La 50 de ani de la cucerirea Cosmosului...



12 aprilie 1961-12 aprilie 2011. 50 de ani de la primul zbor în Cosmos al unei fiinţe umane, pe orbită extraterestră. Numele temerarului pămîntean, rusul Iuri Gagarin, cosmonaut sovietic. Vîrsta, 27 de ani. Nava cosmică, Vostok-1. Durata zborului, o oră şi 50 de minute.

După istoricului său zbor, Iuri Gagarin a devenit una dintre cele mai cunoscute personalităţi ale lumii, popularitatea sa atingînd cote fără precedent. A fost declarat şi înnobilat cu titlul de Erou al Uniunii Sovietice şi a fost decorat cu numeroase ordine şi medalii ale ţării sale, precum şi premiat de guvernele şi instituţii ştiinţifice ale altor state ale lumii.

Momentul lansării navei Vostok-1,
la 12 aprilie 1961, cu Iuri Gagarin la bord



În mod nefericit şi consternant, pe 27 martie 1968, la doar 34 de ani, Iuri Gagarin îşi pierdea viaţa, ca o ironie a destinului, la manşa unui avion de vînătoare MIG-15, alături de copilotul său, Vladimir Sereghin, în urma unui accident cauzat, probabil, de o eroare de pilotaj. De altfel, dosarul tragicului său accident de avion a fost declasificat de autorităţile ruse abia... zilele trecute, cu prilejul apropiatei aniversări a primului zbor cosmic al omului.



Iuri Gagarin



Reamintesc, ca un fapt poate la fel de interesant, că prima fiinţă pămînteană care a călătorit în Cosmos nu a fost omul, ci... cîinele! Mai exact, o căţea. Se numea Laika şi a fost trimisă, experimental, pe orbită extraterestră de sovietici, în octombrie 1957. Din nefericire, ea nu a rezistat zborului cosmic. Acolo sus, mai aproape de Dumnezeu, Laika a făcut sacrificiul suprem pe altarul ştiinţei umane, devenind un heruvim patruped, protector, poate, al omului cosmonaut.



Laika, prima fiinţă pămînteană în spaţiul cosmic
(1957)

De atunci, de la primele zboruri pămîntene în spaţiul cosmic, de acum o jumătate de veac, omenirea a încercat şi a rezolvat multe dintre necunoscute sale într-ale cunoaşterii şi chiar vieţii extraterestre, trimiţîndu-şi navele de cercetare ştiinţifică în spaţiul interplanetar, păşind pe Lună, sau locuind el însuşi, luni şi ani, în Cosmos, pe o staţie orbitală construită cu priceperea şi mîinile sale. Este ciudat şi deprimant deopotrivă că, pe de altă parte, el, omul, şi-a rezolvat, în tot acest timp, atît de puţin din problemele şi necunoscutele vieţii, în primul rînd ale vieţii sociale şi posibilităţilor decente de trai, aici acasă, pe Pămînt. Aici, acasă, încă se moare, sau se moare din nou după multe decenii, de foame şi de neîngrijire sanitară...  

Lista lui Attila sau Cseke cel corect

În toată nebunia asta cu desfiinţarea spitalelor, nici nu a mai avut importanţă pentru un om oarecare ca mine cărora dintre ele le-a sunat ceasul. Asta, probabil şi prin împrejurarea că nu locuiesc într-o localitate rămasă fără spital.

Pentru mine, însă, inadmisibil este însăşi faptul ca atare, căci, neîndoielnic, una dintre cele mai odioase urmări ale închiderii unităţilor spitaliceşti respective este aceea că, realmente, sute de mii de locuitori ai zonelor pe care aceste unităţi le deserveau sînt aruncaţi pe culmile disperării, căci vor rămîne, practic, fără asistenţă medicală de specialitate, cu toate riscurile vitale ce decurg de aici.

De aceea, nu am avut curiozitatea să consult lista spitalelor desfiinţate, publicată şi în Monitorul Oficial cu o nerăbdare ostentativă. Am omis, în toată această circumstanţă, şi faptul că ministrul sănătăţii este, în indiscutabila uzanţă post-decembristă, un concetăţean de naţionalitate maghiară, l-am numit pe domnul Attila Cseke (bine îngrijit şi hrănit, aşa cum vedem şi în foto), membru al U.D.M.R., eterna formaţiune complice a puterii, în cazul de faţă a PDL. Reamintindu-mi acest nevinovat, de-acum, amănunt, mi-am animat şi curiozitatea pentru păcătoasa de listă... pedelistă a spitalelor hăcuite de guvern. Întrucît ea poate fi găsită uşor pe internet şi studiată de oricine, nu o voi relua şi eu aici.

Dar, consultînd-o, am observat un aspect interesant. Anume că domnul ministru Attila Cseke a avut prudenţa să nu îi poată reproşa cineva cumva de ce nu a găsit de cuviinţă să desfiinţeze vreun spital din judeţele sale electorale, Covasna şi Harghita. Căci, în alte trei judeţe ale ţării, din trei zone diferite, respectiv în judeţele Satu-Mare, Dolj şi Brăila, toate spitalele au rămas în picioare. Adică, e un om corect, domnul Cseke, vedeţi? Poate să mai zică cineva ceva? În nici un caz alegătorii udemeriştilor săi!

P.S. – Apropo de disperarea românilor rămaşi fără îngrijire medicală. Astăzi se împlinesc  100 de ani de la naşterea unuia dintre cei mai cunoscuţi scriitori şi filosofi români din diaspora, Emil Cioran, figură aparte, neconvenţională, a gîndirii româneşti.

Dar, în afară de publicul francez, în mijlocul căruia el a trăit ca apatrid cea mai mare parte a vieţii, şi de unele cercuri restrînse de intelectuali de aici, din România, pe cine să mai intereseze această împrejurare la noi, cînd ea, România, vorba lui, e pe culmile disperării?

Ce va urma după desfiinţarea spitalelor?

Am asistat duminică seară la o emisiune tv cu acest subiect, al desfiinţării spitalelor, iar pledoariile celor care exprimau poziţia autorităţilor în această chestiune mi-au indus o stare de revoltă interioară de nedescris. Chiar nu se poate aşa ceva, mi-am zis. Nu se poate ca ţara să fie condusă de asemenea mutanţi! Căci, hotărît lucru, indivizii ăştia nu mai gîndesc omeneşte. Şi, nici nu conduc pentru popor, ci înadins împotriva lui. Ei nu sînt reprezentanţii săi, ci împilatorii săi.

Cînd îi auzi, pur şi simplu îţi scurtcircuitează logica, raţiunea, inteligenţa, elementarul bun simţ. Ajungi să nu mai înţelegi nimic, ajungi să te întrebi dacă tu însuţi şi noi toţi mai gîndim normal, dacă nu cumva tot ce am învăţat, toate criteriile de valoare şi de demnitate ale condiţiei umane care ne călăuzesc de cînd ne ştim şi bruma de înţelepciune pe care am acumulat-o de-a lungul vieţii mai sînt sau au fost vreodată valabile, dacă nu cumva totul a fost o minciună, iar adevărul este purtat de această realitate sumbră pe care o trăim azi şi pe care sîntem incapabili să o înţelegem şi ni se pare cu totul strîmbă şi odioasă, cînd ea, de fapt, e dreaptă şi ingenuă ca o lumînare în altar...

Un singur exemplu am să dau din emisiune. Cunoscutul medic oftalmolog Monica Pop, a ţinut să precizeze din capul locului că nu este angajată politic, ca argument, sigur că da, al obiectivităţii sale, dar, în fapt, dumneaei a făcut o jenantă pledoarie în favoarea măsurii guvernamentale de desfiinţare şi evacuare a spitalelor, lansîndu-se în critici înverşunate împotriva celor care se opun acestei măsuri, fie ei medici, colegi de breaslă adică, sau pacienţi. Pe directorul spitalului din Codlea, aflat şi el în emisiune pentru a-şi expune situaţia unităţii şi argumentele opoziţiei faţă de măsura desfiinţării acesteia, d-na Pop l-a înfruntat cu cerbicie şi l-a întrebat, într-un final, cîţi pacienţi are spitalul pe care îl conduce.

Directorul i-a răspuns că spitalul are circa 4.000 de internaţi anual, ceea ce, dacă îmi permiteţi, personal mi se pare foarte mult, căci, oraşul Codlea are la ora actuală o populaţie de circa 20.000 de locuitori. Asta înseamnă că aproximativ o cincime (20%) din locuitorii oraşului au serioase probleme de sănătate şi au nevoie de spitalizare. Ei bine, d-na Monica Pop s-a contrariat teribil la auzul cifrei respective, afirmînd încruntată (o citez cu aproximaţie):

"Şi, dvs. consideraţi că avînd doar 4 mii de pacienţi anual, sînteţi o unitate sanitară rentabilă? Nu se poate aşa ceva! Nu putem susţine pe bugetul Sănătăţii un spital cu 4 mii de pacienţi. Înseamnă că dvs. nu faceţi asistenţă şi tratamente clinice medicale de specialitate, ci faceţi asistenţă socială pe banii Ministerului Sănătăţii, iar pacienţii dvs. sînt doar nişte asistaţi social"!!  

Incredibil! Absolut, incredibil! N-am mai auzit aşa ceva! Iar afirmaţia asta nu a venit din gura tupeistei Andreea Vass, consilier economic al lui Emil Boc, binecunoscută pentru aroganţa sa argumentativă – care, între altele fie spus, şi-a permis chiar o inacceptabilă impertinenţă la adresa tînărului jurnalist Radu Soviani, unul dintre amfitrionii emisiunii – ci chiar din gura unui medic, a unui medic de prestigiu aş zice, cum este d-na Monica Pop. Iertat să fiu, dar e posibil ca femeia aceasta, atinsă fiind de o boală ce mi pare vizibilă, să nu mai gîndească lucid, raţional, ceea ce ar fi un fapt nu doar regretabil şi de compătimit desigur, ci şi unul care i-ar putea explica asemenea aberaţii conceptuale. Altfel, nu poate fi înţeleasă.

Însă, dacă nu e vorba de aşa ceva şi chiar aceasta e gîndirea politică în domeniu, atunci, domnilor medici, vă meritaţi soarta! Şi noi, pacienţii dvs., la fel. Vasăzică, cu cît mai mulţi bolnavi avem, cu atît sînt mai renatabile spitalele? Prin urmare, rentabilitatea spitalelor direct proporţională cu numărul de pacienţi fiind, cu numărul de cetăţeni bolnavi, iar guvernul considerînd numărul acestora prea mic, insuficient pentru a fi rentabil, desfiinţează spitalele?! Cu alte cuvinte, cu cît sînt mai mulţi bolnavi în societate, cu atît economia, în speţă activitatea medicală, e mai rentabilă, iar capitalismul funcţionează mai bine? Să înţelegem, aşadar, că existenţa sistemului naţional de sănătate publică este nerentabilă, iar activitatea de protecţie şi asistenţă medicală a populaţiei nu mai e o activitate, ci o afacere?

Înseamnă că interesul ei, raţiunea ei de a fi, este să menţină în societate un număr cît mai ridicat de bolnavi, nu de oameni sănătoşi, pentru ca astfel să contabilizeze cifre de rentabilitate financiară cît mai mari! Asta este explicaţia stării precare de sănătate a populaţiei României, interesul afacerii? Asta explică menţinerea unei rate a mortalităţii, inclusiv a celei infantile, atît de ridicată şi o speranţă de viaţă a populaţiei printre cele mai scăzute din Europa? Este asta o politică deliberată, motivată de necesitatea rentabilizării bugetare... a sănătăţii populaţiei? Nu e asta o politică abominabilă, de genocid, la adresa cetăţenilor României? Dar, ce-au ajuns ei, cobaii afaceriştilor şi ai regimului politic? Cartofi la hectar? De unde ticăloşia că nu mai contează 4.000 de bolnavi dintr-o localitate a ţării, aşa încît ei pot fi lăsaţi în voia bolilor? Ce sînt ei, cantitate neglijabilă pentru guvern? Victime colaterale în numele rentabilităţii „afacerii” sale?

Întrebăm ce va urma desfiinţării spitalelor? Fireşte, înfiinţarea de noi cimitire! Doamne, ce regim de oroare am apucat să trăim! Oare, cît îndrăznesc guvernaţii să mai întindă limitele suportabilităţii sociale?

De la chipul de grîu, la chipul de pîrloagă al Patriei

Am văzut zilele acestea în presă datele unor cercetări realizate de Institutul Naţional de Statistică, cercetări bazate inclusiv pe studii comparative internaţionale ale „Eurostat New Cronos”, o instituţie similară a Uniunii Europeane. Conform datelor publicate, România are cel mai slab randament al producţiei de cereale dintre toate statele membre, avînd cele mai reduse producţii pe hectar la grâu, porumb, floarea-soarelui şi cartofi.

Aceasta în condiţiile în care, spre exemplu, în raport cu suprafaţa cultivată cu grîu, România se situează pe locul patru în Uniunea Europeană, stînd destul de bine şi în privinţa altor culturi, căci nu-i aşa, teritorial sîntem o ţară medie, iar geografia agricolă de care dispunem ne avantajează, fiind superioară multor alte state europene. Numai că, randamentul producţiei de grîu, spre exemplu, este în ţara noastră abia la 50% din media europeană, avem cea mai slabă producţie la porumb, iar  producţia cartofului a scăzut în 2010 cu aproape o cincime numai faţă de 2009!

Toate acestea demonstrează că la noi nu se munceşte cu spor, că agricultura noastră este înapoiată, rudimentară, în cea mai mare parte a ei, că braţele de muncă sînt puţine şi îmbătrînite, că terenurile arabile nu sînt îngrijite şi au acumulat o fertilitate mult deficitară, că soiurile de plante şi calitatea seminţelor pe care le utilizăm sînt inferioare, că avem încă mari suprafeţe agricole nemuncite, rămase pîrloagă (sub acest aspect, conform statisticilor, situaţia cea mai rea este în zonele agricole din vestul ţării, unde sute de mii de hectare sînt lăsate de izbelişte), că cercetarea ştiinţifică cu profil agricol, inclusiv numărul specialiştilor din agricultură, a decăzut alarmant, că politica iresponsabilă practicată în domeniu, în ultimele două decenii, inclusiv sau mai ales în domenii conexe, cum sînt cele ale îmbunătăţirilor funciare şi ameliorării calităţii solului, silviculturii (peste 50% din suprafaţa împădurită a ţării, existentă în 1989 fusese deja defrişată la nivelul anilor 2000-2003), ceea ce a avut ca efect implicit dereglări climatice şi producerea repetată a unor calamităţi naturale zonale sau la nivel naţional, în fine, sufocarea şi decimarea producţiei interne de cereale, legume şi alte produse alimentare, din cauza raporturilor artificiale, speculative şi inechitabile stabilite între preţurile de achiziţii de la producători şi procesatori cu cele de desfacere către intermediari şi consumatori, precum şi ca urmare a politicii dezechilibrate şi iraţionale şi, probabil, chiar interesate de favorizare şi înlesnire a accesului invaziv pe piaţa internă a produselor străine, deşi adesea inferioare calitativ celor autohtone  etc., etc.  

Evident, aşa cum se prezintă astăzi, agricultura nu are nimic de-a face cu tradiţia românească în domeniu. Încolo, orice comparaţie ar încerca să facă cineva cu agricultura socialistă de la sfîrşitul anilor ’80, sub oricare aspect, ar deveni de-a dreptul ridicolă. Şi, cum să se poată face comparaţie decentă a agriculturii prezentului cu agricultura socialistă, cînd în republica socialistă agricultura era politică de stat şi interes naţional de importanţă deosebită, exprimat prin salbele de grîu rumenit în chiar stema republicii, ea însăşi chip al Patriei înnobilînd drapelul tricolor?

Vorbind de tradiţiile româneşti în domeniu, să vedem, într-o expunere desigur sintetică, parte din argumentele contribuţiei ştiinţifice naţionale la dezvoltarea şi ameliorarea performanţelor productive ale grîului, plantă străveche, sursă alimentară de bază pentru om. Poate le veţi găsi interesante, cunoscîndu-i sau reamintindu-i pe cîţiva dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai ştiinţei agricole româneşti.

Vlad Cîrnu-Munteanu (1859-1903) a întreprins lucrări experimentale începînd cu anul 1900, la Şcoala superioară de agricultură de la Herăstrău şi la ferma Ţigăneşti din judeţul Prahova. El a valorificat superior însuşirile soiurilor Bălan românesc şi Uriaş, dar cercetările sale nu s-au fructificat din cauza dispariţiei sale premature.

Totuşi, după moartea sa, lucrările i-au fost continuate de Gheorghe Cipăianu (1878-1957), cercetător care, tot la Ţigăneşti, a introdus metoda hibridării, reuşind să obţină, după eforturi îndelungate, soiurile Cipăianu 148 şi Cipăianu 714. Aceste soiuri sînt înzestrate cu o bună rezistenţă la ger şi o calitate superioară a boabelor, ceea ce asigură plantei şi capacitatea de a rezista mai bine la scuturare, precum şi o creştere semnificativă a potenţialului de producţie.

Constantin Sandu-Aldea (1874-1927), este o altă personalitate a cercetării agricole româneşti. A fost profesor şi director al Şcolii superioare de agricultură de la Herăstrău. Începînd din anul 1912, a desfăşurat lucrări de ameliorare a grîului prin selecţia celor mai valoroase elemente din soiurile Bălan românesc, Azima, Uriaş de Banat şi Uriaş de Tisa. Din păcate, o parte dintre rezultatele cercetărilor sale s-au pierdut în timpul primului război mondial, dar, prin lucrări de cercetare ulterioare, specialistul român a reuşit obţinerea unor elemente noi, unele de mare productivitate, între care Sandu-Aldea 224.

Remarcabile sînt şi lucrările lui Nicolae Săulescu (1898-1977), care a reuşit obţinerea unor soiuri cu însuşiri valoroase, cum sînt soiurile S4, S5, S6.

Însă, cel mai strălucit reprezentant român în domeniul ştiinţelor agricole, în speţă, pe domeniul cercetărilor pentru ameliorarea grîului, este considerat a fi profesorul Gheorghe Ionescu-Siseşti (1885-1967). Timp de peste o jumătate de secol, savantul român s-a afirmat ca teoretician şi împătimit animator al ştiinţei agricole din ţara noastră, cu largă recunoaştere internaţională, iar ca cercetător a contribuit, cu merite deosebite, la crearea unor noi şi remarcabile soiuri – cum ar fi, spre exemplu, A-15 – care au stat, decenii de-a rîndul, la baza culturii grîului de mare productivitate în România.

Pînă în anul 1989, la Institutul de Cercetări pentru Cereale şi Plante Tehnice – Fundulea, precum şi în staţiunile experimentale care existau în subordinea acestuia în întreaga ţară au continuat la cel mai înalt nivel ştiinţific cercetările şi lucrările pentru ameliorarea grîului, fiind create noi soiuri de mare productivitate, între care Fundulea-29, Doina, F4 şi F133, Flamura-80 etc.

Pentru a putea fi omologate, soiurile de grîu create aici erau supuse de două ori analizelor de laborator, zilnic fiind analizate zeci de probe. Procesul de cercetare ştiinţifică era continuat cu lucrările specifice pentru ameliorarea speciei, care se încheiau tot în laborator, pentru testarea complexă a calităţii. Se urmăreau, în principal, proprietăţile fizice ale bobului, respectiv masa hectolitrică, coeficientul de greutate la o mie de boabe, sticlozitatea, randamentul la măcinat, conţinutul de proteine şi însuşirile tehnologice ale făinii obţinute prin măcinarea, după norme foarte exacte, a boabelor.

Transformarea făinii în aluat era analizată sub raportul calităţii de hidratare, al elasticităţii, al rezistenţei la frămîntat, al timpului şi profunzimii de coacere, al timpului de degradare etc., totalizînd nu mai puţin de 16 parametri de măsurare a însuşirilor calitative, inclusiv ale produsului de panificaţie rezultat – pîinea, care, în scop ştiinţific, era produsă chiar în cadrul institutului.

În funcţie de standardul rezultatelor obţinute în urma testelor ştiinţifice, se decidea dacă produsul analizat putea deveni sau nu un nou soi de grîu cultivabil în România. Numai pe baza acestor rezultate ştiinţifice noul soi putea primi acceptul, recunoaşterea şi autentificarea standardului naţional şi internaţional de calitate.

Foto: http://www.pressalert.ro/

Pîinea obţinută din grîul cultivat în cîmpiile române, are vechi tradiţii ca element de bază în alimentaţia locuitorilor şi, din acest punct de vedere, nu este deloc nefiresc să observăm că, spre deosebire de realităţile şi tendinţele actuale, pînă în urmă cu vreo două decenii puteam vorbi, cu justificată mîndrie, despre grîul românesc, pîinea românească sau despre fabricile româneşti de pîine. Desigur, ne-au rămas mîndria amintirilor şi speranţa în viitorul mai bun al urmaşilor noştri...

Evacuarea spitalelor

De ieri, 1 aprilie 2011, 67 de spitale din toată ţara, între care şi maternităţi, au fost desfiinţate, sub motivaţia lipsei posibilităţii finanţării ce le e necesară. În aceeaşi zi, a început golirea şi evacuarea lor forţată. Neîntîrziat! Pacienţii, fie ei în UPU, saloane, sau pe mesele de operaţii, în reanimare, sau în terapie intensivă, alţii cu infirmităţi grave, pe tărgi sau în scaunele cu rotile, tineri şi bătrîni, femei şi bărbaţi, de-a valma, au fost evacuaţi care încotro. Parte dintre ei, la alte unităţi spitaliceşti, aflate în unele cazuri la zeci de km distanţă, iar alţii au fost, pur şi simplu, despitalizaţi şi trimişi, inclusiv cu ambulanţele, la casele lor! Imaginaţi-vă gravide cu burta la gură, prunci abia născuţi de cîteva ore, unii dintre ei în incubator, cu mamele lor lăuze, în capoate şi cu cele cîteva lucruşoare aferente internării în pungi şi sacoşe, după ei!

Imaginaţi-vă personalul spitalicesc – medici, asistenţi, infirmieri, auxiliari etc. – puşi să îşi încarce în camioane laboratoarele, aparatura, instrumentarul, mesele de operaţii, păturile şi lenjeria medicală, farmaciile, birourile, registrele de evidenţă, cărţile de specialitate, calculatoarele, tot „calabalîbul” adică, şi obligaţi să se mute în alte spitale, în alte localităţi. De mîine, medicii şi toţi ceilalţi nici nu ştiu exact ce vor face. Cei mai mulţi dintre ei ştiu, însă. Vor avea de ales între a face naveta, cale de zeci sau sute de km zilnic între domicilii şi noile locuri de muncă, sau renunţarea la serviciu! Un lucru e sigur. De mîine, unităţile medicale rămase vor deveni neîncăpătoare pentru pacienţi.

Dar, nu-i aşa că imaginile acestea, coroborate cu cele ale ruinelor existente pe locul fostelor fabrici şi uzine ale ţării, seamănă cu o evacuare grăbită a teritoriului din faţa inamicului, pe timp de război? Înseamnă că urmează şcolile! Cum să înţelegem ceea ce ni se întîmplă? Sîntem în război, dar nu ni se spune şi nici nu ne dăm noi seama? Este utilă evacuarea, este necesară? Este ruşinoasă, dar sănătoasă? Comuniştii se mîndreau şi ne împuiau capul, pînă la saturaţie, an de an, cincinal de cincinal, cu cîte fabrici şi uzine s-au mai construit, cu cîte spitale şi şcoli s-au mai dat în folosinţă. De douăzeci şi mai bine de ani, ăştia fac un titlu zilnic de mîndrie din miile de fabrici şi uzine demolate, din zecile de spitale şi şcoli desfiinţate. Culmea e că, foarte mulţi dintre noi, privesc malformaţia înconjurătoare ca pe o victorie şi o expresie a democraţiei şi, desigur, tot pe comunişti îi înjură! Oare, ce se întîmplă cu noi?

(Fotografii de Ionel Puică, preluate de pe www.click.ro).

Ofrandă de gînd lui Nichita

31 martie 1933. Era o primăvară neobişnuit de călduroasă, cu mult soare, totuşi, în camera de la stradă inundată de lumină, ardea vesel focul în şemineul de un model cu totul aparte, acoperit cu faianţă şi marmoră, făcut după gîndul lui Nicolae Hristea, tatăl poetului, om cu gust şi cu plăcerea lucrurilor rare. Întîiul născut veni pe lume într-o vineri, puţin înainte ca sunetul armonios al pendulei să anunţe orele 12. Băiatul era sănătos şi puternic, asemeni tuturor bărbaţilor neamului Stănescu.

Primi numele celor doi bunici, Nichita şi Hristea, părinţii îi vor spune, însă, mereu, alintîndu-l, Nini. Avu fire blîndă şi luminoasă, ca ziua naşterii lui. Ursitoarele i-au fost darnice, înzestrîndu-l cu extraordinare puteri creatoare, cu o frumuseţe de înger rebel şi o vitalitate uimitoare, egalată numai de infinita delicateţe sufletească. Va şti să poarte darurile naturii cu nobleţe şi dezinvoltură, transformînd mereu extraordinarul existenţei sale întru poezie şi gîndire în lucrul cel mai firesc cu putinţă. Era un soare de pe vremea/ covrigilor cu susan./ Cu puţin înainte de-a se însera/ fiecare rază a lui/ mirosea aromitor ca şorţul mamei (Evocare). Soarele acela primăvăratec avea să-i fie astru tutelar toată viaţa.

Spuse, despre sine însuşi:

Daţi-mi voie să vă prezint pe Nichita Sergheevici Stănescu!

Probabil că mă trag dintr-o familie de muţi şi dintr-un neam de iobagi, cărora milenar li s-au smuls limbile ca să li se însămînţeze – din moment ce fiecare exprimare, cît de cîtă, mi se pare o ispăşire... Probabil că mă trag dintr-un neam la originile sale profund sărac şi neposesiv, dacă îmi provoacă o atît de mare bucurie înavuţirea lucrurilor cu un simţ.

A rămas repetent în clasa întîi primară fiindu-i deosebit de greu să-şi imagineze că vorba vorbită şi cuvîntul cuvîntat există şi că ar putea fi scrise. Mai tîrziu, după diferite eforturi fizice provenite din plăcerea sportului, s-a mirat brusc remarcînd că are un trup şi din această pricină, părăsind calea dreaptă a ştiinţei, s-a apucat cu rîvnă, în fine, alfabetizat fiind, să scrie versuri sau mai degrabă un fel de versuri, sau mai degrabă un fel de texte cu un caracter subiectiv.

O oră pe an este extrem de mulţumit de propria sa muncă. Tot o oră pe an este nemulţumit de propria sa muncă, iar în rest munceşte pur şi simplu.

Acum, în acest moment, stă şi se uită prelung la o veche drahmă de Istria şi se gîndeşte că prea mare lucru nu este de spus despre sine însuşi şi că sinea altora, dacă nu cumva sinea generală a speciei umane, este cu mult mai aptă de contemplaţie, deşi însăşi contemplaţia, şi ea, are natura unei misterioase oglinzi.

Autoportret

Prin somn îmi căzuse sufletul din mine,

ca dintr-un pat umplut de sînge

La revedere inimă,

în rest, vă zic,

ciolane obosite

şi carne de viţel.

În acest trup

eu nicoidată n-o să mai revin

sunt săturat de tine, piele,

de voi doi ochi zişi albaştri

mi-e scîrbă şi vă zic adio,

mai am de mers.

Unde?

Unde.

(Fragmente de text şi poezie reproduse din albumul memorial „Nichita Stănescu”, editat de revista Viaţa Românească, la Bucureşti, în decembrie 1984).

Cetăţean al Patriei



"România Revoluţionară",
pictură de C.D. Rosenthal

 Cea mai importantă idee este cea care se repetă secundă de secundă în al meu creier.

Sînt fericit că sînt cetăţean român.

Cînd sînt trist, sau cînd nu sînt trist, cînd sînt inspirat, sau cînd sînt bleg, sau numai obosit, – cînd sînt vizionar, sau cînd mi-e somn de mine însumi, – toate acestea le gîndesc şi le formulez în minunata limbă română.

Naţionalitatea nu este o analiză de sînge, ci o opţiune. Domnul Rosenthal care a pictat cu înflăcărare chipul femeii, „România Revoluţionară”, cu salbă de aur pe deasupra de sînii lăptoşi, pentru mine a fost un bun român. Domnul meu profesor de liceu, cînd m-a învăţat să gîndesc cu subiect şi predicat în miraculoasa limbă română, nici o secundă nu mi-a dat prin creierul meu tînăr că nu poate fi altceva decît un brav cetăţean al patriei mele.

Sîntem ceea ce iubim. De la Altamira încoace, taurele arată colorat. Culoarea cea mai scumpă inimii mele este culoarea limbii române.

Dragii mei, nu vă mai lăsaţi provocaţi de superstiţiile unor foşti trădători, a unora care-şi spuneau lor înşile oameni şi se lăudau că sînt români, fără măcar să ştie taina acestei speranţe umane care se numeşte limba română.

A fi cetăţean român este o dragoste şi o opţiune, iar nu o stare sîngeroasă a eprubetei.

Dragii mei, ce frumoasă este România luptătoare şi cu salbă de aur pe sînii lăptoşi!

(Din vol. Respirări, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1982).

Ziua Poliţiei Române



Prin art. 50 din Legea nr. 218 din 23. 04. 2002, data de 25 martie a fost desemnată Ziua Poliţiei Române. Alegerea acestei date este legată de simbolul creştin al Bunei Vestiri aflat pe primul steag al Marii Agii, simbol ce a fost preluat şi pe actualul drapel al Poliţiei Române.

În anul 1822, domnitorul Grigore Dimitrie Ghica i-a înmînat Marelui Agă, Mihăiţă Filipescu (şeful poliţiei din acele timpuri), drapelul cu sigla Agiei. Pe drapel, alături de siglă, se află o ghirlandă aurie, în interiorul căreia sînt reprezentaţi Maica Domnului şi îngerul care îi aduce vestea cea bună (Buna Vestire).

Întîmplător sau nu, la o zi după, pe 26 martie, este ziua Serviciul Român de Informaţii. Anul acesta, instituţia şi-a aniversat 21 de ani de existenţă.

 

Un ofiţer superior rezervist a pus în circulaţie electronică o poezie. O poezie fără valenţe lirice pretenţioase, dar dură ca o revoltă, pe care a scris-o cu cerneala sufletului apăsat de umilinţă şi nedreptate, o poezie exprimînd starea de spirit şi supărările în care trăiesc astăzi mai toţi ostaşii Patriei, fie ei rezervişti sau activi. Aşa încît, mi se pare nimerit – chiar dacă altora li se va părea că, dimpotrivă – să evoc aniversările „celor de la Interne” reproducînd aici tocmai versurile acestui militar necăjit. Este modul lui de a-şi „arunca cascheta” în ograda regimului...




Foto: Liviu Maftei/Mediafax.ro



                             Nu îi iertaţi!

O haită de borfaşi, mecanic colorată,                         

supusă ritualic aceluiaşi consemn,

îndepărtată crud de mamă şi de tată,                          

ne-aduce existenţa în sapa lor de lemn...                

În fruntea ei, dementul, o javră ordinară

care ne-a sechestrat şi dreptul de-a vorbi,

descreieratul care a semănat în Ţară

doar vrajba dintre noi, în dreptul de-a muri...

Nu ne-aţi iertat niciunul, ne-aţi pîngărit pe toţi,

pe medici şi pe dascăli i-aţi răstignit borînd,

adunătură oarbă de venetici şi hoţi

fugiţi spre-a nu vă prinde răbdarea explodînd...

Aţi umilit Ostaşul, tăcut, dar suveran,

artistului i-aţi pus bir pînă şi pe scenă,

justiţia aţi frînt-o în rîvne de maidan,

pe nimeni n-aţi cruţat de jeg şi anatemă...

Ne mor copiii arşi, în leagăne de îngeri,

bătrînii tac şi plîng, în rezumate seci,

guvernul ne dictează fatalele constrîngeri,

e semn că este vremea cu haita ta să pleci...

Pe poliţişti i-aţi dus mai jos de disperare,

pe mame le-aţi distrus în fondul lor suprem,

ai pus guvernul ţării elenei la picioare

şi balele oranj în cale i se-aştern...

Din lege aţi făcut cheremul poftei chioare,

iar din legislativ, un jaf şi-o mascaradă,

simţind pe os cuţitul, nimic nu ne mai doare

borfaşi înveşmîntaţi în straie de paradă...

Ne-aţi asmuţit pe toţi în contra tuturora

spre a vă aduna voi, haita, tot mai strîns,

azi au sosit, istoric, secundele şi ora

să vă-aruncăm din jilţuri, să ne oprim din plîns...   

Nu bogăţia haitei, nici luxul sau huzurul,

nu desfătarea oarbă-a lichelelor ne doare,

ci aroganţa lor, cinismul şi sperjurul

jucat naţional făr` nicio remuşcare...

Nu contrarelativa(!) noastră sărăcie

ne judecă speranţa şi viaţa ne-o apasă,

ci starea ei impusă, de  gravă umilire,

pe care-au strecurat-o în fiecare casă...

Pe-această-adunătură de hoţi şi de lichele

doar disperarea noastră o va putea opri,

să le-aruncăm cinismul în lanţuri şi zăbrele,

stîrpiţi-i fără milă, oriunde-i veţi găsi...

Nu îi iertaţi nicicum, revolta socială,

e tot ce ne-a rămas ca şansă de a fi,

lăsaţi blîndeţii voastre dreptul la răscoală

şi răsplătiţi borfaşii cu dreptul de-a pieri...

Colonel (r) Costinel Petrache