Coronavite (3)

     Avînd în vedere comentariile unui distins cititor anonim al blogului meu pe marginea textului anterior despre pandemia de coronavirus, încerc unele clarificări de poziție, ca parte a articolului în desfășurare. Și, pentru o corectă înțelegere de către cititori a opiniilor pe care le exprim aici, subliniez încă o dată coordonata fundamentală în jurul căreia gravitează întregul conținut de idei și opinii de pînă acum al acestui articol episodic, coordonată pe care am enunțat-o încă de la început: ”Plecăm de la premisa că pandemia de COVID-19 este o criză medicală globală reală. Prin urmare, dacă așa stau lucrurile...”. Și, de aici, articolul își urmează cursul.  

     Astfel, am spus că în raport cu această stare de lucruri s-au luat măsuri excepționale și în România. Am afirmat, însă, că autoritățile române au dovedit lipsă de promptitudine și fermitate în instituirea acestor măsuri și, practic, pe întinderea a două episoade mi-am argumentat opinia și mi-am încheiat expozeul susținînd că ”pentru lentoarea dovedită în gestionarea crizei, autoritățile poartă o grea răspundere pentru situația în care ne aflăm și pentru consecințele pe care această situație le va avea finalmente". Desigur, sînt oameni care susțin contrariul și consideră că autoritățile au luat decizii ferme și la timpul potrivit. Alții, precum cititorul de care aminteam, consideră că autoritățile nu puteau face mai mult, deci că nu au vreo răspundere reală, argumentînd că ”starea de urgență într-o țară democratică sau măcar percepută ca atare, nu este instituită cînd îi vine cuiva pe chelie, ci doar dacă există un număr de victime suficient de mare la nivel național și mondial pentru alarmare” (!!), sau că ”nici o țară membră a UE nu instituise starea de urgență și închiderea granițelor și orice măsură prin care sînt încălcate sau restricționate libertățile cetățenești va fi luată numai după consultarea celorlalți parteneri și numai de comun acord”.

     Mă tot gîndesc dacă cititorul meu nu cumva glumește, ironizînd amar întreagă această conjunctură nefericită în care România este prinsă și ea ca stat membru al UE: ”Nu am vrut noi UE? Na, poftim, avem UE!”. Cu alte cuvinte, dacă cititorul meu nu este, de fapt, în asentiment cu opinia pe care o dezbatem aici, a mea și a compatrioților noștri, potrivit căreia în criza generată de coronavirus autoritățile române puteau și trebuia să facă mai mult și mult mai devreme. Altfel, argumente de o astfel de factură nu stau în fața unei judecăți politice înțelepte și responsabile față de soarta propriului popor. În nici un caz, asemenea argumente nu rezistă în fața dreptului imprescriptibil și inalienabil al națiunii la autodeterminare și existență nealterată. Să mai spun că, în ceea ce mă privește, am potențial și disponibilitate suficiente încît să strivesc sub șenilele tancului asemenea argumente? Repet axioma identității mele românești sub care mi-am deschis acest modest blog: Patria înainte de toate!

     Nici o țară membră a UE nu a făcut și nu a dres, zice-se? Ha! Și ce-mi pasă mie de ce fac sau de ce nu fac unii și alții, cînd țara mea este amenințată de o agresiune mortală iminentă? Ce-mi pasă mie de ifosele și sclifosele UE, în asemenea circumstanțe? Națiunea nu are dreptul la legitimă apărare, ca orice alt... individ? Cumva, ea își poate exercita acest drept numai dacă există un număr de victime suficient de mare la nivel național și mondial?! Dar, cine stabilește numărul morților, cît trebuie să fie acest număr pentru a fi suficient și la ce dată? UE știe? Poate ne spune partenerul strategic? Să ne înțelegem, cînd în pragul casei mele se ridică dintr-o dată umbra amenințătoare a morții, am dreptul să închid ușa! Sau trebuie cumva să le cer vecinilor votul de încredere? E înțelept să las moartea întîi să-mi intre în casă, apoi să închid ușa și să mă ascund sub pat cu masca pe figură? ”Împreună cu soția mea Carmen”? Mă miră că oameni precum domnii Iohannis, Orban sau Vela nu au citit nici pînă la vîrsta asta Capra cu trei iezi sau, în orice caz, că nu au învățat nimic din povestioara lui Creangă. 

     Cititorul meu anonim are dreptate cînd spune că Starea de Urgență nu poate fi instituită ”cînd îi vine cuiva pe chelie”. Firește, dar a pretins cineva contrariul? Nici măcar domn' Băsescu, despre care nu putem spune că îi lipsește frizerul! Și, spre deplina noastră edificare, să parcurgem, mai jos, cîteva fraze esențiale în litera și spiritul lor din reglementări legale privitoare la Starea de Urgență. Astfel, potrivit OUG nr. 1/1999, adică, actul normativ care reglementează regimul Stării de Urgență în România și care stă la baza instituirii ei prin decret al Președintelui Republicii, în virtutea prerogativei pe care i-o conferă acestuia art. 93, alin. 1, din Constituția țării, Starea de Urgență este definită ca fiind ”ansamblul de măsuri excepționale de natură politică, economică și de ordine publică, aplicabile pe întreg teritoriul țării sau în unele unități administrativ-teritoriale și care se instituie în următoarele situații:

a) existența unor pericole grave actuale sau iminente privind securitatea națională ori funcționarea democrației constituționale;

b) iminența producerii ori producerea unor calamități care fac necesară prevenirea, limitarea sau înlăturarea, după caz, a urmărilor unor dezastre”.

     Să subliniem, de asemenea, că în conformitate cu Legea 453/2004, pentru aprobarea OUG nr. 1/1999 amintite mai sus, pe durata Stării de Urgență sînt interzise:

a) limitarea dreptului la viață, cu excepția cazurilor cînd decesul este rezultatul unor acte licite de război;

b) tortura și pedepsele ori tratamentele inumane sau degradante;

c) condamnarea pentru infracțiuni neprevăzute ca atare, potrivit dreptului național sau internațional;

d) restrîngerea accesului liber la justiție.

     

     Starea de Urgență este prima dintre posibilitățile permise de lege în privința închiderii granițelor. Astfel, art. 26, lit. c) din legea citată prevede că pe durata Stării de Urgență (...) se poate dispune „închiderea frontierei de stat, în întregime sau în zona în care a fost instituită Starea de Urgență, intensificarea controlului la punctele de trecere a frontierei care rămîn deschise, precum și supravegherea frontierei pe toată lungimea sa”. Aici am o precizare: eu nu am susținut în text ideea închiderii frontierelor, ci necesitatea restricționării preventive a tranzitului de persoane la frontierele de stat, ceea ce mi se pare nițeluș diferit, căci a restricționa înseamnă a restrînge, a limita, și nu înseamnă a interzice. În aceeași idee, am reproșat autorităților că ”au încurajat întoarcerea fără discernămînt în țară a tuturor doritorilor, indiferent că veneau din zone cu focare de infecție cu noul coronavirus” și nu faptul că nu au interzis tuturor persoanelor accesul în țară (deși, dacă o situație extrem de gravă ar cere-o, nu văd de ce nu ar trebui să se ia și o astfel de măsură, desigur temporară, pînă în momentul în care gravitatea situației este înlăturată).

     Prin urmare, așa cum spuneam și în textul anterior, autoritățile române au avut din vreme pe cîntar toate elementele necesare unei analize anticipative și responsabile asupra evoluției internaționale a infecției cu COVID-19, care să le determine să reacționeze în regim de urgență imediată și, am arătat mai sus, au avut și temeiul legal de trebuință pe care să-și fundamenteze reacția necesară. Autoritățile au avut, așadar, tot ce le trebuia pentru a reacționa ferm și la timp în scopul prevenției naționale. Nu au făcut-o. Le privește de ce nu. Așa încît, reafirm că ele poartă o grea răspundere pentru actuala situație medico-sanitară și consecințele ei finale. În acest context, răspunderea înseamnă vinovăție, desigur. Și, pentru cine mă întreabă, nu știu dacă, nu știu cînd și nici în fața cui vor putea răspunde vinovații. Eu sper să răspundă în fața electoratului și, deopotrivă, în fața Justiției. Căci, pentru faptele lor, ei nu pot fi iertați nici în Ziua de Paști! S-o facă Dumnezeu, drăguțul, dacă poate...