Mai cu băgare de seamă, mai înțelepți, mai justițiari

În urmă cu mai bine de zece ani ofeream aici un text sub un titlu interogativ: Ce va urma desființării spitalelor? Chiar dacă propuneam din capul locului o întrebare vădit retorică, pentru că un răspuns de bun simț logic se subînțelegea, astăzi, după un deceniu trecut de atunci, avem și confirmarea deplină, vie (sic!), a răspunsului anticipat la vremea respectivă, confirmare oferită de realitatea medico-sanitară cu care ne confruntăm în prezent. Astăzi, societatea românească trăiește o adevărată catastrofă umanitară, cauzată direct și preponderent de hotărîrile politice nebunești, abominabile, luate în domeniul medical de autoritățile guvernamentale în urmă cu un deceniu.

Redau mai jos articolul în cauză, în speranța că poate vom fi mai cu băgare de seamă de-acum și vom înțelege mai bine ce ni se întîmplă și de ce ni se întîmplă tot ce trăim în acești ani și, mai ales, sensul abscons și extraordinar de periculos pentru națiunea română al celor mai multe dintre deciziile politice impuse țării de-a lungul timpului de cei care îi conduc destinele de peste 30 de ani. Și, poate vom fi mai înțelepți și mai justițiari măcar de-acum, cînd tuturor ne pare deja că e prea tîrziu.

Ce va urma desfiinţării spitalelor?

Am asistat duminică seară la o emisiune tv cu acest subiect, al desfiinţării spitalelor, iar pledoariile celor care exprimau poziţia autorităţilor în această chestiune mi-au indus o stare de revoltă interioară de nedescris. Chiar nu se poate aşa ceva, îmi spuneam. Nu se poate ca ţara asta să fie condusă la nesfîrșit de niște mutanţi politici! Căci, hotărît lucru, indivizii ăştia nu gîndesc omeneşte. Ei nu conduc pentru popor, ci împotriva lui! Ei nu sînt reprezentanţii poporului, ci împilatorii săi!

Cînd îi auzi, pur şi simplu îţi scurtcircuitează logica, raţiunea, inteligenţa, elementarul bun simţ. Ajungi să nu mai înţelegi nimic, ajungi să te întrebi dacă tu însuţi şi noi toţi împreună mai gîndim normal sau dacă nu cumva tot ce am învăţat, toate criteriile de valoare şi demnitate ale condiţiei umane, care ne călăuzesc de cînd ne ştim, şi bruma de înţelepciune pe care am acumulat-o de-a lungul vieţii mai sînt sau au fost vreodată valabile și dacă nu cumva totul a fost o minciună, iar adevărul este purtat de realitatea sumbră a prezentului, o realitate pe care noi sîntem incapabili să o înţelegem şi ni se pare a fi cu totul strîmbă şi odioasă, cînd, de fapt, ea este dreaptă şi ingenuă ca o lumînare în altar...

Un singur exemplu am să dau din emisiune. Cunoscutul medic oftalmolog Monica Pop a ţinut să precizeze din capul locului că nu este angajată politic, ca argument, sigur că da, al obiectivităţii sale, dar, în fapt, dumneaei a făcut o jenantă pledoarie în favoarea măsurii guvernamentale de desfiinţare şi evacuare a spitalelor, lansîndu-se în critici înverşunate împotriva celor care se opun acestei măsuri, fie ei medici, colegi de breaslă adică, sau pacienţi. Pe directorul spitalului din Codlea, județul Brașov, invitat şi el în emisiune pentru a prezenta situaţia unității pe care o conduce şi care și-a susținut argumentele împotriva desfiinţării acesteia, d-na Pop l-a înfruntat contrîndu-l cu cerbicie şi l-a întrebat, într-un final, cîţi pacienţi are spitalul din Codlea.

Directorul i-a răspuns că spitalul are circa 4.000 de internaţi anual, ceea ce, dacă îmi permiteţi, mie personal mi se pare foarte mult, căci, oraşul Codlea are la ora actuală o populaţie de aproximativ 20.000 de locuitori. Asta înseamnă că, anual!, cam o cincime (20%) din locuitorii oraşului au serioase probleme de sănătate, motiv pentru care oamenii au nevoie de tratament spitalicesc. Ei bine, d-na Monica Pop s-a contrariat teribil la auzul cifrei respective, afirmînd încruntată, de fapt, certîndu-l pe director: "Şi, dvs. consideraţi că avînd doar 4 mii de pacienţi anual, sînteţi o unitate sanitară rentabilă? Nu se poate aşa ceva! Nu putem susţine pe bugetul Sănătăţii un spital cu 4 mii de pacienţi. Înseamnă că dvs. nu faceţi asistenţă şi tratamente clinice medicale de specialitate, ci faceţi asistenţă socială pe banii Ministerului Sănătăţii, iar pacienţii dvs. sînt doar nişte asistaţi social"!!

Incredibil! Absolut, incredibil! N-am mai auzit aşa ceva! Iar afirmaţia asta nu a venit din gura tupeistei Andreea Vass, consilier economic al lui Emil Boc, binecunoscută pentru aroganţa și impertinența cu care se exprimă – care, între altele fie spus, şi-a permis chiar o inacceptabilă insolenţă la adresa tînărului, dar competentului analist economic Radu Soviani, unul dintre amfitrionii emisiunii – ci chiar din gura unui medic, a unui medic de prestigiu aş zice, cum este d-na Monica Pop. Iertat să fiu, dar e posibil ca femeia aceasta, atinsă probabil de o maladie organică severă, care mi pare vădită pe înfățișarea ei, să nu mai gîndească lucid, raţional, ceea ce ar fi un fapt nu doar regretabil şi de compătimit desigur, ci şi unul îngrijorător în cazul unui medic funcțional cum este domnia sa, fapt care ar putea explica exhibarea unor asemenea aberaţii conceptuale. Altfel, nu poate fi înţeleasă.

Însă, dacă nu e vorba de aşa ceva, ci de o gîndire politică în domeniu dorită pur și simplu, atunci, domnilor medici, vă meritaţi soarta! Şi noi, pacienţii dvs., la fel. Așadar, cu cît mai mulţi bolnavi avem, cu atît spitalele sînt mai rentabile?! Prin urmare, rentabilitatea spitalelor fiind direct proporţională cu numărul de pacienţi, iar guvernul considerînd numărul acestora prea mic, insuficient pentru rentabilitatea economică, desfiinţează spitalele?! Cu alte cuvinte, cu cît sînt mai mulţi bolnavi în societate, cu atît economia, în speţă activitatea medicală, e mai rentabilă, iar capitalismul funcţionează mai bine? Să înţelegem, deci, că existenţa sistemului de sănătate publică este nerentabilă, iar activitatea de protecţie şi asistenţă medicală a populaţiei nu este o necesitate, ci o afacere? Înseamnă că interesul acestei activități, raţiunea sa existențială, este să menţină în societate un număr cît mai ridicat de bolnavi și nu de oameni sănătoşi, pentru ca astfel să contabilizeze o ”bună” rentabilitate a afacerii, adică un profit, cît mai mare! Despre asta este vorba.

Asta este explicaţia stării precare de sănătate a cetățenilor României, și anume interesul afacerii? Asta explică menţinerea unei rate a mortalităţii, inclusiv a celei infantile, atît de ridicate şi o speranţă de viaţă a populaţiei printre cele mai scăzute din Europa? Și-atunci, nu este aceasta o politică deliberată, dusă sub pretextul rentabilizării bugetare... a domeniului sănătăţii populaţiei? Ba, este! Nu este aceasta o politică abominabilă, de genocid, la adresa cetăţenilor României? Ba, este! Cobaii afaceriştilor şi ai regimului politic, asta au ajuns românii! Și cartofi la hectar! De unde ticăloşia că nu mai contează 4.000 de bolnavi dintr-o localitate a ţării, aşa încît ei pot fi lăsaţi în voia bolilor? Pentru că 4.000 de oameni sînt o cantitate neglijabilă pentru guvern? Victime colaterale ale rentabilităţii „afacerii” sale, victime colaterale ale funcționării capitalismului?

Vă întrebați ce urmează desfiinţării spitalelor? Evident, înfiinţarea de noi cimitire!

(Aprilie, 2011)

A murit mama...

 A murit mama... Sfînta mea măicuță a plecat pe drumul Eternității... Bătrînă, suferindă, deprimată... S-a dus, sărăcuța, chiar de ziua ei aniversară...! Inima ei bolnavă a cedat. Of, Doamne...!                                                                                         Drum lin spre Împărăția Cerurilor, măicuța mea dragă!

La moartea mamei mele

Înlăcrimată și tăcută,
Fără să ții de nimeni seama,
Pe-o cale sfîntă, nevăzută,
Te-ai dus și n-o să mai vii, mama.

Ai lăsat casa-mbelșugată,
De multă dragoste și dor,
Ai lăsat ușa descuiată
Și poarta tot fără zăvor.

Va veni timpul să se mire,
De cîte sînt în urma ta,
Iar tu rămîi o amintire,
Înduioșindu-mi inima.

În casă candela-i aprinsă,
Iar Maica Domnului veghează.
Căci a rămas icoana trează,
La rugăciunea ta nestinsă.

Voi veni ca și-nainte,
Să te mai văd și să vorbim,
Să-ți aud dulcile cuvinte
Prin gura florilor de crin.

Cînd iarba moale, mătăsoasă,
Va crește iar din mîna ta,
Să știi, măicuță, că acasă,
Eu nici în somn nu te-oi uita.

Și dacă-n lumea de vecie
Îl vei găsi cumva pe tată,
Să-i spui că doar prin poezie
Îl voi vedea ca altădată.

Voi căuta un drum pe unde
Să te mai văd și să te strig,
Că fără voi mi-e tare frig
Și simt că pier printre secunde.

Și dacă ceața dintre noi
Nu m-o lăsa a vă vedea,
Voi arde-o cu lumina mea,
Ca să ajung cîndva la voi.

(Versuri de George Băjenaru.  Din volumul ”O lumină de la Dumnezeu”).

Moartea domnului Vladimirescu

Așa a început istoria modernă a României, în urmă cu 200 de ani

Aflat în retragere tactică spre Pitești din fața trupelor otomane care năvăliseră în Țara Românească să reprime ”zavera”, Tudor Vladimirescu se găsea în ziua de 21 mai 1821 la Goleşti, acolo unde se refugiase și o parte a trupelor lui Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei, acesta aflîndu-se însă  în tabăra de la Tîrgoviște. Răzlețite de frica turcilor într-o teribilă dezordine și indisciplină peste tot prin țară, dar și sub pretextul administrării județelor pe care le controlau, trupele eteriste și capii acestora se dedau practic la comiterea unor acte de jefuire, vandalism și abuzuri la adresa populației civile, fapt ce a pricinuit revolta lui Tudor. Prin intrigi, corupere și mituire, dar și prin exploatarea unor nemulțumiri apărute în rîndurile pandurilor, eteriștii pun la cale un plan de înlăturare a lui Tudor din fruntea mișcării revoluționare. Astfel, din ordinul lui Ipsilanti, căpeteniile trupelor de la Golești, Iordache Olimpiotul, Ianis Farmache și alții, profită de sosirea lui Tudor la Golești și, în timp ce acesta se afla la Conacul Goleștilor pregătindu-se de odihnă după masa de seară, îi pun Vladimirescului săbiile în piept, arestîndu-l fără veste şi fără vreun drept legal. 

Grecoteii au comis fapta cu sprijinul a doi oameni de încredere din anturajul lui Tudor, atrași la colaborare prin mituire, respectiv, trădătorii Hagi Prodan şi Dimitrie Macedonski (tatăl viitorului general, Alexandru D. Macedonski, participant de frunte la puciul din 11 februarie 1866 împotriva domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la rîndul său pucistul fiind tatăl viitorului poet Alexandru Macedonski, cunoscut în lumea literară ca denigrator și adversar înrăit al lui Mihai Eminescu și Ion Luca Caragiale). Se știe că eteriștii au primit și ajutorul banului Grigore Băleanu, provenit dintr-o familie de boieri munteni foarte influentă în epocă, dușmani de moarte ai cantacuzinilor, personaj rămas în cronici și arhive și ca donator al terenului pentru construirea Spitalului Filantropia din București, în anul 1813, și unul dintre creatorii la 1832 ai Eforiei Spitalelor Civile. Pe el, eteriștii îl chemaseră la trădarea lui Tudor făcîndu-i promisiunea scrisă că îi vor încredința conducerea oastei pandurilor! Despre Iordache Olimpiotul, Tudor mărturisea la un moment dat că „l-am scăpat în casa mea din mîinile nemţilor, la trecerea lui din Ţara Nemţească în Ţara Sîrbească”. (Chestia cu facerea de bine, știm...).

Răpit dintre ai lui, Tudor Vladimirescu rămase la mîna inamicilor săi de moarte. A fost dus la Tîrgovişte legat în căruţa Poştei, sub escorta unui pluton de arnăuţi înarmaţi, conduși de Vasilis Caravia, o brută alcoolistă, ”cel mai odios dintre căpeteniile eteriste”, ”deprins cu cele mai infernale crime” și predat lui Ipsilanti. Acesta a pretins ulterior că a dispus judecarea lui Tudor de către un Divan alcătuit din „boieri pămînteni”, pentru fapta de „trădare”. Cine erau acuzatorii Divanului judecătoresc? Nişte... unii, conduşi de un oarecare boier Iordachi Geartoglu (sic!), în a cărui casă din Tîrgoviște era găzduit în acele zile însuși Ipsilanti. Geartoglu era renumit în epocă pentru confiscarea vitelor şi produselor alimentare de la săteni, pe care le valorifica apoi în profit personal prin tîrguri și care, după cum nota un cronicar al timpului, „făcea un jaf de nepovestit, de se va pomeni în veac”. Ăştia erau indivizii puşi să îl judece pe domnul Tudor, cel care pedepsea oamenilor săi pînă şi cea mai mică fărădelege! În realitate, Ipsilanti a dispus simulacrul judecătoresc ca pretext pentru suprimarea tainică și imediată a lui Tudor Vladimirescu, sub motivaţia zădărnicirii oricărei tentative de eliberare a sa de către oamenii săi de încredere. Cînd şi în legătură cu care alt conducător al românilor asasinat de inamicii săi și ai Patriei tot la Tîrgoviște am auzit noi o explicaţie similară?

Pentru o astfel de treabă murdară a fost învrednicit însuși Vasilis Caravia, răsplătit ulterior de eteriști cu o cîrciumă în Peloponez și ale cărui mîini erau pătate cu sîngele multor oameni asasinaţi la comandă. În noaptea de 26/27 mai 1821, după ce l-a ”anchetat” personal prin tortură, Caravia l-a scos pe Tudor Vladimirescu din beciul Mitropoliei din Tîrgovişte, în care fusese aruncat de Ipsilanti și Geartoglu, l-a împușcat în cap, l-a ciopîrţit cu iataganul și i-a aruncat trupul într-un iaz de la marginea orașului, iaz aflat în proprietatea boierului Geartoglu sau, după alți cronicari, într-o fîntînă părăsită ori hasna de pe pămîntul aceluiași Geartoglu (a cărui casă se găsea în centrul Tîrgoviștei, în vecinătatea Bisericii Sf. Nicolae, cunoscută în veacurile noastre sub denumirea de neconfundat ”Biserica Sf. Nicolae – Geartoglu”). Într-un raport al unui reprezentant militar rus aflat la Tîrgoviște în cursul acelor evenimente, se spune: „Astfel a fost curmată, prin trădare, viaţa slugerului Tudor Vladimirescu, fără nici o cercetare şi fără nici o umbră de judecată, pentru învinuiri care nu sînt decît născociri criminale”. Din păcate, ca şi alţi conducători eroi ai neamului românesc, Tudor Vladimirescu nu a avut parte nici măcar de mormîntul cuvenit. „Marii cutezători n-au mormînt, scria în 1971, la 150 de ani de la martiriul lui Tudor, scriitorul S.I. Gîrleanu. Ei rămîn în conştiinţa oamenilor. Amintirea ce le-o păstrează poporul este locul lor de veci”.

Victimă a fatalităţii inexorabile, cum spunea un istoric român, a trădării, perfidiei şi sperjurului celor din jurul său – tovarăşi şi duşmani de moarte deopotrivă – Tudor Vladimirescu, eroul din Gorjul dăltuit de locuitorii săi în piatra de temelie a infinitului românesc, şi-a asumat sacrificiul de sine și nu s-a temut de el. A murit pentru convingerile sale, pentru idealurile sale înalt patriotice, pentru cauza poporului său oropsit și înlăturarea odiosului regim fanariot. Şi-a arătat devotamentul faţă de Patrie pînă în ultima clipă a vieţii, nepieritoare rămînînd faptele sale cutezătoare, dar şi cuvintele sale adresate celor ce îi ameninţau viaţa, ademenindu-i moartea: „Şi, ce vreţi voi de la un om pe care, după vicleniile ce aţi urmat, aţi întors chiar oştirea lui de l-au dat în mîinile voastre, voi, oameni fără căpătîi şi străini de această ţară... Vreţi să mă omorîţi? Eu nu mă tem de moarte! Eu am înfruntat moartea în mai multe rînduri. Mai înainte de a ridica steagul spre a cere drepturile Patriei mele, m-am îmbrăcat cu cămaşa morţii”.  

Statuia lui Tudor Vladimirescu, creație a sculptorului contemporan Alexandru Papuc, amplasată în Piața Jose Rizal (?!) din București (intersecția Calea 13 Septembrie cu Șos. Panduri și B-dul Tudor Vladimirescu). 

România cosmonistă

 40 de ani de la cucerirea Cosmosului de către astronautul român 

Dumitru Prunariu

”În perioada 14-22 mai 1981, am efectuat la bordul navei cosmice Soyuz-40 şi al laboratorului spaţial Saliut-6 un zbor cosmic cu o durată totală de 7 zile, 20 de ore şi 42 de minute. Pe timpul zborului, am efectuat mai multe experimente ştiinţifice din domeniul astrofizicii, al studiului radiaţiilor cosmice, al tehnologiilor spaţiale, al medicinei, biologiei şi psihologiei, experimente gîndite şi proiectate în cea mai mare parte de specialiştii români.

Prin efectuarea acelui zbor cosmic, devenit istoric, sînt al 103-lea pămîntean care a ajuns în spaţiu, iar România este a noua ţară din lume care şi-a promovat capacitatea ştiinţifică în spaţiul extra-atmosferic prin intermediul unui cosmonaut propriu”. Dumitru Prunariu.

• 
  

Decret Prezidențial: „Se conferă Titlul de Onoare Suprem Erou al Republicii Socialiste România locotenentului-major Dumitru Prunariu, cosmonaut-cercetător din Armata României, pentru îndeplinirea cu succes a misiunii cosmice Soyuz-40”.

Nicolae Ceaușescu, Președintele Republicii Socialiste România. 23 mai 1981.

• 
  

Participarea României, în urmă cu patru decenii, la programul spațial sovietic a reprezentat nu doar expresia incontestabilă a înaltului standard tehnico-științific atins de ingineria românească în anii construcției socialiste, ci și un act absolut și inegalabil de mîndrie națională.

Clipa de Independență

9 Mai este Ziua Independenţei de Stat a României. Ziua în care, în anul 1877, Mihail Kogălniceanu rostea în Parlamentul ţării istorica proclamaţie: „Sîntem independenţi, sîntem naţiune de-sine-stătătoare, liberă şi independentă!”. Astfel, marele om politic român anunța lumii că, prin intrarea în războiul antiotoman de eliberare naţională, România şi-a luat soarta în propriile mîini, pentru totdeauna. Independenţa este bunul cel mai de preţ al unui popor. Iată un subiect de meditaţie pentru politicienii actualului regim politic și, deopotrivă, pentru noi toți.

„Zilele de 12-14 aprilie 1989 marchează – se poate spune – o deplină independenţă economică şi politică a României! Pentru prima dată în istoria ei îndelungată, România nu mai are nici o datorie externă, nu mai plăteşte tribut nimănui şi este cu adevărat independentă, şi economic şi politic”, declara preşedintele R.S.R., Nicolae Ceauşescu, la Plenara C.C. al P.C.R., desfăşurată în acele zile la Bucureşti. Era o declaraţie memorabilă, menită să marcheze un fapt pentru istorie. După eforturi şi sacrificii deosebite ale poporului său, dureroase pe alocuri, care duraseră aproape un deceniu, România anunţa comunitatea internațională că şi-a achitat întreaga datorie financiară externă. Era vorba despre un act politic şi economic cutezător şi pilduitor, unic în lume, o manifestare deplină a demnității sale naționale și a atributului său de stat independent și suveran, fapt recunoscut inclusiv de personalități şi observatori politici din străinătate.

De la România independentă de ieri, la România vasală de azi

Din statistica României (rememorări incomparabile...):   

- În perioada 1981-1989 s-au alocat pentru dezvoltare peste 2.000 de miliarde de lei, echivalentul a peste 200 de miliarde de dolari la cursul comercial al anului 1989.

- În anul 1989 producţia industrială a fost cu peste 50 la sută mai mare decît în anul 1980, iar producţia agricolă de 1,5 ori.

- În anul 1988 avuţia naţională a României ajunsese la 5.177,5 miliarde lei, echivalentul a circa 500 de miliarde de dolari la cursul necomercial de atunci, fiind de circa 15 ori mai mare decît în anul 1950.

- În anul 1989, două treimi din avuţia naţională o reprezentau fondurile fixe, care au crescut în perioada 1965-1988 de peste 7 ori, de la 460,4 miliarde lei, la 3.367,7 miliarde lei.

- În aceeaşi perioadă, s-au creat aproape 2.000 de întreprinderi noi de producţie (o medie de 80 pe an), iar după 1968, anul reorganizării administrativ-teritoriale a ţării, au fost construite, în afara acestora, peste 180 de mari platforme (”parcuri”) industriale.

- În luna aprilie 1989, în sesiunea Marii Adunări Naţionale (parlamentul), a fost adoptată noua Lege pentru îmbunătăţirea organizării administrative a teritoriului.

- În perioada 1965-1988, au fost create peste 1.386.000 de noi locuri de muncă.

- Rata înaltă a acumulării, printre cele mai ridicate din lume, a constituit pivotul dezvoltării economico-sociale a României, avînd ca principal efect creşterea de peste 36 de ori a venitului naţional creat între 1945-1988, ajungînd în anul 1988 la 822,3 miliarde lei, din care valoarea producţiei industriale nete a fost de 54 la sută.

- Comparativ cu anul 1945, producţia industrială a crescut în anul 1989 de circa 135 de ori, producţia de oţel de peste 120 de ori, industria chimică de peste 1.300 de ori, iar construcţia de maşini de peste 500 de ori. În cadrul acesteia din urmă, cele mai mari sporuri s-au înregistrat în ramurile tehnicii de vîrf: mijloacele de automatizare, electrotehnica şi electronica, tehnica de calcul, mecanica fina, optica, maşinile unelte cu comandă program etc.

- În anul 1989, flota comercială a României cuprindea peste 350 de vase maritime şi fluviale de toate categoriile şi capacităţile, inclusiv mineraliere uriașe de 165.000 tdw şi tancuri petroliere de 150.000 tdw, realizări inginerești impresionante ale constructorilor români, fapt ce ridica flota navală a României în rîndul primelor zece puteri ale lumii.

- La nivelul anilor 1988-1989, producţia agricolă a fost de peste 10 ori mai mare decît producţia anului 1945.

- În 1989 era în funcţiune un vast sistem naţional de irigaţii, ce acoperea circa aproape 4 milioane de hectare teren agricol.

- Producţia de cereale în anii 1988 şi 1989 s-a situat la circa 30 de milioane tone pe an.

- Comparativ cu anul 1965, fondul de retribuţie (salarizare) generală a crescut pînă în 1989 de circa 6 ori, mărindu-se de la 57 de miliarde lei, la 315 miliarde lei, retribuţia medie a crescut de peste 3 ori, iar cea minimă de peste 3,3 ori, asigurîndu-se un raport între retribuţiile minime şi cele maxime de 1 la 4,7.

- În anii 1988-1989, volumul comerţului exterior românesc atingea un ritm de creştere superior celui înregistrat de comerţul mondial în aceeaşi perioadă.

- În anul 1988, circa 63 la sută din exportul României îl constituiau produsele cu grad superior de prelucrare, ca: maşini, utilaje, mijloace de transport, produse chimice şi mărfuri industriale de larg consum, care, în 1965, nu acopereau decît 36,2 la sută din totalul exporturilor ţării.

- Pe această bază, au fost asigurate mijloacele valutare necesare rambursării integrale a datoriei externe, fapt cu atît mai meritoriu cu cît aceasta s-a realizat nu prin stagnare economică, ci printr-o dezvoltare continuă, în această perioadă realizîndu-se, aparent paradoxal, cele mai importante obiective economice şi sociale: Transfăgărăşanul, Autostrada Bucureşti-Piteşti, Aeroportul Bucureşti-Otopeni, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Canalul Poarta Albă Midia-Năvodari, Portul Maritim Constanţa Sud-Agigea, electrificarea tuturor localităților țării, Centrala Nucleară de la Cernavodă și proiectarea altor două noi unități energetico-nucleare în zonele Victoria-Făgăraș și Vaslui-Bîrlad, Intreprinderea de Apă Grea de la Drobeta-Turnu Severin, un program național pentru cercetare-dezvoltare a energiei eoliene, Centrul Civic al Capitalei şi Casa Poporului (Republicii), Metroul bucureștean (inclusiv proiectul liniei pe traseul pînă la Aeroportul Otopeni și a liniei pe Centura Capitalei, precum și schițarea proiectului realizării unei rețele de metrou în Cluj-Napoca), Amenajarea Complexă a Rîului Dîmboviţa și a altor numeroase rîuri interioare, deschiderea lucrărilor la Canalul Siret-Bărăgan, la Canalul Dunăre-Bucureşti şi la Autostrada Bucureşti-Constanţa, Combinate zootehnice, sistem național de irigații (3,8 mil. hectare), sistem național de împăduriri, amenajări și îmbunătățiri funciare, un sistem agricol național modern și înalt productiv, coloşi industriali pentru producţia metalurgică şi de utilaj greu, numeroase întreprinderi de mașini-unelte și utilaj industrial, rafinării şi mari combinate chimice, petrochimice și de utilaj petrolier, zeci de hidrocentrale şi termocentrale, sistem național energetic, întreprinderi de autoturisme, tractoare și utilaje agricole, autocamioane și autobuze, vagoane şi locomotive, fabrici de avioane şi elicoptere, fabrici de armament, şantiere navale fluviale şi maritime, sute de întreprinderi de bunuri de consum, electronice și electrocasnice, de mecanică fină, de îmbrăcăminte şi încălţăminte, sute de centre și edificii culturale, institute de cercetare-dezvoltare ştiinţifică pentru bio, micro şi înaltă tehnologie, fabrici de calculatoare și dezvoltare cibernetică încă din anii 70, institutul de fizică atomică și cercetare nucleară, mari unităţi de învăţămînt și centre universitare, mii de școli, grădinițe și creșe pe întregul teritoriu, sistem național de educație și învățămînt gratuit pentru întreaga populație, Televiziunea, Centrala România-Film, Teatrul Național din București, numeroase alte teatre, cinematografe și săli de spectacole în întreaga țară, biblioteci orășenești și comunale, Cămine culturale în toate localitățile rurale, Case de cultură și de creație pentru tineret, stadioane, cluburi și parcuri sportive, obținerea unor succese sportive extraordinare (trei exemple, numai: România de patru ori Campioană Mondială la handbal masculin; România pe locul II în rîndul națiunilor lumii, după S.U.A., la Olimpiada de Vară de la Los Angeles din 1984, cu un total de 53 de medalii, dintre care 20 de aur!; echipa de fotbal a Clubului Sportiv al Armatei, Steaua București, cîștigătoare a Cupei Campionilor Europeni în 1986), mari unităţi hoteliere în toată țara (între care, Intercontinental-București), parcuri de odihnă şi recreere, zeci de spitale de toate categoriile în toate județele țării, întreprinderi de medicamente, staţiuni turistice, balneoclimaterice şi de tratament, sistem național de sănătate cu acces totalmente gratuit pentru întreaga populație, eradicarea mizeriei, sărăciei și tuturor maladiilor sanitare legate de moștenirea socială a subdezvoltării și condițiilor precare de viață, construirea a cca. 1,5 milioane de apartamente în toată țara, dintre care sute de mii atribuite gratuit oamenilor muncii în funcție de necesități, centre civice în mai toate municipiile și orașele țării etc. etc. România era, la nivelul anilor 1970-1980 a șasea putere diplomatică a lumii și a șasea putere a lumii ca ritm al dezvoltării economice. La nivelul anilor 1980-89, România producea, practic, peste 90% din nomenclatorul mondial de produse industriale!  

Destul! Principalele realizări din perioada celor 40 de ani de construcție socialistă a Patriei sînt prea multe pentru ca trecerea lor în revistă să nu ne obosească. 40 de ani care au trecut ca o clipă... O clipă de independență. Să fim atenți, însă! Peste nu foarte multă vreme împlinim 40 de ani de la abolirea socialismului în România. De la abolirea clipei de independență. Va fi atunci momentul potrivit unei evaluări retrospective a timpului parcurs în acești 40 de ani de capitalism și vasalitate. Vom găsi prilejul trasării unei linii a comparațiilor istorice. Deocamdată, însă, este de domeniul evidenței că între realizările României independente de ieri și cele ale României vasale de azi diferențele sînt incomparabile.

Testul ”pisiar” (PCR ) 100

 8 Mai 1921

100 de ani de la crearea PARTIDULUI COMUNIST ROMÂN

     Indiferent de natura împrejurărilor istorice în care s-a produs și a interpretărilor mai mult sau mai puțin obiective, crearea la 8 Mai 1921 a Partidului Comunist Român a reprezentat un moment de referință epocală în viața politică a României. Ea marchează emanciparea organizatorică și doctrinară la scara României reîntregite a unei formațiuni de stînga autentice preexistente (Partidul Socialist, descendent al mai vechiului Partid Social-Democrat al Muncitorilor din România, produs la rîndul său al sintetizării structurale a cercurilor socialiste din a doua jumătate a sec. XIX). Este vorba, așadar, despre un proces istoric evolutiv firesc și necesar al creșterii și maturizării clasei muncitoare și celorlalte clase și categorii productive ale societății, al conștientizării integrate a rolului, drepturilor și idealurilor lor sociale, politice și naționale. 

     Partidul comunist s-a născut astfel din necesitatea existenței unei forțe politice legitime de organizare, coordonare și reprezentare progresistă a comunităților muncitoare din societatea românească.  Firește, apariția P.C.R. în urmă cu un secol era în același timp și o reverberație organizatorică a unui curent social-politic care se afirma în acei ani la scară internațională, o expresie a simpatiei și solidarității intuitive a muncitorimii române cu lupta de eliberare din sclavia capitalistă a proletariatului din Rusia și de pretutindeni.

     Dincolo de erorile conceptuale din perioada interbelică afirmate în raport cu interesele legitime de integritate ale statului național unitar român– erori comise în condiții de ilegalitate funcțională și sub conducerea unor alogeni impuși de Komintern –, P.C.R. s-a dovedit de-a lungul deceniilor existenței sale o instituție națională a temeiniciei, progresului și competenței organizatorice și de conducere incontestabile a societății românești, un regizor de inegalabil succes al marilor realizări economice și sociale, politice și diplomatice, culturale și sportive ale poporului român obținute, practic, în toate componentele existențiale pe care România le-a cunoscut pînă în 1989 pe harta lumii. Salutări revoluționare tuturor !

 

     ”Niciodată în România n-a existat un alt partid politic cu o istorie atît de bogată și glorioasă care să fi luptat și să fi realizat atîta pentru binele poporului român, pentru măreția națiunii noastre. Partidul nostru s-a născut și a crescut o dată cu proletariatul, destinul său este strîns legat de cel al clasei muncitoare, țărănimii și intelectualității, al întregului popor.

     Partidul Comunist Român este continuatorul luptelor seculare duse de poporul nostru pentru neatîrnarea țării, pentru formarea națiunii române și a statului unitar, pentru accelerarea progresului social și înaintarea României pe calea dezvoltării economice și civilizației”.

       Nicolae Ceaușescu,

Secretar-general al Partidului Comunist Român, Președintele Republicii Socialiste România.

La Aniversarea Partidului

Izvoarele din munte își murmură cadența,

Detună primăvara în codrii cei bătrîni –

Noi în Partid, de-a pururi, vedem Independența

Și demnitatea sacră de-a ne numi români.

 

Azi izbucnește viața în clopote florale,

Iar drumul transhumanței legende îl deschid –

Tezaurele firii sînt iarăși ale tale,

Iubita noastră Țară, vegheată de Partid.

 

Partidul este luptă, Partidul este pace,

Partidul e Armata de strajă la hotar,

El este omul simplu stăpîn pe tot ce face

Și e mulțimea vastă, gîndind vizionar.

 

Partidul este dreptul de a ne crește pruncii

În gloria străbună, la timpul viitor,

El este garanția că rodul viu al muncii

Rămîne-n patrimoniul întregului popor.

 

În fruntea lui se află un om ca o făclie,

Eșarfa Tricoloră îi freamătă pe piept,

Istoria îl trece în cronici pe vecie,

El simte românește, e brav și înțelept.

 

E ctitor de mîndrie și slavă preacurată,

În dialog cu Țara și cu destinul ei,

Efigia îi este în aur încrustată

În Epopeea sfîntă a puilor de lei.

 

Acum, cînd Națiunea în strai de primăvară

Va celebra prin fapte nucleul ei vital,

Noi vom ura din inimi, în zi aniversară:

Trăiască-n veci triada Partid, Popor și Țară!

Trăiască Ceaușescu, Erou Național!

                                                              

                                                                                        Corneliu Vadim Tudor

”Patria se cheamă norodul, iar nu tagma jefuitorilor”!

”Pesemne, dumneata pe norod, cu al cărui sînge s-a hrănit și s-a poleit tot neamul boieresc, îl socotești de nimic, numai pe jefuitori îi numești patrie...! Dară cum nu socotiți dumneavoastră  că Patria se cheamă norodul, iar nu tagma jefuitorilor?” 

(Tudor Vladimirescu, adresîndu-i-se lui Nicolae Văcărescu, comandant al oastei de arnăuți trimisă de stăpînire să lichideze mișcarea revoluționară a pandurilor).

 

Tudor Vladimirescu (1780 - 1821)

Proclamaţia de la Padeş. 23 ianuarie 1821 (începutul revoluției).

    Fraţilor locuitori ai Ţării Românești, veri de ce neam veţi fi!

    Nici o pravilă nu opreşte pe om a întîmpina răul cu rău. Şarpele cînd îţi iasă înainte, dai cu ciomagul de îl loveşti, ca să-ţi aperi viaţa, care de multe ori ni se primejduieşte din muşcarea lui. Dară pe balaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atît cele bisericeşti, cît şi cele politiceşti, pînă cînd să-i suferim a ne suge sîngele din noi? Pînă cînd să le fim robi? Dacă răul nu este primit lui Dumnezău, atunci stricătorii făcătorilor de rău bun lucru fac lui Dumnezău, că bun este Dumnezău și, ca să ne asemănăm lui, trebuie să facem bine, iar binele nu se face pînă nu se strică răul. Pînă nu vine iarna, primăvară nu se face. A vrut Dumnezău să se facă lumină, aceea s-a făcut după ce a gonit întunericul.

    Vechilul lui Dumnezău, prea puternicul nostru împărat, voiește ca noi, ca niște credincioși ai lui, să trăim bine. Dară, nu ne lasă răul ce ni-l pun pe cap căpeteniile noastre.

    Veniţi dară, fraţilor, cu toţii, ca cu răul să-i pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine și să se aleagă din căpeteniile voastre cei care pot să fie buni. Aceia sînt ai noştri şi cu noi dimpreună vor lucra binele, ca să le fie și lor bine, precum ni sînt făgăduiţi.

    Nu vă leneviţi, ci siliţi de veniţi în grabă cu toţii, care veţi avea arme, cu arme, iară care nu veţi avea arme, cu furci de fier şi cu lănci să vă faceţi degrabă şi să veniţi unde veţi auzi că se află adunarea cea orînduită pentru binele şi folosul a toată ţara și ceea ce vă vor povăţui mai marii adunării, acum să urmaţi, şi unde vă vor chema ei, acolo să mergeţi. Că ne ajunge, fraţilor, atîta vreme de cînd lacrămile de pe obrazele noastre nu s-au mai uscat!

    Şi, iară, să ştiţi că nimeni dintre noi nu este slobod în vremea acestei adunări a obștii folositoare să se atingă măcar de un grăunte de binele sau de casa veri-unui neguţător orăşean sau ţăran sau de alt veri-unui locuitor, decît numai binele şi averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri să se ia, însă ale căror averi nu vor urma nouă, așa precum sîntem făgăduiţi, ci să se ia numai pentru folosul de obşte al țării”.

A vorbi de poet...

   ”A vorbi de poet este ca și cum ai striga într-o peșteră vastă... Nu poate să ajungă vorba pînă la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă, și să legene, din depărtare, delicata lui singuratecă slavă.

   În toate vecile străbătute de atleții și bicicliștii filozofiei el își are vecia lui deosebită, închisă. Trebuie vorbit pe șoptite...

   Într-un fel, Eminescu e sfîntul preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieții lui s-a ales un Crucificat.

   Pentru pietatea noastră depășită, dimensiunile lui trec peste noi, sus și peste văzduhuri.

  Fiind foarte român, Eminescu e universal. Asta o știe oricine citește: cu părere de rău că lacătul limbilor nu poate să fie descuiat cu cheile străine.

  S-au făcut multe încercări onest didactice de transpunere a poetului, unele poate, se spune, mai izbutite; dar Eminescu nu este el decît în românește. Dacă se poate traduce o proză, o povestire, un roman, unde literatura se mărginește aproape fizic la tablouri, la personaje și la conture, dominată de mișcarea și succesiunea cinematică, poezia nu poate să fie tălmăcită, ea poate fi numai apropiată. Poezia aparține limbii mai mult decît proza, sufletului secret al limbii: jocul de irizări din interiorul ei face vocabulele neputincioase. Eminescu nu poate fi tradus nici în românește...”. 

TUDOR ARGHEZI, 1952

CE-ȚI DORESC EU ȚIE, DULCE ROMÂNIE

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,

Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?

Braţele nervoase, arma de tărie,

La trecutu-ţi mare, mare viitor!

Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,

Dacă fiii-ţi mîndri aste le nutresc;

Căci rămîne stînca, deşi moare valul,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormîntul

Spada ta de sînge duşman fumegînd,

Şi deasupra idrei fluture cu vîntul

Visul tău de glorii falnic triumfînd,

Spună lumii large steaguri tricoloare,

Spună ce-i poporul mare, românesc,

Cînd s-aprinde sacru candida-i vîlvoare,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,

Pe altarul Vestei tainic surîzînd,

Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,

Cînd cu lampa-i zboară lumea luminînd,

El pe sînu-ţi vergin încă să coboare,

Guste fericirea raiului ceresc,

Tu îl strînge-n braţe, tu îi fă altare,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,

Tînără mireasă, mamă cu amor!

Fiii tăi trăiască numai în frăţie

Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,

Viaţa în vecie, glorii, bucurie,

Arme cu tărie, suflet românesc,

Vis de vitejie, fală şi mîndrie,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc!