit şi Armand, pentru ceasul cînd ar fi dispărut. Mitiţă s-a asociat la această propunere. Eu însă am respins-o cu hotărîre, stăruind asupra necesităţii de a rămînea la Externe, în afară de luptele şi reacţiunile de politică internă. Urdăreanu a sprijinit propunerea mea. Am părăsit palatul înainte ca să se fi luat o hotărîre. M-am dus la minister, unde aveam de luat unele măsuri urgente. Seara am aflat că fusese numit prim-ministru generalul Gheorghe Argeşanu.

Noaptea, la orele 10, am avut un Consiliu de Miniştri. În locul prietenului meu, al cărui tovarăş nedezlipit fusesem timp de 9 luni şi care, cu sclipirile inteligenţei sale, domina şedinţele noastre ministeriale, şedea, cu mustaţa răsucită, bravul general „Ghiţă Ostaşul”. Eram cu toţii copleşiţi de durere şi de îngrijorare apăsătoare. Generalul Marinescu ne-a lăsat să înţelegem, fără a ne cere, de altfel, nici sfatul, nici aprobarea, că represiunea va fi straşnică.



Asasinii au fost prinşi rapid şi executaţi imediat pe locul faptei

De afară, ne veneau veşti despre executarea celor 8 sau 9 făptaşi ai crimei, chiar pe locul unde căzuse Armand Călinescu. Am cerut chiar în acea noapte să văd pe Urdăreanu la Cotroceni. Am ţinut să declar că, deşi sînt mai apropiat prieten al celui care ne-a fost ucis azi, totuşi sfătuiesc să nu se facă fapte de sîngeroasă răzbunare. Să nu se mai verse sînge între Rege şi ţară. Răzbunarea cere din nou răzbunare şi alunecăm astfel pe calea unui măcel între români. Statul nu poate face decît dreptate. Ca ministru de Externe, stăruiesc să nu se dea impresia în străinătate, prin acte de întinsă represiune, că ne aflăm în faţa unei răzvrătiri. Astfel, pentru a nu deschide calea ruşilor, care caută o pricină pentru a intra în ţară. Am vorbit cu stăruinţă şi căldură mai bine de o jumătate de oră. Cuvintele mele au fost duse mai departe?… Să fi fost prea tîrziu?…

GRIGORE GAFENCU

(Text reprodus din ediţia electronică a ziarului „Tricolorul”, http://www.tricolorul.wordpress.com/ din 18 februarie 2011. Fotografiile sînt preluate de pe http://www.google.ro/).

Modestul monument ridicat în memoria lui Armand Călinescu,
pe locul asasinării sale, la intersecţia B-dului Geniului cu Str. Ştirbei Vodă

Un excepţional punct de vedere al unui stalinist...

De pe blogul „Atitudini”, unul cu elevat conţinut intelectual, al profesorului Valeriu Stănescu, http://valeriuss.blogspot.com/ – blog pe care mie îmi este imposibil să mai postez comentarii, de mai multă vreme, din motive strict tehnice, independente de voinţa şi priceperea mea – extrag dintre comentariile la articolul „Gînduri răvăşite la căpătîiul mamei muribunde”, semnat de domnul profesor Stănescu, pe cel al domnului Florian Liviu, un blogăr cu afirmate şi recunoscute convingeri staliniste. Îl reproduc aici, părîndu-mi-se un punct de vedere excepţional, prin concizie şi exactitate, asupra realităţii româneşti înconjurătoare:

„În privinţa României, asistăm la disoluţia statalităţii şi a conştiinţei naţionale.

Cauzele materiale ale acestui fenomen sînt demantelarea economiei socialiste şi predarea tuturor surselor de bogăţie capitalului străin. Forţele naţionale, cîte mai sînt, nu mai au pe ce să se sprijine. Burghezia naţională este atît de slabă economic, atît de dependentă şi legată ombilical de capitalul occidental şi de piaţa UE, încît acţionează ca o forţă contrară unităţii şi independenţei naţionale, în loc să acţioneze ca forţă coagulantă a lor.

Proletariatul, la rîndul său, dublu exploatat ca orice proletariat din colonii, nu poate nutri sentimente naţionale, cîtă vreme ideologia burgheză nu i le cultivă şi, mai cu seamă, cînd singura sa şansă de a supravieţui economic este părăsirea ţării pentru a-şi găsi de lucru în Occident.

Nu cred că situaţia altor ţări din Est este mai bună decît a României – capitalismul e rău peste tot, chiar şi în cea mai bogată ţară din lume, SUA – ci doar că se menţin vechile decalaje istorice”.

Florian Liviu 

Se poate o radiografie la obiect mai clară, mai convingătoare?

Doctrina militară şi cine pe cine acuză de „regim antinaţional”?

Doctrina militară a unei ţări reprezintă o chestiune de suveranitate naţională. Conceptual, ea răspunde şi corespunde, într-o perioadă sau alta, intereselor supreme, existenţiale, ale statului, în raport logic şi echilibrat cu împrejurările politico-militare imediate şi de perspectivă, interne şi externe, dar şi în raport de continuitate cu specificitatea naţională în domeniu.



Doctrina militară a României anticomuniste

În primele patru, cinci decenii postbelice, politica militară a României a suferit dese şi importante adaptări obiective, determinînd mutaţii doctrinare cu totul remarcabile, potrivit aspiraţiilor şi intereselor naţionale majore ale societăţii româneşti. Astfel, putem vorbi de o doctrină militară specifică primului deceniu postbelic, care a creat condiţiile fundamentării şi concretizării, în anul 1958, a demersurilor pentru retragerea trupelor sovietice staţionate pe teritoriul naţional, apoi de o nouă orientare doctrinară, întemeiată pe principiile politice generale afirmate prin aşa-numita „Declaraţie de independenţă din aprilie 1964”, care a permis atît momentul de strălucire politică din anul 1968 a Statului Român, cît şi poziţiile politico-militare pe care ţara noastră s-a situat în următoarele două decenii. Constanta acestui proces de adaptare evolutivă a doctrinei militare româneşti de-a lungul întregii perioade postbelice la care mă refer a fost caracterul ei strict defensiv, factor determinant al siguranţei naţionale a unui stat ca România. Altfel spus, în toţi acei ani, a fost vorba despre opţiunea raţională, echilibrată, pentru o constantă şi susţinută politică defensiv-preventivă a ţării şi de exercitare, fermă şi explicită, a suveranităţii ei naţionale.

Lucru firesc, întrucît, ca reflex natural al existenţei umane, individuale şi colective, siguranţa naţională este un non-sens conceptual şi praxiologic cînd statului – instrumentul capital şi indispensabil de exercitare a dreptului existenţial, imprescriptibil, al naţiunii – îi lipsesc atributele de independenţă, suveranitate şi integritate teritorială. Desigur, „reflexul natural” al unei asemenea doctrine implică responsabilizarea individuală şi colectivă în toate straturile societăţii, responsabilizare sintetizată în conceptul ancestral, dar niciodată perimat sau ignorabil, de „luptă a întregului popor”. Existenţa şi libertatea de sine a poporului nu sînt negociabile, iar apărarea lor este, deopotrivă, obligaţie cetăţenească şi expresie a spiritului patriotic şi onoarei, toate fiind elementele de rezistenţă ale oricărei doctrine militare naţionale.

După anul 1989, cum era şi firesc, doctrina militară a României se cerea a fi regîndită, în raport cu modificările şi reconfigurările politice interne şi internaţionale. Din păcate, în lipsa unor politici coerente şi principiale – tribut ce avea să fie şi continuă să fie plătit diletantismului, cosmopolitismului şi lipsei caracterelor de care se face vinovată clasa conducătoare, dar şi trompetiştii şi aplaudacii săi – în România nu a mai putut fi vorba de elaborarea unei doctrine de securitate autentică. Mai mult decît atît, în condiţiile învecinării noastre cu state şi zone geografice devenite, rînd pe rînd, scene sau focare de conflict militar, riscurile la adresa siguranţei naţionale, mai ales în primii ani ai perioadei, au adus Statul Român în pragul colapsului, ameninţările la adresa păcii, independenţei şi integrităţii sale devenind, adesea, iminente. Ulterior, compromisurile politico-militare şi, mai ales, cele economico-sociale au devenit inevitabile şi de-a dreptul umilitoare, cu efecte incalculabile asupra potenţialului economic şi, implicit, asupra celui de apărare ale ţării.

Practic, respectivele compromisuri au adus astăzi Statul Român în dependenţă totală faţă de factori economici şi de securitate externi. Astfel, i-au fost ştirbite grav şi inacceptabil atributele de independenţă politică şi suveranitate naţională consfinţite prin Constituţie, ceea ce i-a provocat chiar o pierdere vizibilă şi îngrijorătoare de autoritate în anumite zone ale teritoriului naţional, cu deosebire în Transilvania. Dacă înregimentarea României în NATO a rămas, şi după săvîrşirea ei, o contestabilă şi, oricum, relativă opţiune de siguranţă naţională, instalarea unor baze militare străine, în speţă americane, pe teritoriul naţional este o decizie de neînţeles din perspectiva intereselor fundamentale ale statului şi poporului român. Bazele militare străine violează principiul suveranităţii naţionale a statelor şi nu asigură acestora un grad sporit de siguranţă, aşa cum pretind teoreticienii neo-doctrinei „suveranităţii limitate”. Dimpotrivă, bazele militare străine, reprezintă un risc major la adresa siguranţei naţionale!

Dincolo de faptul că analizele şi previziunile obiective de securitate nu identifică o ameninţare militară directă, imediată şi proximă la adresa siguranţei naţionale a României, care să justifice în vreun fel prezenţa unor baze şi, implicit, a unor trupe străine pe teritoriul său, logica elementară conduce la conştientizarea faptului că respectivele baze militare devin, prin forţa împrejurărilor, ţinte ale unor terţe sisteme de apărare şi securitate, prezenţa lor în România neputînd fi altfel interpretată decît ca o potenţială ameninţare, prin urmare ele neputînd fi nici ignorate, nici nesocotite. Asta, în condiţiile în care România se învecinează cu două super-puteri nucleare! Şi, atunci, despre ce siguranţă naţională „cum n-am mai avut în toată istoria”(!) mai pot vorbi decidenţii români? Nu cumva este vorba, dimpotrivă de fapt, despre o gravă iresponsabilitate faţă de securitatea şi integritatea Statului Român?

Pe de altă parte, este absolut surprinzător şi regretabil că preşedintele României s-a angajat, evident în numele Statului Român, să promoveze, după modelul american, o doctrină militară preventiv-ofensivă(!), inclusiv prin acceptarea pe teritoriul naţional a aşa-numitului scut antirachetă american, iar soldaţii români continuă să fie menţinuţi drept carne de tun la mii de kilometri depărtare de propriile fruntarii, ca legiuni mercenare în coloniile imperiului. Altfel, ne rămîne să constatăm că, spre exemplu, demersurile pe lîngă Federaţia Rusă pentru retragerea mult contestatei Armate a XIV-a din Transnistria au fost abandonate demult şi că, în condiţiile date, cu atît mai puţin ele ar mai putea găsi vreo înţelegere dinspre partea rusă. În timp, vom fi foarte fericiţi dacă Rusia, de ce nu şi Ucraina nu vor „plusa”, pe bună dreptate.

Deocamdată, autorităţile române sînt datoare să răspundă explicativ, nu să tacă impasibile!, acuzaţiilor tot mai numeroase şi mai insistente care vin din partea opiniei publice internaţionale, conform cărora baze militare din România, aparţinînd regimului de la Washington, unele secrete(?!), ascund sau au ascuns lagăre de detenţie şi tortură pentru prizonierii islamişti ai Statelor Unite, capturaţi în pretinsul război împotriva terorismului. Acuzaţii foarte grave, dovadă intempestivă, aş zice, a riscurilor sau consecinţelor pe care le implică, iată, prezenţa bazelor militare străine pe teritoriul tău. Şi, de-ar fi numai atît, dar cine ştie ce ne rezervă viitorul? Desigur, cei care aduc aceste acuzaţii trebuie să expună probele doveditoare, dar ar fi foarte grav pentru foştii sau actualii guvernanţi români ca, dacă probele există, ei să le fi muşamalizat şi, la un moment dat, ele să fie date în vileag de autorităţi din străinătate. În acel moment chiar le va fi prea tîrziu să-şi constate inutilitatea scutului antirachetă...

P.S. – Apropo. În 1958, comuniştii români au scos din ţară armatele străine (comuniste!) şi au împuternicit Armata Română la ea acasă. După 1989, capitaliştii (români...?) au scos din ţară Armata Română şi au adus armate străine, împuternicindu-le aici. Repet, dar, întrebarea din titlu: cine pe cine acuză de „regim antinaţional”?

Membri ai N.A.T.O. !

Prin urmare, nu mai vrem comerţ pe mare!

A existat în Parlament, cu vreun deceniu în urmă, o veritabilă polemică în jurul ideii vinderii sau închiderii Şantierului Naval Constanţa. S-au adus, fireşte, tot felul de „argumente”. Unul dintre ele relua tîmpeniile iliesciene despre „megalomania ceauşistă şi aberanta sa politică autarhică”, din cauza cărora s-ar fi produs o supradimensionare – iraţională şi inutilă – a industriei, inclusiv a celei constructoare de maşini, în cazul de faţă a construcţiei navale. Mai mult chiar, unii au contestat, şi ideea încă e susţinută de tot felul de ambuscaţi, că România nu ar avea tradiţii în construcţia de nave şi că şi chestia asta este tot o găselniţă ceauşisto-comunistă… Aşa să fie, oare? Să vedem:

Prima navă românească propulsată de un motor cu aburi a intrat în exploatare în anul 1858, pe Rîul Siret, între Vadul Roşca şi Galaţi, devenind în 1864 prima navă militară a Armatei Române. Navigaţia fluvială română s-a constituit ca instituţie în 1895. În acel an, a intrat în funcţiune cursa de pasageri între Galaţi şi Brăila, efectuată de nava „Orient”. Tot atunci a intrat în exploatare şi vasul maritim „Medeea”, plecînd într-o primă cursă spre Bosfor. De-a lungul unui secol şi jumătate de dezvoltare navală (tradiţiile autohtone în acest domeniu fiind mult mai vechi), în România s-a creat o întreagă salbă de şantiere pentru construcţia de vase fluviale şi maritime, capabile să asigure necesarul intern, cît şi cerinţele pentru export.

În anii 1980, lucrau în plin pentru economia naţională şantiere navale la Orşova, Drobeta-Turnu Severin, Zimnicea, Olteniţa, Brăila, Galaţi, Tulcea, Constanţa şi Mangalia. Astfel, numai în 1985 s-au construit nave cu o capacitate totală de 650.000 tdw. Potenţialul de transport al flotei comerciale româneşti provenea în acei ani de la cele aproape 360 de nave aflate în utilizare, cu o capacitate totală de circa 6.200.000 tdw, ajungînd în anul 1989, comparativ cu perioada 1980-1982, să se dubleze. România producea, la cele mai înalte standarde ale calităţii şi siguranţei în exploatare, nave dintre cele mai diverse, comenzile pentru export venind inclusiv din ţări cu mare tradiţie în domeniu, ca SUA, Japonia, Uniunea Sovietică, Olanda, Grecia, China ş.a.: portcontainere de 8.000 tdw, cargouri de 15.000 şi 18.500 tdw, mineraliere, petroliere şi tancuri petroliere de 35.000 tdw, 55.000, 65.000, 85.000, 150.000 tdw şi 165.000(!) tdw, acestea din urmă făcînd parte din clasa celor mai mari vase maritime construite în lume la un şantier naval din categoria celui de la Constanţa.

Flota civilă românească dispunea, de asemenea, de nave specializate pentru transporturi frigorifice, nave pentru transportul gazelor lichefiate, al produselor chimice, pescadoare, vase pentru transportul vehiculelor rutiere, nave feribot, nave-siloz, docuri plutitoare, remorchere de radă şi larg, nave de salvare, nave pentru deservirea celor 6 platforme de foraj marin (de construcţie românească) din Marea Neagră, nave pentru întreţinerea şenalelor navigabile, nave pentru depoluarea porturilor, nave pentru cercetări ştiinţifice, nave de pasageri, etc. În marea lor majoritate, aceste vase erau dotate cu echipamente concepute şi realizate integral în ţară. Este un fapt recunoscut că, în 1989, România era al 6-lea mare producător de nave maritime şi fluviale din lume!

Astăzi, flota comercială a României nu mai există. Nu a mai fost nevoie de ea. Şantierului Naval Constanţa, ca şi celelalte şantiere navale ale ţării – unele dezafectate, altele lăsate în paragină – este, practic, pus şi el „pe butuci”. La un moment dat, o explicaţie s-a dorit a fi aceea că, timp de 15 ani de la înlocuirea politicii economice socialiste, de pînă în 1989, cu economia liberă, capitalistă, constructorul constăţean nu a avut nici o comandă de execuţie a vreunui vas. Adică, precum înţelegem, nici măcar de la americani... Mie, însă, cel mai logic dintre argumente mi se pare a se desprinde din retorica acestei întrebari: dacă flotă nu ne mai trebuie, la ce bun şantierul naval?

Cathedral Plaza – între furie şi neputinţă

Comunicat de Presă al Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti, preluat din ediţia online a ziarului „Tricolorul” din 9 septembrie a.c. - http://www.ziarultricolorul.ro/.

 

Comunicatele şi ieşirile publice din ultima perioadă ale dezvoltatorului proiectului ilegal Cathedral Plaza dovedesc furia şi neputinţa acestuia. Furie pentru că gigantica înşelătorie numită Cathedral Plaza a fost desfiinţată de instanţele de judecată irevocabil, fără altă posibilitate de atac, iar „combinaţia” încropită cu primarul Sectorului 1, arhitecta şefă a aceluiaşi sector (exercitînd fără drept această funcţie) şi cu larga oblăduire a unor instituţii sau persoane puse în slujba banului, nu a interesului public, nu a reuşit. Neputinţă pentru că, iată, a constatat că nu totul şi nu toate sînt de cumpărat, indiferent de „Ofer”-ta şi banii puşi la bătaie pentru a salva ceea ce nu trebuie salvat: o construcţie fără trecut, prezent sau viitor, o fantomă ce nu poate fi intabulată în mod legal, nu poate fi vîndută, branşată la utilităţi, autorizată să funcţioneze, o clădire periculoasă prin existenţa sa ilegală şi nepotrivită.

Furia şi neputinţa nasc violenţă, fie şi numai verbală, astfel încît beneficiarul acestui proiect ilegal s-a năpustit pe rînd asupra Justiţiei, calificînd-o ca inconsecventă, deşi singura decizie favorabilă acestuia a fost cea de la Ploieşti, anulată ulterior de Curtea de Apel Suceava, apoi asupra primarului general Sorin Oprescu şi, nu în ultimul rînd, asupra bucureştenilor, pe care îi ameninţă că vor plăti ilegalitatea comisă chiar de acest dezvoltator. Adică el a încălcat legea, iar alţii să plătească. Nu suflă nici un cuvînt însă despre declaraţia notarială prin care s-a angajat să nu solicite despăgubiri de la primarul Sectorului 1, acesta anticipînd la vremea respectivă (anul 2006, anterior autorizării nelegale) că lucrurile ar putea să ia o întorsătură proastă pentru proiectul ilegal.

Evident că după constatarea emiterii nelegale a autorizaţiei de construire şi după validarea acestei decizii de nu mai puţin de 6 ori, prin alte decizii irevocabile, nici nu se poate pune problema unei răspunderi a primarului Sorin Oprescu (care nu a dat niciodată vreun act de aprobare privind această construcţie ilegală) şi cu atît mai puţin a cetăţenilor din Bucureşti. Cel sau cei care ar trebui să plătească sînt, în realitate, alţii, şi anume cei care au comis cu adevărat un abuz în serviciu, prin emiterea sau susţinerea unui act ilegal: primarul Sectorului 1, fosta arhitectă şefă de sector, fostul arhitect al Capitalei, cei doi primari generali anteriori, şeful Inspectoratului Teritorial în Construcţii Bucureşti, reprezentanţii Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă şi, nu în ultimul rînd, persoanele care au înregistrat ilegal în Cartea Funciară o construcţie fără autorizaţie valabilă. Arhiepiscopia Romano-Catolică a formulat, de altfel, Plîngeri Penale împotriva celor mai importanţi jucători din acest meci al fraudei, iar în prezent unele instituţii s-au autosesizat şi desfăşoară anchete proprii privind faptele funcţionarilor, dispunînd ele însele sesizarea organelor de cercetare penală.

În aceste condiţii, apare şi neputinţa de a mai cumpăra oamenii şi riscul tot mai mare pe care nimeni nu mai vrea să şi-l asume: fraudă în folosul societăţii Millennium Building Development. Iar dacă primarul general a somat firma Millennium Building Development să desfiinţeze construcţia ilegală, o astfel de acţiune este de lăudat, dovedind bărbăţie şi corectitudine, întrucît o construcţie ilegală nu poate să existe, iar primarul are obligaţia aducerii la îndeplinire a legii, şi nu a tolerării încălcării acesteia. Marota vînturată cu obstinaţie că primarul general ar discrimina acest dezvoltator este contrazisă chiar de afirmaţiile sale, în sensul că are investiţii de peste jumătate de miliard de euro în Bucureşti. Ori singura investiţie cu probleme este cea ilegală: Cathedral Plaza.

De asemenea, cealaltă idee fixă, privind neîncrederea investitorilor, este contrazisă de realitatea prezentă. Investiţiile există, la alte clădiri nu sînt probleme, infrastructura se dezvoltă. Această politică proastă de atragere a simpatiei prin milă nu poate să păcălească pe nimeni. Cu toate acestea, sfidarea şi încălcarea legii continuă. Chiar şi în acest moment se desfăşoară, pe ascuns,  lucrări la clădirea ilegală şi pretins finalizată. Deşi avem numeroase înregistrări video şi declaraţii a zeci de persoane care văd zilnic că în interiorul clădirii continuă se se lucreze, în mod ilegal, Inspectoratul Teritorial în Construcţii Bucureşti îşi trimite angajaţii numai la ore la care pot constata că nu există activitate, iar aceştia nu consemnează niciodată care este stadiul de execuţie a lucrărilor, pentru a nu exista mărturii scrise şi repere concrete între datele la care se efectuează respectivele „controale” şi care ar dovedi incontestabil că se lucrează. Probabil că această instituţie este, alături de primarul Sectorului 1 (care exercită noi acţiuni în Justiţie, legat fiind de angajamentul de fidelitate asumat o dată cu emiterea autorizaţiei nelegale şi, poate, de teama de a nu fi făcut răspunzător material de prejudiciile aduse), singura care a rămas pe redutele MBD, iar supravieţuitorul adaptat la orice guvern, care conduce aceasta instituţie, va răspunde pînă la urmă pentru protecţia dată acestor infractori.

Şi, pentru că Millennium Building Development nu are de luat bani, ci de dat bani, Arhiepiscopia Romano-Catolică va face demersurile necesare pentru recuperarea cheltuielilor de judecată şi a daunelor produse în cei 5 ani de procese şi va acţiona astfel încît cei cu adevărat vinovaţi să răspundă în faţa Justiţiei pămîntene, înainte de a răspunde şi în faţa celei divine. În prezent, sînt deja cercetaţi penal inspectorii Inspectoratului de Stat pentru Situaţii de Urgenţă, pentru întocmirea unui proces verbal antedatat, şi lucrătorii de Carte Funciară, care au intabulat nelegal autorizaţia anulată. Aviz amatorilor!

ARHIEPISCOPIA ROMANO-CATOLICĂ  BUCUREŞTI

Tragedia înstrăinării

Una din gravele probleme sociale cu care se confruntă (şi) România de peste 20 de ani este exodul populaţiei tinere în căutare de muncă. Se estimează că aproape 3.000.000 de cetăţeni români, cu vîrsta cuprinsă între 18 şi 45 de ani, sînt în pribegie printre străini. Statutul lor acolo unde se află este incert, atît din punct de vedere social cît şi din punct de vedere juridic. Şi, incert va fi întotdeauna. E drept, însă, unde ar fi astăzi situaţia lor mai incertă decît în propria ţară? Ce dureros!

S-a făcut un categoric cap de acuzare la adresa lui Ceauşescu şi a regimului comunist din aspectul că au dislocat o mare parte a populaţiei rurale, „urbanizînd-o” în procesul „industrializării forţate” a ţării. Pentru acuzatori nu are nici un fel de relevanţă faptul că la venirea comuniştilor la putere, în primii ani de după război, 83% din populaţia ţării trăia în mediul rural, că peste jumătate din numărul acestor locuitori erau analfabeţi şi că doar 20% dintre ei trăiau peste limita sărăciei lucii. Tot aşa cum pentru respectivii acuzatori nu are vreo relevanţă nici faptul că urbanizarea, fie şi forţată, a unei mari părţi din populaţia ţării a fost urmarea firească şi necesară a mecanizării, modernizării şi eficientizării fără precedent a agriculturii, ceea ce a cîştigat o consistentă forţă de muncă suplimentară pentru industrie şi alte domenii de activitate esenţiale pentru ieşirea grabnică a economiei naţionale din starea de înapoiere în care se afla şi că, în acelaşi timp, urbanizarea de care vorbim a însemnat, de fapt, educaţie, culturalizare, pregătire şi perfecţionare şcolară şi profesională neîngrădite în vreun fel, locuri de muncă pentru toţi, asistenţă medico-sanitară superioară, dezvoltare şi civilizare locativă prin facilitarea accesului gratuit la o locuinţă urbană pentru fiecare angajat în muncă, creşterea vertiginoasă a nivelului general de trai etc.

Oare, să nu aibă nici o relevanţă faptul că prin munca lor, grea, desigur, dar entuziastă, stimulată de perspectiva progresului ţării şi al lor personal, generaţiile trecute de români au făcut un titlu de mîndrie din a învăţa, munci şi locui la oraş, din a-şi întemeia aici familii trainice şi fericite? Acuzatorii vorbesc însă, în dispreţul realităţii, al adevărului istoric, despre o pretinsă „tragedie a înstrăinării şi proletarizării ţărănimii”, cauzată de urbanizare! Stăpîni pe munca şi produsele muncii lor, pe fabricile şi uzinele lor, stăpîni în oraşele şi satele lor, aşadar stăpîni în ţara lor, tinerii deceniilor trecute sînt deplînşi astăzi ca fiind victime ale comunismului. Dar, evidenţa demonstrează contrariul!

Nu trebuie să fii nostalgic comunist pentru a percepe realităţile prezentului ca fiind ele o adevărată tragedie, la care sînt sortiţi tinerii de azi; ei în primul rînd. Autoexilarea, abandonarea familiei, pentru că de două decenii şi mai bine ţara nu-ţi oferă nici şanse, nici speranţe de viitor, cerşitul la porţi străine, slugăria pentru un pumn de arginţi, munca la negru ori semi-legală, în orice condiţii şi fără nici o protecţie socială semnificativă, şi viaţa de azi pe mîine pe străzile oraşelor lumii, în care nimeni nu te vrea, tocmai pentru că eşti imigrant (şi român pe deasupra!) – iată autenticul sclavagism contemporan, iată, într-adevăr, ce înseamnă tragedia înstrăinării şi cum arată ea. Acesta este un categoric cap de acuzare! O asemenea tragedie trebuie curmată neîntîrziat. Tinerii au o singură soluţie: să îşi ia în stăpînire ţara, aşa cum au făcut, la timpul lor, părinţii. Calea pribegiei este doar o himeră. Una dramatică.

Odiseea Catedralei Sf. Iosif continuă...

Catedrala „Sfîntul Iosif", purtînd hramul Sfîntul Iosif, soţul Sfintei Fecioare Maria, sărbătorit în ziua de 19 martie, a fost construită între anii 1873-1884, după planurile arhitectului vienez Friedrich Schmidt. La 15 februarie 1885, a fost celebrată Sfînta Liturghie Pontificală pentru consacrarea şi inaugurarea Catedralei, de către Arhiepiscopul Ignaţiu Paoli. Prin Decretul din 29 ianuarie 1895, Arhiepiscopul Otto Zardetti a înfiinţat Parohia Catedralei „Sf. Iosif", Catedrala devenind şi biserică parohială. Construcţia a suferit avarii importante în cutremurele de pămînt din anii 1929, 1940, 1977, 1986 şi 1990, ca şi din cauza bombardamentelor din aprilie şi august 1944. Mai ales cutremurul din 4 martie 1977 a distrus multe din dotările interioare şi exterioare ale Catedralei, ceea ce a impus, la vremea respectivă, un amplu efort constructiv pentru repararea, consolidarea şi redarea strălucirii arhitecturale a edificiului. Astăzi, existenţa fizică a Catedralei „Sf. Iosif” este pusă în pericol de o construcţie alăturată, aproape alipită, nefiresc şi complet inestetic de înaltă în raport cu peisajul arhitectonic învecinat, dar, mai ales, riscantă pentru structura de rezistenţă a Catedralei. Catedrală pe care, în împrejurările date, Dumnezeu să o păzească de cutremurul care va să vină la un moment dat...!

 

APEL

După ce justiţia a declarat în mod repetat că proiectul şi autorizaţia auto-intitulatei „Cathedral Plaza” sînt ilegale, firma „Millennium Building Developement” şi toţi susţinătorii ei pretind că edificiul a fost terminat, iar cei care trec zi de zi pe lîngă acest produs al corupţiei constată că, de fapt, şi astăzi se execută lucrări de construcţie. Încălcarea continuă şi repetată a legii are drept scop finalizarea lucrărilor de construcţie, fapt ce ar permite, în viziunea dezvoltatorului, darea în folosinţă a clădirii pentru a putea fi apoi vîndută. Se prezintă, în acest sens, o realitate falsă, creată printr-un proces-verbal de recepţie şi intabulare, confecţionate în afara limitelor legii.

La 2 septembrie anul curent, am cerut Preşedinţiei României, Inspectoratului de Stat în Construcţii, Primăriei Generale a Municipiului Bucureşti şi Poliţiei Române, să-şi ia în serios rolul ce li se cuvine într-un stat de drept şi să nu mai tolereze continuarea încălcării flagrante a legii. Întrucît instituţiile statului ignoră evidenţa, Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti invită şi roagă pe toţi jurnaliştii şi operatorii mass-media să monitorizeze pas cu pas infracţiunile care se produc la „Cathedral Plaza”.

Dr. IOAN ROBU, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti

În sprijinul afirmaţiilor noastre, există imagini care atestă fără echivoc faptul că în perioada 12 noiembrie 2010 – 2 septembrie 2011 lucrările au evoluat în mod ilegal.

Persoană de contact, Pr. Emanuel Dumitru. Tel. 0765.364.430.

Public acest Apel al Capului Bisericii Catolice din România, din convingere pentru justeţea cauzei pe care Domnia Sa şi enoriaşii săi o apără. De fapt, m-am solidarizat concret, de mai mult timp, cu cauza apărării Catedralei catolice. Desigur, faptul că eu sînt, prin botez şi prin toţi ascendenţii mei, creştin-ortodox şi nu catolic, nu are nici un fel de importanţă. Aş fi făcut-o, cu aceeaşi osîrdie, şi faţă de o moschee sau o sinagogă. Să revenim, însă.

Trebuie să spun că sînt surprins de afirmaţia conţinută în Apel, conform căreia „justiţia a declarat în mod repetat că proiectul şi autorizaţia auto-intitulatei Cathedral Plaza sînt ilegale”. Mărturisesc că eu ştiam, din cele apărute în presă de-a lungul acestor ani de cînd s-a iscat şi trenează acest conflict, că lucrurile ar sta exact invers. Nu ştiu şi, mi se pare, nu contează ce „a declarat” justiţia. Ştiu numai, şi doar asta contează!, că instanţele de judecată, cîte au fost solicitate în ţară, au cam dat hotărîri contrare acţiunilor iniţiate de reprezentanţii Catedralei Sf. Iosif. Fireşte, nu pun sub semnul îndoielii spusele Arhiepiscopului Ioan Robu, spun doar că, din presă, eu ştiam altfel. Sînt convins că sînt mulţi cetăţeni care ştiu ca mine, din presă repet, şi nu ar trebui ca autorităţile catolice să ignore acest aspect.

Povestea ridicării turnului pentru birouri de pe strada G-ral Berthelot (fostă Nuferilor) din Capitală, la cîţiva metri(!) de numita Catedrală Catolică "Sf. Iosif", monument de istorie şi arhitectură religioasă de secol XIX al Bucureştilor, în fapt cel mai important lăcaş de cult romano-catolic din ţară, întrecut poate numai de Biserica Neagră din Braşov, este o poveste bizară, care a ridicat multe semne de întrebare, din capul locului.

Spre exemplu, mie îmi este de neînţeles pe ce bază legală au putut fi demarate lucrările de construcţie acolo (bine, acum edificiul este deja în faza de finalizare...), dacă Biserica Catolică din România – deţinătoarea de drept a terenului pe care s-a ridicat construcţia – s-ar fi opus cu adevărat, dintru început. De aceea, mă tem că la mijloc se ascunde – o spun fără ocolişuri – o posibilă cîrdăşie între autorităţi ale bisericii catolice şi trustul de construcţii contractant al lucrării, trust care, dacă are vreo semnificaţie, este tentacula unei importante loji masonice, fapt de altfel deloc nefiresc la un asemenea standard în domeniul construcţiilor, dar care, sînt sigur că nu putea fi necunoscut Bisericii Catolice.

Dincolo de acest aparent amănunt, vorbesc despre o posibilă cîrdăşie ascunsă, respectiv ascunsă de simţurile şi ştiinţa credincioşilor catolici şi nu numai ale lor desigur, prin simularea conflictului de interese dintre cele două părţi. Altfel, nu pot să-mi explic reacţia tardivă, post-factum, de ochii lumii chiar, a autorităţilor catolice faţă de ridicarea în forţă a turnului respectiv, atît de aproape şi de dominant şi, în acelaşi timp, de riscant pentru Catedrală, reacţie concretizată prin acţiuni în justiţie întemeiate superficial – de vreme ce au fost pierdute pe linie, la toate instanţele – proteste, marşuri, apeluri, strîngere de semnături etc., toate, dar absolut toate, rămase fără vreun efect pozitiv în raport cu interesele de securitate fizică a clădirii Catedralei Catolice şi în raport cu convingerile şi loialitatea parohială şi cetăţenească a enoriaşilor ei, manifestate constant faţă de edificiul în sine.

Toate acestea, îmi sînt cu atît mai de mirare decît spuneam la început, cu cît, ştim bine, puternica şi autoritara Biserică Romano-Catolică este practic imposibil de învins în contra intereselor sale, oriunde în lume, atunci cînd ea doreşte cu adevărat să învingă. De bună seamă, însă, că încurcate-s căile Domnului şi la Vatican, iar Acad. Prof. Dr. Ioan Robu, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bisericii Romano-Catolice din România, este şi el decît un rob al bunei credinţe...

  

Dacă producţie nu e, nimic nu e…

După 21 de ani de economie de piaţă (capitalistă, adică), sîntem un popor sărac. Dincolo de cifrele statistice reci, fie ele oficiale sau nu, care vin de confirmă scriptic dramaticul adevăr, faptul în sine este resimţit general. Mai ales în aceşti ani de criză economică mondială – voluntară sau nu... E adevărat, nici în anii economiei socialiste bunăstarea nu ne-a dat vreodată afară din casă, dar, pe-atunci, creşterea economică şi, implicit, posibilităţile de trai ale fiecăruia dintre noi au mers într-o progresie constantă, indiscutabilă. Chiar în timpul recesiunii de la mijlocul anilor ’80, ale cărei cauze interne şi externe se ştiu, la noi sărăcia era departe de a fi un fenomen social, nivelul de trai al populaţiei coborînd simţitor, însă, doar sub anumite standarde cu care eram obişnuiţi şi la care, evident, nu voiam a renunţa, indiferent de forţa împrejurărilor.

La vremea respectivă, am înţeles că ne aflam într-o contradicţie socială care trebuia rezolvată. Am găsit cu cale să o rezolvăm, neapărat, peste noapte. Mai grav, am crezut potrivită calea de a ne solidariza, incredibil!, cu acţiuni provocatoare antisociale ale unor declasaţi şi, deopotrivă, cu acţiuni concertate ale antiromânismului recrudescent, numind isprava asta „revoluţia noastră”. Ne-am asumat-o atunci într-un delir generalizat, convinşi că aşa e corect. Recunoaştem sau nu, istoria nu ne-a dat dreptate. Astăzi, resimţim pe pielea noastră adevărul, demult demonstrat, că minciuna stă cu regele la masă şi sărăcia cu poporul (să nu zic cu prostimea!). Oare, chiar mai aveam nevoie de o asemenea demonstraţie, după două mii de ani de istorie potrivnică? De fapt, ne-am jucat prosteşte cu soarta noastră şi cu destinul Patriei!

Nu ştiu în ce măsură am trăit înainte de anul 1989 într-o reală dictatură politică, dar astăzi trăim, cu certitudine, într-o dictatură cu mult mai odioasă, cu nimic mai puţin politică – dictatura sărăciei. Este cea mai cumplită dintre dictaturi. De neînţeles este faptul că, după atîţia ani, încă orbecăim după soluţii electorale minune (dar, asta e o altă discuţie!) şi himere „comunitare” (o altfel de comunizare, cu mult mai reală, cu adevărat devastatatoare!). Popor ancestral şi sedentar geografic, românii ştiu că ieşirea din sărăcie nu ţi-o poate asigura decît munca. Munca temeinică şi cinstită. Un popor de 23 de milioane de oameni nu poate trăi din expediente comerciale şi slugărie la porţi străine, iar prosperitatea ţării nu va să vină cînd bugetul naţional este alimentat, aproape exclusiv, din taxe, impozite, biruri şi împrumuturi externe înrobitoare. De bază este doar munca, munca productivă. Producţia substanţială, în ramurile economice fundamentale.

Nu poţi fi „societate de consum”, dacă nu produci decît… protecţie socială, şi aia aparentă, mimată, de fapt, demagogică. Politicile consumului din import, în detrimentul producţiei interne pentru consum, sub pretextul că este mai profitabil să cumperi din exterior, decît să produci la tine în ţară, sînt implacabil falimentare. Sub toate aspectele. Nici mizarea exclusivă sau preponderentă pe investiţii externe nu reprezintă o politică înţeleaptă. S-a dovedit aşa în 21 de ani, cu vîrf şi îndesat. În toţi aceşti ani s-au făcut atîtea compromisuri cu scop de ademenire şi convingere a străinilor proşti cu bani (de-ar fi, se vrea!) şi s-au creat atîtea facilităţi şi privilegii aşa-numiţilor investitori străini, încît plaiul mioritic ar trebui să fie un adevărat paradis financiar. Ţeapă, iertaţi-mi expresia, au venit numai jefuitorii deştepţi!

Iată, nu numai că economia naţională (oare, mai există, biata de ea?) nu a trezit decît interesul cîtorva scîrţari, dar, una peste alta, bugetul ţării a acumulat în toţi aceşti ani un deficit de circa 45-50 de miliarde de euro, la care trebuie adăugate şi cele peste 3 miliarde de dolari rămase în visteria ţării de la economia socialistă, iar datoria externă cumulată a României a ajuns la nu mai puţin de 100 de miliarde de euro. Adică, de la +3 la --100! Altfel spus, la atît putem evalua interesul investiţional străin pentru economia românească, dovedit în aceste ultime două decenii, acestea sînt dimensiunile reale ale „eficienţei” politicilor economice promovate de regimul de după anul 1989.

Şi, pentru că Statul nu mai este acceptat a fi agent economic, Statul a fost deposedat de proprietăţi. Motiv insistent de laudă politică pentru toate guvernele postdecembriste. Ce cucerire revoluţionară, ce perspective minunate are Statul Român, proletar şi desculţ! De aceea, dacă Statul Român nu mai are interesul să investească în propria sa economie, ce interes ar avea străinii să o facă? Ne întrebăm deseori, de ce actualul regim politic nu are interesul ca România să mai fabrice tractoare, autobuze, maşini utilaje, tehnică militară, ace pentru seringi şi cîte altele? Mi se pare evident că, de fapt, întrebarea e retorică. Dacă regimul ar avea acest interes, ce rost ar fi avut răsturnarea din 1989 şi venirea lui la putere?

Cînd regimul politic progresist al unei ţări este înlăturat, lovitura vizează, de fapt, economia ei, forţa ei productivă. Atît. Restul, este pîine scumpă şi circ ieftin. Adică, sărăcie şi promiscuitate.