Coronavite (4)

     Punctez aici încă un aspect, pe care l-au observat și alți concetățeni ai noștri. O consecință majoră a lipsei de promptitudine și fermitate manifestate de autoritățile române în luarea unor măsuri de preîntîmpinare a răspîndirii noului coronavirus pe teritoriul național, chestiune pe marginea căreia am discutat în textele anterioare, se arată a fi prelungirea de nevoie pînă dincolo de limita suportabilității publice a Stării de Urgență și a măsurilor excepționale pe care aceasta le implică. Este cauza principală a reacției de ignorare pe care au avut-o sau pe care o au numeroase categorii de populație față de regimul restrictiv sever impus prin ordonanțele militare. Ordonanțe militare a căror necesitate, în paranteză fie spus, mi se pare oricum extrem de discutabilă în situația dată. Totuși, nu sîntem în Stare de Război! (Deși, mai știi ce știu ei și noi nu știm?).

     Mai mult de-atît, prin încercarea de a gestiona o criză de natură medico-sanitară cît de severă prin ordonanțe militare, autoritățile civile fac dovada unui comportament politic simulat, menit să le ascundă de ochii opiniei publice, mai exact, de ochii electoratului, neputința (ca să folosesc un eufemism) de a stăpîni complexitatea situației prin pîrghii administrative uzuale. O situație care le-a depășit și copleșit capacitățile tocmai în consecința reacției lor mult întîrziate pe care au avut-o în fața amenințării pandemice inițiale. Acum, în circumstanțele acestei situații, cauza principală a reacției de nesocotire de către numeroși cetățeni a restricțiilor severe impuse de autorități nu este, așa cum poate părea, indisciplina civică și iresponsabilitatea unora ori primitivismul agresiv al altora. Cauza principală este, repet, prelungirea de nevoie pînă dincolo de limita suportabilității publice a regimului restrictiv.

     Vedem astfel cît de utilă ar fi fost, din toate punctele de vedere, grija autorităților pentru prevenția națională prin măsuri de preîntîmpinare a expansiunii virale. În astfel de situații, prevenția națională reprezintă o adevărată profilaxie și, dacă vreți, are asupra sănătății populației efectul unui vaccin vital. Că președintele Klaus Iohannis tocmai a catalogat azi în conferința de presă de la Cotroceni aceste acuze ca fiind ”povești care circulă în spațiul public”, afirmînd și că ”noi am reacționat imediat, la începutul lui februarie, cînd în Europa lumea nu a crezut că se întîmpla ceva”, pe cine mai miră? Mai miră pe cineva că, la întrebări de genul ”cînd ați fost informat de Servicii despre existența riscului unei pandemii?” sau ”ați știut despre transportarea, claie peste grămadă, în plină pandemie a miilor de cetățeni români la muncă în Germania și Austria?”, răspunsurile domniei sale se potrivesc ca nuca în perete? Ce să mai vorbim de răspunsul absolut stupefiant pe care l-a dat la întrebarea ”în urmă cu 6 luni transmiteați un mesaj prin care apreciați activitatea managementului Spitalului Județean Suceava și administrației locale peneliste, iar după 6 luni, din cauza acelui management și acelei administrații au murit oameni. Ce mesaj le transmiteți acum sucevenilor?”, (citez): ”Sucevenilor le spun lucruri simple: respectați indicațiile ca să scăpați cît mai repede de această epidemie”(!!).          Și eu care credeam că numai copiii spun lucruri trăsnite!

     Prin urmare, să ne mai mire că, precum am văzut și în această conferință de presă, deși ne aflăm o națiune întreagă și o întreagă lume în plin război mondial cu pandemia virală, domnul președinte Iohannis își continuă, de-a haita, propriul său război cu... P.S.D.-ul capitulard? Vorba aceea, țara arde și baba se piaptănă! Desigur, aici nu mi-am propus să-i analizez președintelui răspunsurile la toate întrebările care i s-au adresat de către ziariști. Nici nu face subiectul textului meu. De aceea, mai fac doar observația că, referitor la activitatea de asigurare a necesarului de materiale și echipamente de protecție sanitară, aparatură medicală și medicamente, substanțe biocide și dezinfectante etc., domnul președinte spune: ”...guvernul minoritar Orban a fost în situația să recupereze într-un timp scurt tot ce nu s-a realizat înainte (de către guvernarea P.S.D. – n.m.). Și, surpriză, a cam reușit!”. Da, surpriză, surpriză: doar a cam, cu ajutorul masiv al Chinei, Rusiei, Turciei și al altor parteneri nestrategici și în contextul binefăcător al paraliziei funcționale a UE!

(Revin)

Coronavite (3)

     Avînd în vedere comentariile unui distins cititor anonim al blogului meu pe marginea textului anterior despre pandemia de coronavirus, încerc unele clarificări de poziție, ca parte a articolului în desfășurare. Și, pentru o corectă înțelegere de către cititori a opiniilor pe care le exprim aici, subliniez încă o dată coordonata fundamentală în jurul căreia gravitează întregul conținut de idei și opinii de pînă acum al acestui articol episodic, coordonată pe care am enunțat-o încă de la început: ”Plecăm de la premisa că pandemia de COVID-19 este o criză medicală globală reală. Prin urmare, dacă așa stau lucrurile...”. Și, de aici, articolul își urmează cursul.  

     Astfel, am spus că în raport cu această stare de lucruri s-au luat măsuri excepționale și în România. Am afirmat, însă, că autoritățile române au dovedit lipsă de promptitudine și fermitate în instituirea acestor măsuri și, practic, pe întinderea a două episoade mi-am argumentat opinia și mi-am încheiat expozeul susținînd că ”pentru lentoarea dovedită în gestionarea crizei, autoritățile poartă o grea răspundere pentru situația în care ne aflăm și pentru consecințele pe care această situație le va avea finalmente". Desigur, sînt oameni care susțin contrariul și consideră că autoritățile au luat decizii ferme și la timpul potrivit. Alții, precum cititorul de care aminteam, consideră că autoritățile nu puteau face mai mult, deci că nu au vreo răspundere reală, argumentînd că ”starea de urgență într-o țară democratică sau măcar percepută ca atare, nu este instituită cînd îi vine cuiva pe chelie, ci doar dacă există un număr de victime suficient de mare la nivel național și mondial pentru alarmare” (!!), sau că ”nici o țară membră a UE nu instituise starea de urgență și închiderea granițelor și orice măsură prin care sînt încălcate sau restricționate libertățile cetățenești va fi luată numai după consultarea celorlalți parteneri și numai de comun acord”.

     Mă tot gîndesc dacă cititorul meu nu cumva glumește, ironizînd amar întreagă această conjunctură nefericită în care România este prinsă și ea ca stat membru al UE: ”Nu am vrut noi UE? Na, poftim, avem UE!”. Cu alte cuvinte, dacă cititorul meu nu este, de fapt, în asentiment cu opinia pe care o dezbatem aici, a mea și a compatrioților noștri, potrivit căreia în criza generată de coronavirus autoritățile române puteau și trebuia să facă mai mult și mult mai devreme. Altfel, argumente de o astfel de factură nu stau în fața unei judecăți politice înțelepte și responsabile față de soarta propriului popor. În nici un caz, asemenea argumente nu rezistă în fața dreptului imprescriptibil și inalienabil al națiunii la autodeterminare și existență nealterată. Să mai spun că, în ceea ce mă privește, am potențial și disponibilitate suficiente încît să strivesc sub șenilele tancului asemenea argumente? Repet axioma identității mele românești sub care mi-am deschis acest modest blog: Patria înainte de toate!

     Nici o țară membră a UE nu a făcut și nu a dres, zice-se? Ha! Și ce-mi pasă mie de ce fac sau de ce nu fac unii și alții, cînd țara mea este amenințată de o agresiune mortală iminentă? Ce-mi pasă mie de ifosele și sclifosele UE, în asemenea circumstanțe? Națiunea nu are dreptul la legitimă apărare, ca orice alt... individ? Cumva, ea își poate exercita acest drept numai dacă există un număr de victime suficient de mare la nivel național și mondial?! Dar, cine stabilește numărul morților, cît trebuie să fie acest număr pentru a fi suficient și la ce dată? UE știe? Poate ne spune partenerul strategic? Să ne înțelegem, cînd în pragul casei mele se ridică dintr-o dată umbra amenințătoare a morții, am dreptul să închid ușa! Sau trebuie cumva să le cer vecinilor votul de încredere? E înțelept să las moartea întîi să-mi intre în casă, apoi să închid ușa și să mă ascund sub pat cu masca pe figură? ”Împreună cu soția mea Carmen”? Mă miră că oameni precum domnii Iohannis, Orban sau Vela nu au citit nici pînă la vîrsta asta Capra cu trei iezi sau, în orice caz, că nu au învățat nimic din povestioara lui Creangă. 

     Cititorul meu anonim are dreptate cînd spune că Starea de Urgență nu poate fi instituită ”cînd îi vine cuiva pe chelie”. Firește, dar a pretins cineva contrariul? Nici măcar domn' Băsescu, despre care nu putem spune că îi lipsește frizerul! Și, spre deplina noastră edificare, să parcurgem, mai jos, cîteva fraze esențiale în litera și spiritul lor din reglementări legale privitoare la Starea de Urgență. Astfel, potrivit OUG nr. 1/1999, adică, actul normativ care reglementează regimul Stării de Urgență în România și care stă la baza instituirii ei prin decret al Președintelui Republicii, în virtutea prerogativei pe care i-o conferă acestuia art. 93, alin. 1, din Constituția țării, Starea de Urgență este definită ca fiind ”ansamblul de măsuri excepționale de natură politică, economică și de ordine publică, aplicabile pe întreg teritoriul țării sau în unele unități administrativ-teritoriale și care se instituie în următoarele situații:

a) existența unor pericole grave actuale sau iminente privind securitatea națională ori funcționarea democrației constituționale;

b) iminența producerii ori producerea unor calamități care fac necesară prevenirea, limitarea sau înlăturarea, după caz, a urmărilor unor dezastre”.

     Să subliniem, de asemenea, că în conformitate cu Legea 453/2004, pentru aprobarea OUG nr. 1/1999 amintite mai sus, pe durata Stării de Urgență sînt interzise:

a) limitarea dreptului la viață, cu excepția cazurilor cînd decesul este rezultatul unor acte licite de război;

b) tortura și pedepsele ori tratamentele inumane sau degradante;

c) condamnarea pentru infracțiuni neprevăzute ca atare, potrivit dreptului național sau internațional;

d) restrîngerea accesului liber la justiție.

     

     Starea de Urgență este prima dintre posibilitățile permise de lege în privința închiderii granițelor. Astfel, art. 26, lit. c) din legea citată prevede că pe durata Stării de Urgență (...) se poate dispune „închiderea frontierei de stat, în întregime sau în zona în care a fost instituită Starea de Urgență, intensificarea controlului la punctele de trecere a frontierei care rămîn deschise, precum și supravegherea frontierei pe toată lungimea sa”. Aici am o precizare: eu nu am susținut în text ideea închiderii frontierelor, ci necesitatea restricționării preventive a tranzitului de persoane la frontierele de stat, ceea ce mi se pare nițeluș diferit, căci a restricționa înseamnă a restrînge, a limita, și nu înseamnă a interzice. În aceeași idee, am reproșat autorităților că ”au încurajat întoarcerea fără discernămînt în țară a tuturor doritorilor, indiferent că veneau din zone cu focare de infecție cu noul coronavirus” și nu faptul că nu au interzis tuturor persoanelor accesul în țară (deși, dacă o situație extrem de gravă ar cere-o, nu văd de ce nu ar trebui să se ia și o astfel de măsură, desigur temporară, pînă în momentul în care gravitatea situației este înlăturată).

     Prin urmare, așa cum spuneam și în textul anterior, autoritățile române au avut din vreme pe cîntar toate elementele necesare unei analize anticipative și responsabile asupra evoluției internaționale a infecției cu COVID-19, care să le determine să reacționeze în regim de urgență imediată și, am arătat mai sus, au avut și temeiul legal de trebuință pe care să-și fundamenteze reacția necesară. Autoritățile au avut, așadar, tot ce le trebuia pentru a reacționa ferm și la timp în scopul prevenției naționale. Nu au făcut-o. Le privește de ce nu. Așa încît, reafirm că ele poartă o grea răspundere pentru actuala situație medico-sanitară și consecințele ei finale. În acest context, răspunderea înseamnă vinovăție, desigur. Și, pentru cine mă întreabă, nu știu dacă, nu știu cînd și nici în fața cui vor putea răspunde vinovații. Eu sper să răspundă în fața electoratului și, deopotrivă, în fața Justiției. Căci, pentru faptele lor, ei nu pot fi iertați nici în Ziua de Paști! S-o facă Dumnezeu, drăguțul, dacă poate...

Coronavite (2)

     Ideea din finalul textului precedent despre cum s-au implicat UE și partenerul strategic în ajutorarea României și a celorlalte state europene lovite grav de pandemia de COVID-19 și, spre deosebire de acestea, cum s-au implicat China, Rusia și alți... parteneri nestrategici, o dezvoltăm mai încolo. În subiectul discuției mă refeream la măsurile excepționale pe care le-au luat autoritățile române în condițiile pandemiei și spuneam că, în opinia mea, acestora le-au lipsit promptitudinea și fermitatea necesare.

   În primul rînd, decretarea stării de urgență a venit la vreo trei săptămîni după comunicarea oficială a primului caz de infectare în țara noastră și la o săptămînă după declararea pandemiei globale de către OMS. Autoritățile au invocat în apărarea lor argumentul că au reacționat etapizat, în raport cu evoluția bolii la nivel național, așa cum de altfel a recomandat și UE prin Comisia Europeană. Greșit! În condițiile unei crizei sanitare evolutive la nivel global, prevenția națională devine pentru autoritățile statului o urgență imperativă, iar instituirea ei denotă responsabilitate și înțelepciune politică. La noi, prevenția națională a lipsit cu desăvîrșire. Așa cum ne-a recomandat UE, precum se vede! Asta deși autoritățile știau încă din luna decembrie că în China se manifestă o amenințare sanitară cu potențial pandemic care nu trebuie ignorată.

     Apoi, în ianuarie, s-a văzut că molima se extinde implacabil din Asia către Europa și alte regiuni ale lumii, pentru ca după cîteva zile, Italia, cu uriașa ei comunitate românească (aspect care, în mod normal, obliga autoritățile de la București la precauție sporită), a fost efectiv doborîtă de forța fulminantă a contagiunii cu noul coronavirus. Ținea, așadar, de domeniul evidenței că era o chestiune de zile pînă cînd România și țările vecine aveau să fie lovite în mod inevitabil de unda de șoc epidemic. Prin urmare, avînd pe cîntar toate elementele necesare unei analize anticipative și responsabile asupra evoluției crizei sanitare internaționale, reacția autorităților române trebuia să vină în regim de urgență imediată. În împrejurări ca acestea, măsurile de prevenție națională trebuie să prevaleze, iar etapizarea lor să se facă în raport cu dinamica amenințării epidemiologice externe și nu în funcție de gravitatea ravagiilor pe care ”inamicul” le produce după invadarea teritoriului național!

     Astfel, autoritățile române au ratat șansa de a restricționa preventiv tranzitul de persoane la frontierele de stat. Apoi, nici după apariția primului caz de infectare în țară nu au catadicsit să ia vreo măsură de acest gen. Au apărut semnale alarmante că românii stabiliți în Italia și alte state occidentale vor porni în masă spre țară, mînați de panică și de starea de inutilitate socială în care au căzut. Autoritățile au arătat și acum o nepăsare vecină cu iresponsabilitatea, față de prevenția națională. Dimpotrivă, ele au încurajat întoarcerea fără discernămînt în țară a tuturor doritorilor, indiferent că veneau din zone cu focare de infecție cu noul coronavirus, mizînd pe măsurile ulterioare de izolare și carantinare a lor pe teritoriul național. Mai conta că unei țări cu posibilități limitate ca a noastră îi este practic imposibil să trieze și să cazeze concomitent sute de mii de oameni sub un control medical și administrativ eficient? 

     Consecința s-a văzut imediat: virusul s-a răspîndit rapid în toată țara, iar focarele au izbucnit tocmai în spitale, prin infectarea medicilor și a personalului sanitar în urma interacțiunii lor cu cei întorși din străinătate. Acum avem deja sute de morți din cauza infecției cu COVID-19! Mi se pare că, pentru lentoarea dovedită în gestionarea crizei, autoritățile poartă o grea răspundere pentru situația în care ne aflăm și pentru consecințele pe care această situație le va avea finalmente.

(Va urma)

Coronavite

Nu putem ști cîți dintre noi, românii, sînt infectați cu noul coronavirus. În schimb, putem vedea cu ochiul liber că țara e plină de coronavite.

1.

     Plecăm de la premisa că pandemia de COVID-19 este o criză medicală globală reală. Prin urmare, dacă așa stau lucrurile, sîntem cu toții într-o situație excepțională. Iar în situații excepționale se impun măsuri excepționale! Și în România s-au luat astfel de măsuri. Mai mult, având o părere foarte bună despre ele însele, autoritățile noastre spun că au luat ”din timp” cele mai bune măsuri. Părerea mea este că, dimpotrivă, tocmai promptitudinea și fermitatea au lipsit măsurilor luate, fapt ce a permis extinderea și agravarea cu repeziciune a epidemiei și apariția focarelor de infecție în mai multe orașe, cu deosebire chiar în unități medicale precum spitalele județene de urgență. 

     Desigur, totul s-a petrecut pe fondul lipsei de experiență organizatorică și procedurală de acest gen, căci nimeni în lumea civilizată nu s-a mai confruntat în ultima sută de ani cu o degradare într-atît de gravă și fulminantă a stării de sănătate în rîndul populației, dar și pe fondul numeroaselor caranțe ale sistemului nostru medical – de la competența profesională și etică discutabilă a noilor generații de absolvenți ai învățămîntului medical de toate gradele, la dezinteresul politic și de branșă față de dotarea măcar la un nivel decent a celor mai multe dintre unitățile spitalicești de stat. De altfel, în ultimii 30 de ani spitalele județene de urgență – construite înainte de 1989 în fiecare reședință de județ, și care astăzi ar trebui să fie adevărate centre de excelență medicală – abia dacă au mai putut fi întreținute și zeci de alte spitale au fost pur și simplu închise. Bag seamă, e grea povara moștenirilor nemeritate!

     Lipsa de experiență organizatorică și procedurală de acest gen nu are, însă, de-a face cu gravitatea unui alt aspect. Și anume, inexistența în rezervele strategice de stat a unui mare număr din nomenclatorul produselor, instrumentelor și echipamentelor de utilitate medicală. Cum este posibil așa ceva? Atunci, care mai este rostul instituțiilor cu competențe în administrarea statului? Dar instituții precum CSAT, SRI și MApN au cunoscut situația? Guvernul L. Orban se plîngea în această perioadă, așadar, în plină Stare de Urgență Națională, că nu a găsit nimic în rezervele naționale din ceea ce aveau nevoie cu disperare medicii din spitale și pacienții lor, ca să nu mai vorbim de ceilalți cetățeni. Nici măcar măști, mănuși și combinezoane de protecție individuală! Înțelegem, deci, că se aruncă pisica în curtea PSD. Fie, dar rezervele s-au golit în ultimii 3 ani? Nu cumva situația aceasta trenează de 6 ani, de 10 ani sau de 25? Au existat ele vreodată după 1989? Adică, vrea guvernul să ne convingă că situația este cauzată de culpa unui partid (întotdeauna, desigur, predecesorul la guvernare!) și nu de culpa sistemului, de ineficiența instituțiilor sale și de incompetența slujbașilor lor?

     Poate să spună guvernul cum a luat în primire administrarea statului de la guvernul PSD? Pe bază de proces-verbal de predare-primire a serviciului? De ce nu ne-a spus nimic atunci dl. Orban despre lipsurile din rezervele strategice de stat? Apropo, domnule prim-ministru, dacă mîine se cutremură pămîntul ca în 1940 sau în 1977 (ferească-ne Dumnezeu!), ori dacă sîntem nevoiți să decretăm Starea de Război (Doamne, ferește!), mai găsim ceva saci cu ciment sau ceva cartușe prin rezervele statului? Dar oarece biscuiți și conserve mai găsim pe-acolo dacă vine vreo pandemie de foamete la vară? Că, pe-a voastră UE și pe-al vostru partener strategic nu ne-am putut sprijini neam pînă acum, nici măcar cu un camion de măști de carnaval nu ne-am ales dinspre partea lor! Nici noi și nici surorile noastre de gintă ioropeană, ce-i drept. Norocul nostru tot cu tata chinezu' și maica Rusie... Vorbim data viitoare.