luni, 19 martie 2012

Stare de Noapte

(clipa de poezie)
Plouă satane gînduri în Noapte,
Semn de-ntrebare-s credinţele toate.
Plouă blesteme gînduri satane,
Credinţele-n Noapte de piatră-mi sînt stane.

Amarul Nopţii la fereastră-mi se scurge,
De nimeni mă doare că lumea ei plînge.
Noaptea-i stă lumii cruce pe casă,
De-ar piere o lume, de lumea-i nu-mi pasă.

A mea este lumea prăbuşită în sine,  
Altar mi-e lumina-i ascunsă în mine.
Dospeşte lumina-i în mine a pîine,
A pîinea luminii a lumii de mîine.

duminică, 11 martie 2012

Vladimir Putin


Vladimir Putin, noul preşedinte al Federaţiei Ruse. Un politician impecabil, singurul care poate proteja, cu adevărat, în contextul internaţional al epocii actuale, independenţa şi suveranitatea Rusiei, puterea ei, atît pe cît le mai are ea după destrămarea U.R.S.S. Un politician cu ştaif, sobru, ferm şi elegant deopotrivă, impunător prin întreaga sa ţinută şi prezenţă publică, un adevărat şef de stat. Unul exemplar, ar trebui să recunoaştem...  
Desigur, anumitor puteri străine Vladimir Putin nu le este convenabil ca preşedinte al Rusiei (deşi, la drept vorbind, nici cu Dmitri Medvedev nu le-a fost moale!), cu atît mai mult cu cît el are perspectiva de a-şi dubla, în 2018, mandatul recîştigat acum şi de a conduce destinele uriaşei sale ţări pînă în 2024! Tocmai de aceea, protestele anti-Putin, cît de nesemnificative, care se manifestă ici-colo, prin Moscova sau... Leningrad, nu îmi inspiră încredere. Mai cu seamă, pe cele venite din partea comuniştilor chiar nu le înţeleg. Căci, de ce să nu le convină, totuşi, comuniştilor ruşi – în împrejurările politice actuale – de Vladimir Putin şi partidul său?
În spatele acestor reacţii de ostilitate faţă de Putin venite din zone politice diferite – reacţii de fapt antidemocratice, din moment ce ele contestă rezultatul alegerilor, şi încă înainte ca acestea să fi avut loc!, numai prin susţineri subiective şi nu pe argumentul unor probe doveditoare incontestabile – se află, după cum a dezvăluit chiar Vladimir Putin, nimeni altcineva decît hilara... Hillary Clinton, secretarul de stat al SUA, încornorata ex-prima doamnă de la Casa Albă. Iar cînd Vladimir Putin îşi asumă să afirme public ceva atît de serios, să fim convinşi că el ştie bine ce spune! Aşadar, este firesc să ne întrebăm, fie şi retoric, ce are a face secretarul de stat al Statelor Unite cu interesele politice ale protestatarilor anti-Putin, mai ales şi mai surprinzător cu cele ale... comuniştilor ruşi?! Ori, poate, ale acestora cu ea?
În fine, absolut isterică prestaţia, desigur impusă, a presei române, a cărei unică temă de reflectare şi comentare a alegerilor prezidenţiale din Rusia a fost pretinsa fraudare a lor de către Vladimir Putin şi partidul său. Cum este posibil să trimiţi maimuţele alea agăţate de microfon să transmită corespondenţe de televiziune din sanctuarul moscovit care este Piaţa Roşie, iar ele să răsplătească ospitalitatea şi civilizaţia ruşilor cu reportaje şi comentarii tîmpite şi denigratoare la adresa preşedintelui lor? Şi, nota bene, Vladimir Putin nu a făcut niciodată vreo apreciere nepotrivită la adresa României... Ce caractere mizerabile a modelat capitalismul în viaţa publică românească, Dumnezeule!    

vineri, 9 martie 2012

Adevăruri în formă continuată

Articolele de mai jos au fost scrise şi le-am publicat în urmă cu un deceniu. Nimic extraordinar în conţinutul lor, dar într-atît de realiste. Într-atît, încît par scrise azi! Prin urmare, cît şi, mai ales, încotro a evoluat societatea noastră? Ce zic eu? „A evoluat”?!  

România şi Europa Unită


La finele anului trecut, un lider de partid – sincer patriot, cred eu – în mesajul său către români, spunea: „Dorim o Românie Mare într-o Europă Unită!”. Sublimă dorinţa lui, care e şi a noastră, a celor care sperăm într-o Europă a Patriilor suverane şi independente şi nu într-o Europă a euroregiunilor, unde identităţile naţionale s-ar pierde.

Din păcate, dorinţele rămîn simple dorinţe sau sloganuri politice atunci cînd România nu este mare (ca altădată) prin demnitatea şi verticalitatea conducătorilor şi, mai ales, prin economia sa, care, în mare parte vîndută fiind, nu mai este nici naţională. România nu mai este mare nici prin armata sa, nici prin industria de apărare care acum e la pămînt. Ce a mai rămas din armată se transformă într-un Corp de mercenari gata să-şi dea viaţa pentru interese străine, pe meleaguri tot mai depărtate. Mai poate fi mare România cînd, de facto, nu mai este independentă şi suverană, cînd orice decizie politică pe care o ia (atît în chestiuni interne cît şi în chestiuni externe) trebuind să fie avizată de străinătate? Mai este mare România cînd, constituţional, se recunoaşte prioritatea legilor străine în faţa celor româneşti? Mai este mare România cu guvernanţii de astăzi, care au înlocuit „Cîntarea României” cu „Cîntarea Americii”? În aceste condiţiuni, România e mică acum, iar străinii, în faţa cărora guvernanţii fac plecăciuni, nu o dată confundă Budapesta cu Bucureştii, sau invers!

Integrată în Uniunea Europeană, dominată de marele capital, România nu va mai fi un întreg, o entitate statală de-sine-stătătoare, ci o mică parte subordonată întregului care este Europa Unită (cît de „unită”, se va vedea!). În „Casa Comună Europeană”, ce „camere” i se vor da României? Nu cumva camerele servitorilor, cu „avantajele” de rigoare? Tare mi-e teamă că în „Europa Unită” România nici măcar geografic nu va intra (dacă va intra!) cît de mare este… Totul e posibil! Oricînd, în „interesul” integrării (interesul cui?), ni se poate impune un Diktat ca acela din 30 august 1940. Pregătirile par a fi început. Azi manifeste la Cluj-Napoca (numit, mai nou, de autorităţile române, „Kolosvar”!!), mîine vreun Kosovo prin Transilvania, poimîine cine ştie…

Încă de acum zece ani, ne informa presa, apăruseră hărţi în care, „prin anii 2000”, România nu avea să mai figureze ca stat independent şi unitar. Şi ce contează, replică unii, cîtă vreme vom fi europeni? Desigur, e dreptul celor ce astăzi se simt patagonezi, să întrebe!
Prof. ION BURCU, Dobeta-Turnu Severin 

Degradarea valorilor culturale în societatea contemporană


Din arsenalul manipulărilor propagandistice actuale face parte şi afirmaţia că burghezia are menirea istorică de a salva civilizaţia şi cultura universală prin valorile pe care ea le promovează. Partizani ai acestei idei se găsesc şi în ţara noastră. Care sînt, însă, „valorile” ce definesc mesajul cultural contemporan?

Le putem constata în mai toate domeniile artei şi culturii. Literatura, spre exemplu, este reprezentată de lucrări de proastă calitate, mai ales romane poliţiste sau sentimentale banale, ori volumaşe cu poezii sofisticate şi lipsite de sens. Pe de altă parte, să observăm că, la ora actuală, în România apar preponderent (librăriile o dovedesc!) lucrări cu caracter politic, altele cu pretins caracter istoric, îmbibate cu minciuni şi calomnii neruşinate, menite să defăimeze şi să denatureze ideologia şi realizările epocii socialiste, dar şi mare parte din trecutul eroic al poporului nostru. Aceasta demonstrează frustrarea şi, deopotrivă, incapacitatea autorilor lor de a se ridica la altitudinea istorică a trecutului, incapacitatea lor de a emite idei şi soluţii politice alternative serioase, cît de cît viabile. De asemenea, apar tot felul de publicaţii cu caracter mistic, antiştiinţific, precum şi maculatură bulevardieră, parte banală, parte vulgară, reprezentată de romane poliţiste sau sentimentale de proastă inspiraţie. De fapt, tematica literară promovată azi este ruptă de realitatea socială, este lipsită de un conţinut de idei semnificativ şi nu este purtătoarea unor mesaje progresiste către cititor. Acelaşi lucru se poate spune şi despre teatrul contemporan, care trece printr-o perioadă de criză.

În domeniul artelor plastice, apar lucrări aberante, care nu au nici o legătură cu lumea reală. Tablourile abstracte, nonfigurative, reprezintă imagini informe, halucinante, în timp ce sculpturile au reprezentări incerte, care frizează absurdul. Arhitectura acestor ani, aşa cum proliferează ea în oraşele României, este extravagantă, lipsită de armonie, echilibru şi bun gust.

Pe tărîm muzical, se poate spune că mai ales muzica simfonică este în agonie. Creaţiile contemporane în domeniu sînt fără valoare artistică, lipsite de melodicitate, armonie şi frumuseţe, în timp ce capodoperele muzicii simfonice clasice sînt prezente din ce în ce mai rar în programele radio-tv sau în repertoriul orchestral. În schimb, auditoriul este inundat de stridenţa sonoră şi textele scabroase (gen „după blocuri sîntem noi care… te facem pe tine”!) ale unor grupuri promotoare de muzică rap, hard, pop, hevy-metal etc., care sfîrşesc, de cele mai multe ori, în manifestări delirante şi de dezechilibrare nervoasă.

Însă, cele mai dăunătoare forme ale subculturii contemporane se regăsesc în cinematografie şi televiziune. Astăzi, sîntem sufocaţi de filmele ce promovează violenţa fără limite, sexualitatea aberantă şi pornografică, de şocantele şi alienantele filme horror şi SF, de melodrame sentimentale ieftine. În cea mai mare parte a lor, filmele respective aparţin industriei cinematografice americane, specializată în producţia imaginilor şocante şi halucinante, a scenelor de violenţă şi de cruzime extremă. La drept vorbind, filmele care nu sînt recomandate minorilor nu sînt recomandabile nici adulţilor. La toate acestea se adaugă şi faptul că, practic, toate emisiunile şi filmele tv sînt întrerupte, în mod repetat şi enervant, de reclame derutante sau idioate în majoritatea lor, ceea ce are darul de a contribui la sporirea disconfortului psihic al individului.

O asemenea „cultură” – faptul este verificat pe plan mondial – întunecă minţile, otrăveşte sufletele, deformează caracterele. Scopul promovării ei este formarea unor fiinţe umane imbecile, alienate din punct de vedere politic şi social, care să nu conştientizeze adevăratele probleme ale vieţii personale şi publice, interne şi internaţionale. Pentru că, doar asemenea fiinţe sînt uşor de manipulat şi, implicit, de guvernat!
Prof. ŞARLOTA CIGHEAR, Arad


joi, 1 martie 2012

Mărţişorul

La români, începutul calendaristic al primăverii, 1 Martie, este marcat de obiceiul mărţişorului. Cercetările arheologice de pe teritoriul patriei noastre au scos la iveală mărţişoare vechi de peste 8.000 de ani, confecţionate din mici pietre de rîu, şlefuite şi vopsite în alb şi roşu, care se purtau înşirate în jurul gîtului.

Mărţişorul – al cărui nume face trimiteri la prima lună de primăvară şi la patronimul ei, zeul Marte, ocrotitor al cîmpurilor şi al turmelor – îşi are originea în vechile practici mitico-rituale ale lumii tracice. Avînd evidente funcţii de apărare împotriva duhurilor rele, mărţişorul marca trecerea la un nou ciclu de vegetaţie, de viaţă. În vechime, potrivit tradiţiei, mărţişoarele erau confecţionate în casă, de femeia cea mai în vîrstă. Dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui, femeia măsura ancadramentul porţii, al ferestrei, al uşii, apoi, după reguli ştiute numai de ea, împletea firele de lînă, de bumbac sau de mătase în două, patru, şase, opt, confecţionînd mărţişoare pentru toţi membrii familiei. Atunci cînd avea forma unui simplu şnur, mărţişorul era alcătuit din două fire, unul alb şi unul roşu. Albul sugerează puritate, curăţenie, lumină, iar roşul forţă, vitalitate, viaţă. De altfel, şnurul mărţişorului exprimă împletirea celor două principii inseparabile ale naturii, principii cărora le aparţin, ca supremi exponenţi, bărbatul şi femeia, născători şi regeneratori de viaţă prin îngemănarea lor.

În vremurile de demult, mărţişorul era purtat la mînă, direct pe piele, sau în talie. Mult mai tîrziu, el devine obiect de podoabă. Adăugîndu-i-se o monedă de argint sau de aur, mărţişorul – ca substitut al soarelui şi, deci, al luminii – căpăta valoare estetică şi era prins la gît, cu credinţa că aduce noroc şi sănătate. Se purta pînă la deschiderea primelor flori de măceş sau de porumbar, ori pînă la venirea berzelor, care trebuia „să ducă relele şi frigurile”. După aceea, fetele şi-l scoteau de la gît şi legau cu şnurul său creanga unui pom înflorit, iar de banul respectiv îşi cumpărau caş, pentru ca tot anul să fie albă şi frumoasă. De-a lungul timpului, practica s-a modificat. Cu deosebire în Transilvania, mărţişoarele au început să fie confecţionate de fetele de măritat, care le dăruiau, în prima zi de martie, bărbatului iubit. În acest context, protecţia mărţişorului era bine venită, pentru a îndepărta forţele răului din preajma omului.

În prezent, funcţiile magice ale mărţişorului s-au pierdut, însă a rămas un prilej de bucurie şi de optimism la început de primăvară.