Coronavite (2)

     Ideea din finalul textului precedent despre cum s-au implicat UE și partenerul strategic în ajutorarea României și a celorlalte state europene lovite grav de pandemia de COVID-19 și, spre deosebire de acestea, cum s-au implicat China, Rusia și alți... parteneri nestrategici, o dezvoltăm mai încolo. În subiectul discuției mă refeream la măsurile excepționale pe care le-au luat autoritățile române în condițiile pandemiei și spuneam că, în opinia mea, acestora le-au lipsit promptitudinea și fermitatea necesare.

   În primul rînd, decretarea stării de urgență a venit la vreo trei săptămîni după comunicarea oficială a primului caz de infectare în țara noastră și la o săptămînă după declararea pandemiei globale de către OMS. Autoritățile au invocat în apărarea lor argumentul că au reacționat etapizat, în raport cu evoluția bolii la nivel național, așa cum de altfel a recomandat și UE prin Comisia Europeană. Greșit! În condițiile unei crizei sanitare evolutive la nivel global, prevenția națională devine pentru autoritățile statului o urgență imperativă, iar instituirea ei denotă responsabilitate și înțelepciune politică. La noi, prevenția națională a lipsit cu desăvîrșire. Așa cum ne-a recomandat UE, precum se vede! Asta deși autoritățile știau încă din luna decembrie că în China se manifestă o amenințare sanitară cu potențial pandemic care nu trebuie ignorată.

     Apoi, în ianuarie, s-a văzut că molima se extinde implacabil din Asia către Europa și alte regiuni ale lumii, pentru ca după cîteva zile, Italia, cu uriașa ei comunitate românească (aspect care, în mod normal, obliga autoritățile de la București la precauție sporită), a fost efectiv doborîtă de forța fulminantă a contagiunii cu noul coronavirus. Ținea, așadar, de domeniul evidenței că era o chestiune de zile pînă cînd România și țările vecine aveau să fie lovite în mod inevitabil de unda de șoc epidemic. Prin urmare, avînd pe cîntar toate elementele necesare unei analize anticipative și responsabile asupra evoluției crizei sanitare internaționale, reacția autorităților române trebuia să vină în regim de urgență imediată. În împrejurări ca acestea, măsurile de prevenție națională trebuie să prevaleze, iar etapizarea lor să se facă în raport cu dinamica amenințării epidemiologice externe și nu în funcție de gravitatea ravagiilor pe care ”inamicul” le produce după invadarea teritoriului național!

     Astfel, autoritățile române au ratat șansa de a restricționa preventiv tranzitul de persoane la frontierele de stat. Apoi, nici după apariția primului caz de infectare în țară nu au catadicsit să ia vreo măsură de acest gen. Au apărut semnale alarmante că românii stabiliți în Italia și alte state occidentale vor porni în masă spre țară, mînați de panică și de starea de inutilitate socială în care au căzut. Autoritățile au arătat și acum o nepăsare vecină cu iresponsabilitatea, față de prevenția națională. Dimpotrivă, ele au încurajat întoarcerea fără discernămînt în țară a tuturor doritorilor, indiferent că veneau din zone cu focare de infecție cu noul coronavirus, mizînd pe măsurile ulterioare de izolare și carantinare a lor pe teritoriul național. Mai conta că unei țări cu posibilități limitate ca a noastră îi este practic imposibil să trieze și să cazeze concomitent sute de mii de oameni sub un control medical și administrativ eficient? 

     Consecința s-a văzut imediat: virusul s-a răspîndit rapid în toată țara, iar focarele au izbucnit tocmai în spitale, prin infectarea medicilor și a personalului sanitar în urma interacțiunii lor cu cei întorși din străinătate. Acum avem deja sute de morți din cauza infecției cu COVID-19! Mi se pare că, pentru lentoarea dovedită în gestionarea crizei, autoritățile poartă o grea răspundere pentru situația în care ne aflăm și pentru consecințele pe care această situație le va avea finalmente.

(Va urma)