Patimile pensionarului capitalist

M-a sunat de sărbătorile de iarnă amicul meu, pensionarul, om şugubăţ şi cam poznaş de felul său, să-mi ureze un an nou fericit şi să mă întrebe una, alta. L-am întrebat şi eu cum îi mai merge afacerea de subzistenţă, dacă s-a schimbat ceva de cînd nu ne-am văzut, de-astea. Vestea bună e că nu s-a schimbat nimic, tinere(!), mi-a răspuns el. Sînt tot plin de datorii, ca balta de broaşte. Iau de la o bancă, să-mi plătesc ratele la alta. Dar, sînt eu patron? Sînt. Om de afaceri, vreau să zic. Capitalist, mă-nţelegi? Oau! Mîndru de mine, ă-hă...

Acu’, mă tot canonesc să redevin proletar şi nu pot. Auzi tu, vreau să-mi închid prăvălia, că ştii, lumea e săracă şi nici muştele nu îmi mai trec pragul pe criza asta, dar nu merge. Cum aşa, de ce? Că n-am bani. Şi, ştii cum devine chestia cu viaţa asta, amice, şi cum mă simt? Cum? Legat de mîini şi de picioare, atîrn în ştreag, dar nu ajung nici să-mi sprijin picioarele ca lumea pe scaun, ca să scap din sugrumare, nici să mi-l împing, dracului, de sub mine, şi să scap definitiv de toate problemele... Mă sprijin pe el doar cu vîrful degetelor şi mă învîrt, de-a surda-n sfoară, în jurul axei mele. Adică, 270 de grade dreapta, 270 stînga! Trăieşte, dacă poţi sau sinucide-te, dacă-ţi arde, fraiere! De cît timp supravieţuiesc agăţat aşa, nici eu nu mai ştiu.

Deunăzi, am primit o somaţie de la fisc. A paişpea. De data asta, cică, dacă nu plătesc dările, mă execută silit. Asta-i culmea! Eu deja în ştreang, iar ei mă ameninţă cu executarea! Ha-ha-ha, îmi vine să fac, dar, fireşte, nu pot deschide gura neam. Cum să plătesc, frăţioare, dacă n-am cu ce şi nici n-am cum? Ei nu văd că nu pot coborî din laţ? Am obosit să atîrn aşa, de ani de zile. Şi aşa mă enervează..! Nici să mă scarpin oleacă nu pot. Mi se pare că am şi traspirat un pic. Sper să nu răcesc şi să mă apuce strănutul taman acuma, cu funia de gît! Ar fi naşpa rău!

Adevărul e că m-aş revolta pe situaţie niţeluş şi le-aş zice ăstora din politică fo două, să mă pomenească. Ba, chiar, îmi vine şi să fug din ţară, că, cică, e dreptul meu democratic, cîştigat la revoluţie, dar, ce folos, dacă împrejurările mă ţin aici, aninat în funie şi nu îmi permit nici să ţip, nici să umblu? Sincer să fiu, chiar am încercat să zic ceva, măcar să fluier a pagubă, speram. Ţi-ai găsit... Mi-am ţuguiat buzele o idee şi nu mi-a ieşit decît un „fîs”, atît. Încă, mai an, s-a mai şi sesizat pe mine o duduie din Parlament, poate-ţi aminteşti, foarte vigilentă de felul ei: “Ciocu’ mic! Acuma noi sîntem la putere", a zis. A, da? Chiar nu observasem... Auzi la ea!

Mai rău e că m-au inclus şi în categoria celor cu pensii nesimţite, de peste 740 de lei bucata, bune de scurtat, cică. Totuşi, a mea e cam mică, bre. Zău e mică! Chiar aş zice că e cu mult bun simţ, că abia îmi ajunge cîteva zile, nici o săptămînă. Aşa că, de ce să mi-o taie? Da’ oare, chiar mi-o taie? Alo? Amice, m-auzi? Te-aud, ce să-ţi taie? Amicul ezită o secundă, apoi întrebă contrariat: cum adică, ce să-mi taie? Pensia, de bună seamă, mai încape întrebare? Tăcui spăşit şi încurcat, căci eu de unde să ştiu, păcatele mele? Ceee?! Oat???, izbucni în telefon amicul. Na-na-na, nu cumva..? Ce vrei să spui cu tăcerea asta?, mă cercetă el speriat de-a binelea. Aoleooo!! Te pomeneşti că nouă, ăstora cu pensii mici şi de bun simţ, au de gînd să ne taie.... Nuuu! Nu se poate! Nu accept! Asta doar peste cadavrul meu! Şi, pac!, îmi închise telefonul.

Au trecut luni de atunci. Azi, amicul m-a sunat să-mi ureze sărbători fericite de primăvară şi să mă anunţe că el s-a pus, slavă Domnului, la adăpost de orice risc al mutilării. S-a mutat definitiv la fiul său, în Finlanda!

Iertaţi-mă, Doamnă!

În staţia RATB, din Prelungirea Ferentari, ne aflăm cîteva persoane. În aşteptarea autobuzului, răsfoiesc ziarul. Vizavi, lîngă fostul restaurant „Vadul Nou” de la parterul blocului cu 10 etaje, o bodegă amenajată într-o baracă metalică este plină cu muşterii. Bucureşteni de prin partea locului. Dinăuntru, răzbate bezmetic văicăreala manelistă aferentă.

E seară şi e frig, iar aşteptarea autobuzului pare lungă. La doi paşi de mine, un nod de fată dă semne de nerăbdare, legănîndu-se de paltonul mamă-si. De peste drum, agresiunea fonică nu conteneşte. Deodată, pe uşa bodegii iese în stradă un cetăţean între două vîrste, turmentat de băutură şi-atîta democraţie, bălăbănindu-se pînă la marginea trotuarului. Se opreşte la bordură, se caută în pantaloni, găseşte, scoate şi, cu aerul celei mai fireşti libertăţi din lume, în văzul tuturor celor care ne aflăm dincoace, în staţia de autobuz, îşi deşartă conţinutul pe caldarîm, timp în care aşteaptă impasibil cu mîinile în buzunare! Scena este paralizantă.

După ce-şi termină prestaţia către natură, beţivul nu-şi mai returnează dedesubtul şi, aşa cum se găsea, traversează strada inevitabil spre noi! Acum situaţia devine, de-a dreptul, insuportabilă. Oamenii se feresc jenaţi, ruşinea este generală şi copleşitoare. Privirea mi se întretaie cu a femeii din apropiere care, vădit scandalizată, îşi apără fetiţa de imaginea obscenă. Nu-i pot susţine privirea. Simt că mi se înmoaie picioarele şi că roşesc până în vîrful urechilor. În secunda asta nu mai am nici un motiv, dar chiar nici unul, să mă mîndresc că sînt bărbat. Aş vrea să mă pot evapora şi să nu fiu aici.

Un domn mai în vîrstă îl avertizează cu severitate pe beţiv să se încheie la nădragi. Individul se blochează o secundă locului şchiopătîndu-şi genunchii, aruncă o privire incertă, la semi-înălţime, ca curca-n lemne, se linge pe buze dizgraţios, parcă încercînd să priceapă ce vrea domnul mai în vîrstă de la el, apoi bălmăjeşte o înjurătură neclară şi îşi reia drumul. Se îndepărtează încet, împleticindu-se pe lîngă zidurile caselor, lăsînd în urma sa murmure de ocară amestecată cu repulsie infinită. Spre disperarea mea, autobuzul încă întîrzie, iar de a mă evapora nici nu poate fi vorba... Iertaţi-mă, Doamnă!

La 50 de ani de la cucerirea Cosmosului...



12 aprilie 1961-12 aprilie 2011. 50 de ani de la primul zbor în Cosmos al unei fiinţe umane, pe orbită extraterestră. Numele temerarului pămîntean, rusul Iuri Gagarin, cosmonaut sovietic. Vîrsta, 27 de ani. Nava cosmică, Vostok-1. Durata zborului, o oră şi 50 de minute.

După istoricului său zbor, Iuri Gagarin a devenit una dintre cele mai cunoscute personalităţi ale lumii, popularitatea sa atingînd cote fără precedent. A fost declarat şi înnobilat cu titlul de Erou al Uniunii Sovietice şi a fost decorat cu numeroase ordine şi medalii ale ţării sale, precum şi premiat de guvernele şi instituţii ştiinţifice ale altor state ale lumii.

Momentul lansării navei Vostok-1,
la 12 aprilie 1961, cu Iuri Gagarin la bord



În mod nefericit şi consternant, pe 27 martie 1968, la doar 34 de ani, Iuri Gagarin îşi pierdea viaţa, ca o ironie a destinului, la manşa unui avion de vînătoare MIG-15, alături de copilotul său, Vladimir Sereghin, în urma unui accident cauzat, probabil, de o eroare de pilotaj. De altfel, dosarul tragicului său accident de avion a fost declasificat de autorităţile ruse abia... zilele trecute, cu prilejul apropiatei aniversări a primului zbor cosmic al omului.



Iuri Gagarin



Reamintesc, ca un fapt poate la fel de interesant, că prima fiinţă pămînteană care a călătorit în Cosmos nu a fost omul, ci... cîinele! Mai exact, o căţea. Se numea Laika şi a fost trimisă, experimental, pe orbită extraterestră de sovietici, în octombrie 1957. Din nefericire, ea nu a rezistat zborului cosmic. Acolo sus, mai aproape de Dumnezeu, Laika a făcut sacrificiul suprem pe altarul ştiinţei umane, devenind un heruvim patruped, protector, poate, al omului cosmonaut.



Laika, prima fiinţă pămînteană în spaţiul cosmic
(1957)

De atunci, de la primele zboruri pămîntene în spaţiul cosmic, de acum o jumătate de veac, omenirea a încercat şi a rezolvat multe dintre necunoscute sale într-ale cunoaşterii şi chiar vieţii extraterestre, trimiţîndu-şi navele de cercetare ştiinţifică în spaţiul interplanetar, păşind pe Lună, sau locuind el însuşi, luni şi ani, în Cosmos, pe o staţie orbitală construită cu priceperea şi mîinile sale. Este ciudat şi deprimant deopotrivă că, pe de altă parte, el, omul, şi-a rezolvat, în tot acest timp, atît de puţin din problemele şi necunoscutele vieţii, în primul rînd ale vieţii sociale şi posibilităţilor decente de trai, aici acasă, pe Pămînt. Aici, acasă, încă se moare, sau se moare din nou după multe decenii, de foame şi de neîngrijire sanitară...  

Lista lui Attila sau Cseke cel corect

În toată nebunia asta cu desfiinţarea spitalelor, nici nu a mai avut importanţă pentru un om oarecare ca mine cărora dintre ele le-a sunat ceasul. Asta, probabil şi prin împrejurarea că nu locuiesc într-o localitate rămasă fără spital.

Pentru mine, însă, inadmisibil este însăşi faptul ca atare, căci, neîndoielnic, una dintre cele mai odioase urmări ale închiderii unităţilor spitaliceşti respective este aceea că, realmente, sute de mii de locuitori ai zonelor pe care aceste unităţi le deserveau sînt aruncaţi pe culmile disperării, căci vor rămîne, practic, fără asistenţă medicală de specialitate, cu toate riscurile vitale ce decurg de aici.

De aceea, nu am avut curiozitatea să consult lista spitalelor desfiinţate, publicată şi în Monitorul Oficial cu o nerăbdare ostentativă. Am omis, în toată această circumstanţă, şi faptul că ministrul sănătăţii este, în indiscutabila uzanţă post-decembristă, un concetăţean de naţionalitate maghiară, l-am numit pe domnul Attila Cseke (bine îngrijit şi hrănit, aşa cum vedem şi în foto), membru al U.D.M.R., eterna formaţiune complice a puterii, în cazul de faţă a PDL. Reamintindu-mi acest nevinovat, de-acum, amănunt, mi-am animat şi curiozitatea pentru păcătoasa de listă... pedelistă a spitalelor hăcuite de guvern. Întrucît ea poate fi găsită uşor pe internet şi studiată de oricine, nu o voi relua şi eu aici.

Dar, consultînd-o, am observat un aspect interesant. Anume că domnul ministru Attila Cseke a avut prudenţa să nu îi poată reproşa cineva cumva de ce nu a găsit de cuviinţă să desfiinţeze vreun spital din judeţele sale electorale, Covasna şi Harghita. Căci, în alte trei judeţe ale ţării, din trei zone diferite, respectiv în judeţele Satu-Mare, Dolj şi Brăila, toate spitalele au rămas în picioare. Adică, e un om corect, domnul Cseke, vedeţi? Poate să mai zică cineva ceva? În nici un caz alegătorii udemeriştilor săi!

P.S. – Apropo de disperarea românilor rămaşi fără îngrijire medicală. Astăzi se împlinesc  100 de ani de la naşterea unuia dintre cei mai cunoscuţi scriitori şi filosofi români din diaspora, Emil Cioran, figură aparte, neconvenţională, a gîndirii româneşti.

Dar, în afară de publicul francez, în mijlocul căruia el a trăit ca apatrid cea mai mare parte a vieţii, şi de unele cercuri restrînse de intelectuali de aici, din România, pe cine să mai intereseze această împrejurare la noi, cînd ea, România, vorba lui, e pe culmile disperării?

Ce va urma după desfiinţarea spitalelor?

Am asistat duminică seară la o emisiune tv cu acest subiect, al desfiinţării spitalelor, iar pledoariile celor care exprimau poziţia autorităţilor în această chestiune mi-au indus o stare de revoltă interioară de nedescris. Chiar nu se poate aşa ceva, mi-am zis. Nu se poate ca ţara să fie condusă de asemenea mutanţi! Căci, hotărît lucru, indivizii ăştia nu mai gîndesc omeneşte. Şi, nici nu conduc pentru popor, ci înadins împotriva lui. Ei nu sînt reprezentanţii săi, ci împilatorii săi.

Cînd îi auzi, pur şi simplu îţi scurtcircuitează logica, raţiunea, inteligenţa, elementarul bun simţ. Ajungi să nu mai înţelegi nimic, ajungi să te întrebi dacă tu însuţi şi noi toţi mai gîndim normal, dacă nu cumva tot ce am învăţat, toate criteriile de valoare şi de demnitate ale condiţiei umane care ne călăuzesc de cînd ne ştim şi bruma de înţelepciune pe care am acumulat-o de-a lungul vieţii mai sînt sau au fost vreodată valabile, dacă nu cumva totul a fost o minciună, iar adevărul este purtat de această realitate sumbră pe care o trăim azi şi pe care sîntem incapabili să o înţelegem şi ni se pare cu totul strîmbă şi odioasă, cînd ea, de fapt, e dreaptă şi ingenuă ca o lumînare în altar...

Un singur exemplu am să dau din emisiune. Cunoscutul medic oftalmolog Monica Pop, a ţinut să precizeze din capul locului că nu este angajată politic, ca argument, sigur că da, al obiectivităţii sale, dar, în fapt, dumneaei a făcut o jenantă pledoarie în favoarea măsurii guvernamentale de desfiinţare şi evacuare a spitalelor, lansîndu-se în critici înverşunate împotriva celor care se opun acestei măsuri, fie ei medici, colegi de breaslă adică, sau pacienţi. Pe directorul spitalului din Codlea, aflat şi el în emisiune pentru a-şi expune situaţia unităţii şi argumentele opoziţiei faţă de măsura desfiinţării acesteia, d-na Pop l-a înfruntat cu cerbicie şi l-a întrebat, într-un final, cîţi pacienţi are spitalul pe care îl conduce.

Directorul i-a răspuns că spitalul are circa 4.000 de internaţi anual, ceea ce, dacă îmi permiteţi, personal mi se pare foarte mult, căci, oraşul Codlea are la ora actuală o populaţie de circa 20.000 de locuitori. Asta înseamnă că aproximativ o cincime (20%) din locuitorii oraşului au serioase probleme de sănătate şi au nevoie de spitalizare. Ei bine, d-na Monica Pop s-a contrariat teribil la auzul cifrei respective, afirmînd încruntată (o citez cu aproximaţie):

"Şi, dvs. consideraţi că avînd doar 4 mii de pacienţi anual, sînteţi o unitate sanitară rentabilă? Nu se poate aşa ceva! Nu putem susţine pe bugetul Sănătăţii un spital cu 4 mii de pacienţi. Înseamnă că dvs. nu faceţi asistenţă şi tratamente clinice medicale de specialitate, ci faceţi asistenţă socială pe banii Ministerului Sănătăţii, iar pacienţii dvs. sînt doar nişte asistaţi social"!!  

Incredibil! Absolut, incredibil! N-am mai auzit aşa ceva! Iar afirmaţia asta nu a venit din gura tupeistei Andreea Vass, consilier economic al lui Emil Boc, binecunoscută pentru aroganţa sa argumentativă – care, între altele fie spus, şi-a permis chiar o inacceptabilă impertinenţă la adresa tînărului jurnalist Radu Soviani, unul dintre amfitrionii emisiunii – ci chiar din gura unui medic, a unui medic de prestigiu aş zice, cum este d-na Monica Pop. Iertat să fiu, dar e posibil ca femeia aceasta, atinsă fiind de o boală ce mi pare vizibilă, să nu mai gîndească lucid, raţional, ceea ce ar fi un fapt nu doar regretabil şi de compătimit desigur, ci şi unul care i-ar putea explica asemenea aberaţii conceptuale. Altfel, nu poate fi înţeleasă.

Însă, dacă nu e vorba de aşa ceva şi chiar aceasta e gîndirea politică în domeniu, atunci, domnilor medici, vă meritaţi soarta! Şi noi, pacienţii dvs., la fel. Vasăzică, cu cît mai mulţi bolnavi avem, cu atît sînt mai renatabile spitalele? Prin urmare, rentabilitatea spitalelor direct proporţională cu numărul de pacienţi fiind, cu numărul de cetăţeni bolnavi, iar guvernul considerînd numărul acestora prea mic, insuficient pentru a fi rentabil, desfiinţează spitalele?! Cu alte cuvinte, cu cît sînt mai mulţi bolnavi în societate, cu atît economia, în speţă activitatea medicală, e mai rentabilă, iar capitalismul funcţionează mai bine? Să înţelegem, aşadar, că existenţa sistemului naţional de sănătate publică este nerentabilă, iar activitatea de protecţie şi asistenţă medicală a populaţiei nu mai e o activitate, ci o afacere?

Înseamnă că interesul ei, raţiunea ei de a fi, este să menţină în societate un număr cît mai ridicat de bolnavi, nu de oameni sănătoşi, pentru ca astfel să contabilizeze cifre de rentabilitate financiară cît mai mari! Asta este explicaţia stării precare de sănătate a populaţiei României, interesul afacerii? Asta explică menţinerea unei rate a mortalităţii, inclusiv a celei infantile, atît de ridicată şi o speranţă de viaţă a populaţiei printre cele mai scăzute din Europa? Este asta o politică deliberată, motivată de necesitatea rentabilizării bugetare... a sănătăţii populaţiei? Nu e asta o politică abominabilă, de genocid, la adresa cetăţenilor României? Dar, ce-au ajuns ei, cobaii afaceriştilor şi ai regimului politic? Cartofi la hectar? De unde ticăloşia că nu mai contează 4.000 de bolnavi dintr-o localitate a ţării, aşa încît ei pot fi lăsaţi în voia bolilor? Ce sînt ei, cantitate neglijabilă pentru guvern? Victime colaterale în numele rentabilităţii „afacerii” sale?

Întrebăm ce va urma desfiinţării spitalelor? Fireşte, înfiinţarea de noi cimitire! Doamne, ce regim de oroare am apucat să trăim! Oare, cît îndrăznesc guvernaţii să mai întindă limitele suportabilităţii sociale?

De la chipul de grîu, la chipul de pîrloagă al Patriei

Am văzut zilele acestea în presă datele unor cercetări realizate de Institutul Naţional de Statistică, cercetări bazate inclusiv pe studii comparative internaţionale ale „Eurostat New Cronos”, o instituţie similară a Uniunii Europeane. Conform datelor publicate, România are cel mai slab randament al producţiei de cereale dintre toate statele membre, avînd cele mai reduse producţii pe hectar la grâu, porumb, floarea-soarelui şi cartofi.

Aceasta în condiţiile în care, spre exemplu, în raport cu suprafaţa cultivată cu grîu, România se situează pe locul patru în Uniunea Europeană, stînd destul de bine şi în privinţa altor culturi, căci nu-i aşa, teritorial sîntem o ţară medie, iar geografia agricolă de care dispunem ne avantajează, fiind superioară multor alte state europene. Numai că, randamentul producţiei de grîu, spre exemplu, este în ţara noastră abia la 50% din media europeană, avem cea mai slabă producţie la porumb, iar  producţia cartofului a scăzut în 2010 cu aproape o cincime numai faţă de 2009!

Toate acestea demonstrează că la noi nu se munceşte cu spor, că agricultura noastră este înapoiată, rudimentară, în cea mai mare parte a ei, că braţele de muncă sînt puţine şi îmbătrînite, că terenurile arabile nu sînt îngrijite şi au acumulat o fertilitate mult deficitară, că soiurile de plante şi calitatea seminţelor pe care le utilizăm sînt inferioare, că avem încă mari suprafeţe agricole nemuncite, rămase pîrloagă (sub acest aspect, conform statisticilor, situaţia cea mai rea este în zonele agricole din vestul ţării, unde sute de mii de hectare sînt lăsate de izbelişte), că cercetarea ştiinţifică cu profil agricol, inclusiv numărul specialiştilor din agricultură, a decăzut alarmant, că politica iresponsabilă practicată în domeniu, în ultimele două decenii, inclusiv sau mai ales în domenii conexe, cum sînt cele ale îmbunătăţirilor funciare şi ameliorării calităţii solului, silviculturii (peste 50% din suprafaţa împădurită a ţării, existentă în 1989 fusese deja defrişată la nivelul anilor 2000-2003), ceea ce a avut ca efect implicit dereglări climatice şi producerea repetată a unor calamităţi naturale zonale sau la nivel naţional, în fine, sufocarea şi decimarea producţiei interne de cereale, legume şi alte produse alimentare, din cauza raporturilor artificiale, speculative şi inechitabile stabilite între preţurile de achiziţii de la producători şi procesatori cu cele de desfacere către intermediari şi consumatori, precum şi ca urmare a politicii dezechilibrate şi iraţionale şi, probabil, chiar interesate de favorizare şi înlesnire a accesului invaziv pe piaţa internă a produselor străine, deşi adesea inferioare calitativ celor autohtone  etc., etc.  

Evident, aşa cum se prezintă astăzi, agricultura nu are nimic de-a face cu tradiţia românească în domeniu. Încolo, orice comparaţie ar încerca să facă cineva cu agricultura socialistă de la sfîrşitul anilor ’80, sub oricare aspect, ar deveni de-a dreptul ridicolă. Şi, cum să se poată face comparaţie decentă a agriculturii prezentului cu agricultura socialistă, cînd în republica socialistă agricultura era politică de stat şi interes naţional de importanţă deosebită, exprimat prin salbele de grîu rumenit în chiar stema republicii, ea însăşi chip al Patriei înnobilînd drapelul tricolor?

Vorbind de tradiţiile româneşti în domeniu, să vedem, într-o expunere desigur sintetică, parte din argumentele contribuţiei ştiinţifice naţionale la dezvoltarea şi ameliorarea performanţelor productive ale grîului, plantă străveche, sursă alimentară de bază pentru om. Poate le veţi găsi interesante, cunoscîndu-i sau reamintindu-i pe cîţiva dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai ştiinţei agricole româneşti.

Vlad Cîrnu-Munteanu (1859-1903) a întreprins lucrări experimentale începînd cu anul 1900, la Şcoala superioară de agricultură de la Herăstrău şi la ferma Ţigăneşti din judeţul Prahova. El a valorificat superior însuşirile soiurilor Bălan românesc şi Uriaş, dar cercetările sale nu s-au fructificat din cauza dispariţiei sale premature.

Totuşi, după moartea sa, lucrările i-au fost continuate de Gheorghe Cipăianu (1878-1957), cercetător care, tot la Ţigăneşti, a introdus metoda hibridării, reuşind să obţină, după eforturi îndelungate, soiurile Cipăianu 148 şi Cipăianu 714. Aceste soiuri sînt înzestrate cu o bună rezistenţă la ger şi o calitate superioară a boabelor, ceea ce asigură plantei şi capacitatea de a rezista mai bine la scuturare, precum şi o creştere semnificativă a potenţialului de producţie.

Constantin Sandu-Aldea (1874-1927), este o altă personalitate a cercetării agricole româneşti. A fost profesor şi director al Şcolii superioare de agricultură de la Herăstrău. Începînd din anul 1912, a desfăşurat lucrări de ameliorare a grîului prin selecţia celor mai valoroase elemente din soiurile Bălan românesc, Azima, Uriaş de Banat şi Uriaş de Tisa. Din păcate, o parte dintre rezultatele cercetărilor sale s-au pierdut în timpul primului război mondial, dar, prin lucrări de cercetare ulterioare, specialistul român a reuşit obţinerea unor elemente noi, unele de mare productivitate, între care Sandu-Aldea 224.

Remarcabile sînt şi lucrările lui Nicolae Săulescu (1898-1977), care a reuşit obţinerea unor soiuri cu însuşiri valoroase, cum sînt soiurile S4, S5, S6.

Însă, cel mai strălucit reprezentant român în domeniul ştiinţelor agricole, în speţă, pe domeniul cercetărilor pentru ameliorarea grîului, este considerat a fi profesorul Gheorghe Ionescu-Siseşti (1885-1967). Timp de peste o jumătate de secol, savantul român s-a afirmat ca teoretician şi împătimit animator al ştiinţei agricole din ţara noastră, cu largă recunoaştere internaţională, iar ca cercetător a contribuit, cu merite deosebite, la crearea unor noi şi remarcabile soiuri – cum ar fi, spre exemplu, A-15 – care au stat, decenii de-a rîndul, la baza culturii grîului de mare productivitate în România.

Pînă în anul 1989, la Institutul de Cercetări pentru Cereale şi Plante Tehnice – Fundulea, precum şi în staţiunile experimentale care existau în subordinea acestuia în întreaga ţară au continuat la cel mai înalt nivel ştiinţific cercetările şi lucrările pentru ameliorarea grîului, fiind create noi soiuri de mare productivitate, între care Fundulea-29, Doina, F4 şi F133, Flamura-80 etc.

Pentru a putea fi omologate, soiurile de grîu create aici erau supuse de două ori analizelor de laborator, zilnic fiind analizate zeci de probe. Procesul de cercetare ştiinţifică era continuat cu lucrările specifice pentru ameliorarea speciei, care se încheiau tot în laborator, pentru testarea complexă a calităţii. Se urmăreau, în principal, proprietăţile fizice ale bobului, respectiv masa hectolitrică, coeficientul de greutate la o mie de boabe, sticlozitatea, randamentul la măcinat, conţinutul de proteine şi însuşirile tehnologice ale făinii obţinute prin măcinarea, după norme foarte exacte, a boabelor.

Transformarea făinii în aluat era analizată sub raportul calităţii de hidratare, al elasticităţii, al rezistenţei la frămîntat, al timpului şi profunzimii de coacere, al timpului de degradare etc., totalizînd nu mai puţin de 16 parametri de măsurare a însuşirilor calitative, inclusiv ale produsului de panificaţie rezultat – pîinea, care, în scop ştiinţific, era produsă chiar în cadrul institutului.

În funcţie de standardul rezultatelor obţinute în urma testelor ştiinţifice, se decidea dacă produsul analizat putea deveni sau nu un nou soi de grîu cultivabil în România. Numai pe baza acestor rezultate ştiinţifice noul soi putea primi acceptul, recunoaşterea şi autentificarea standardului naţional şi internaţional de calitate.

Foto: http://www.pressalert.ro/

Pîinea obţinută din grîul cultivat în cîmpiile române, are vechi tradiţii ca element de bază în alimentaţia locuitorilor şi, din acest punct de vedere, nu este deloc nefiresc să observăm că, spre deosebire de realităţile şi tendinţele actuale, pînă în urmă cu vreo două decenii puteam vorbi, cu justificată mîndrie, despre grîul românesc, pîinea românească sau despre fabricile româneşti de pîine. Desigur, ne-au rămas mîndria amintirilor şi speranţa în viitorul mai bun al urmaşilor noştri...

Evacuarea spitalelor

De ieri, 1 aprilie 2011, 67 de spitale din toată ţara, între care şi maternităţi, au fost desfiinţate, sub motivaţia lipsei posibilităţii finanţării ce le e necesară. În aceeaşi zi, a început golirea şi evacuarea lor forţată. Neîntîrziat! Pacienţii, fie ei în UPU, saloane, sau pe mesele de operaţii, în reanimare, sau în terapie intensivă, alţii cu infirmităţi grave, pe tărgi sau în scaunele cu rotile, tineri şi bătrîni, femei şi bărbaţi, de-a valma, au fost evacuaţi care încotro. Parte dintre ei, la alte unităţi spitaliceşti, aflate în unele cazuri la zeci de km distanţă, iar alţii au fost, pur şi simplu, despitalizaţi şi trimişi, inclusiv cu ambulanţele, la casele lor! Imaginaţi-vă gravide cu burta la gură, prunci abia născuţi de cîteva ore, unii dintre ei în incubator, cu mamele lor lăuze, în capoate şi cu cele cîteva lucruşoare aferente internării în pungi şi sacoşe, după ei!

Imaginaţi-vă personalul spitalicesc – medici, asistenţi, infirmieri, auxiliari etc. – puşi să îşi încarce în camioane laboratoarele, aparatura, instrumentarul, mesele de operaţii, păturile şi lenjeria medicală, farmaciile, birourile, registrele de evidenţă, cărţile de specialitate, calculatoarele, tot „calabalîbul” adică, şi obligaţi să se mute în alte spitale, în alte localităţi. De mîine, medicii şi toţi ceilalţi nici nu ştiu exact ce vor face. Cei mai mulţi dintre ei ştiu, însă. Vor avea de ales între a face naveta, cale de zeci sau sute de km zilnic între domicilii şi noile locuri de muncă, sau renunţarea la serviciu! Un lucru e sigur. De mîine, unităţile medicale rămase vor deveni neîncăpătoare pentru pacienţi.

Dar, nu-i aşa că imaginile acestea, coroborate cu cele ale ruinelor existente pe locul fostelor fabrici şi uzine ale ţării, seamănă cu o evacuare grăbită a teritoriului din faţa inamicului, pe timp de război? Înseamnă că urmează şcolile! Cum să înţelegem ceea ce ni se întîmplă? Sîntem în război, dar nu ni se spune şi nici nu ne dăm noi seama? Este utilă evacuarea, este necesară? Este ruşinoasă, dar sănătoasă? Comuniştii se mîndreau şi ne împuiau capul, pînă la saturaţie, an de an, cincinal de cincinal, cu cîte fabrici şi uzine s-au mai construit, cu cîte spitale şi şcoli s-au mai dat în folosinţă. De douăzeci şi mai bine de ani, ăştia fac un titlu zilnic de mîndrie din miile de fabrici şi uzine demolate, din zecile de spitale şi şcoli desfiinţate. Culmea e că, foarte mulţi dintre noi, privesc malformaţia înconjurătoare ca pe o victorie şi o expresie a democraţiei şi, desigur, tot pe comunişti îi înjură! Oare, ce se întîmplă cu noi?

(Fotografii de Ionel Puică, preluate de pe www.click.ro).