Aniversare

"Înaintea oricăror legi stă dreptul muncitorilor la viaţă!"

Gheorghe Gheorghiu-Dej

Astăzi, se împlinesc 110 ani de la naşterea omului politic român, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Fostul prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român şi preşedinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române  s-a născut la Bîrlad, în 8 noiembrie 1901 şi a încetat din viaţă la 19 martie 1965, în Bucureşti.

Ca prizonierul de război eşti, ţară!

Ca prizonierul de război eşti, ţară,

Şi ţi se-ntîmplă, că doreşti sau nu,

În vremuri de trădare şi ocară,

Ca lagărul fatal să-ţi fii chiar tu.

Poporul tău e condamnat să moară,

Pierzînd din mîini atu după atu,

Afară de iubirea noastră rară,

În tot dezastrul ce ne străbătu.

S-au obrintit şi nu se mai termină

Războiul 1 şi Războiul 2,

De vechi otrăvuri, noua rană-i plină

                                                               Şi nu mai vine nimeni înapoi.

                                                               Iar tu, pierdută insulă latină,

                                                               Şi vîntului şi ploii te îndoi

                                                               Şi îţi înveţi poporul să-ţi devină

                                                               El, ţie, prizonierul de război.

ADRIAN PĂUNESCU

(20 iulie 1943 - 5 noiembrie 2010)

În genunchi, rege!

(Actualitatea subiectelor de altădată)

În Senatul României s-a polemizat în urmă cu cîteva luni pe chestiunea invitării numitului Michael Hohenzollern la festivităţile prilejuite de Ziua Naţională, 1 Decembrie. Ideea mi s-a părut o impietate. Stenograma polemicilor respective pune în evidenţă fragilitatea argumentelor invocate de purtătorii intereselor antirepublicane. Nu mai vorbesc de incoerenţa exprimării şi de formulările în coadă de peşte ale unora dintre ei. Oratoria, ce-i drept, nu este la îndemîna oricui, dar pentru un adevărat om politic este definitorie. Vorbeam, dar, despre fragilitatea argumentelor. În primul rînd, de unde pretenţia că ultimul rege al României este „o personalitate istorică importantă”? Relicvă istorică da, mai treacă-meargă vreau să zic, dar personalitate, şi importantă pe deasupra, de ce? Numai faptul că a fost rege, şi asta pe vremea cînd abia îi dăduseră tuleiele, nu îi asigură şi calitatea de personalitate istorică! Ce fapte memorabile a făcut el ca rege al României, pentru ca istoria să îl revendice ca pe o personalitate a ei?

Din acest punct de vedere, a-l compara pe Michael (să-i zicem Mihai, treacă de la noi) cu rubedenia sa îndepărtată, Carol I, ar fi pe cît de ridicol, pe atît de... edificator! În al doilea rînd, de ce este mai importantă semnificaţia faptului că Mihai Hohenzollern este nepotul lui Ferdinand, rege al României la Marea Unire, decît semnificaţia istorică a faptului că acelaşi Mihai este fiul aventurierului Carol al II-lea, rege al României la Marea ei Dezmembrare? În virtutea unui asemenea criteriu, nu ar fi îndreptăţit şi Paul Lambrino, strănepot legitim al lui Ferdinand, fiul lui Carol-Mircea, întîiul copil al lui Carol al II-lea, născut din prima căsătorie a acestuia, cu aristocrata Ioana Valentina (Zizi) Lambrino, să revendice dreptul de participare la festivităţile de 1 Decembrie?

În al treilea rînd, nu am înţeles de ce absenţa lui Mihai Hohenzollern de la marea noastră sărbătoare naţională „ar fi o ruşine faţă de Europa, unde abia am intrat”(?!). De unde pînă unde chestia asta? Au invitat autorităţile române să participe la festivităţi pe toţi foştii regi şi împăraţi ai statelor europene, iar pe Hohenzollern l-au lăsat cu buzele umflate? Dacă nu, atunci pentru ce, Doamne iartă-mă, să ne fie ruşine de Europa? Şi, la urma urmei, cine-i madam Europa asta? Ce are ea cu ziua noastră naţională, cu invitaţii şi neinvitaţii noştri?

Nici invocarea Actului de la 23 August 1944 nu este un argument în favoarea fostului rege. Dimpotrivă. Dacă „majestatea sa regele Mihai a făcut actul de la 23 August” (noroc cu terciul, că altfel mîncam mămăliga goală...!), pentru că „aşa trebuia să facă şi bine a făcut”, de ce nu îşi asumă el şi consecinţele ce au decurs din actul respectiv? Am mai fi trăit 45 de ani de comunism dacă nu făcea regele actul cu pricina? Ar mai fi murit Iuliu Maniu, Gh. Brătianu şi Lucreţiu Pătrăşcanu aşa cum au murit? Ar mai fi cunoscut Corneliu Coposu, Ion Diaconescu şi alţi atîţia români calvarul închisorilor politice, ar mai fi murit oameni în lupte de stradă în decembrie 1989, am mai avea şi astăzi în România deţinuţi politici? Dacă este adevărat ceea ce s-a susţinut în Senat şi anume că „nu putem acuza nici pe Antonescu de trădare, nici pe regele Mihai de trădare, au fost nişte evenimente epocale în acestă lume, în care România a trebuit să se descurce”, cum rămîne cu condamnarea la moarte a Mareşalului Antonescu, pecetluită de voinţa şi cu semnătura regelui Mihai? Nu cumva regele „s-a descurcat” pe seama sîngelui nefericitului comandant al Armatei Române?

Şi dacă este adevărat că România a trebuit să se descurce în contexul unor evenimente epocale şi se cuvine „să lăsăm morţii în gropile lor”, cum s-a spus în Parlament, de ce nu a fost respectată liniştea definitivă a celor înhumaţi la Mausoleul din Parcul Libertăţii, oricine ar fi fost ei, şi li s-au deschis mormintele şi au fost aruncaţi afară, de ce profanăm şi dărîmăm statui, de ce continuăm să pîngărim memoria lui Nicolae Ceauşescu şi nu îl lăsăm în pace în groapa lui? Pentru ce toate acestea? Unde ne sînt creştinismul şi democraţia de care facem atîta paradă?

Astăzi, ex-regele cere iar viză de intrare în ţară, de Paşte. Cică vrea să meargă la Timişoara. I-ar fi mai potrivit un alt traseu, mi se pare, pe măsura faptelor sale „istorice”. Să meargă la Jilava, în Valea Piersicilor şi să aprindă o lumînare pe locul unde a fost executat Mareşalul Ion Antonescu, victima sa directă. I-am sta alături, pentru a-i cere: „În genunchi, rege!”.

Textul subsemnatului. 23 aprilie 1994, în „Politica”.

Clipa de recunoştinţă

Zilele acestea, a murit încă un om de cultură. Paul Everac. Scriitor complet – dramaturg, eseist, poet, jurnalist. Om blînd şi înţelept, adesea sarcastic. Aflat la vîrsta senectuţii, s-a stins încet-încet, măcinat de suferinţe fizice şi mari deziluzii. Şocat şi el de prăbuşirea societăţii, de ticăloşirea moravurilor publice şi individuale ale contemporanilor, omul-scriitor Paul Everac s-a retras în ultima parte a vieţii la pieptul unui munte de deasupra Rucărului, la Podul Dîmboviţei, în vecinătatea Pietrei Craiului. Mai aproape de Dumnezeu. Acolo unde, într-un cadru natural uimitor, de o frumuseţe copleşitoare, îşi crease printre brazi şi voievozi de stîncă un refugiu rustic patriarhal, intangibil şi inexpugnabil, de cultură şi creaţie artistică. Un colţ de Rai. 

Acum, omul-scriitor nu mai este. I-au rămas însă, spre a ne îmbogăţi dăinuirea spirituală, urmele dăltuite în piatra nestemată a nemuririi. Aceasta e Patria.  

Ăsta e om?

Ţara lui „După noi, potopul!”

Şerban Huidu a produs un grav accident de circulaţie, în urma căruia cel puţin doi oameni au murit. Accidentul este banal, tipic pentru cretinii cu SUV-uri mari şi ego pe măsură: Huidu a crezut că are dreptul să facă ce vrea pe şosea. A depăşit coloana, a intrat pe contrasens, s-a ciocnit cu un Logan şi a băgat în mormînt doi oameni nevinovaţi. 

N-a înţeles nimic din ceea ce i s-a întîmplat, şi a avut destule accidente, a stat şi în comă, după accidentul de la schi.  Mai mult, după accident lua medicamente. Poate neuroleptice, nu ştiu. Oricum este de cercetat dacă avea dreptul să conducă, ţinînd cont de medicamentele pe care le lua. Iar ca să pună capac la toate, Huidu avea cu el în maşină şi pe cei doi copii.

În România, pe şosele, bune-rele, se moare mai ales din prostie, inconştienţă, din ticăloşie. Or fi de vină şi viteza, şi starea drumurilor, dar dincolo de astea este dispreţul românului faţă de reguli. Dacă idiotul Huidu respecta regulile, nimic nu s-ar fi întîmplat. Era suficient să stea dracului în banca lui! Dar nu! El a depăşit într-o curbă fără vizibilitate, cu un carosabil umed, ningea. Maşina lui, un tanc de peste două tone, condusă agresiv, nu este tocmai un monument de stabilitate.

Mai e ceva: în egoismul lui, individul nu s-a gîndit o clipă la cîţi oameni depind de el, şi nu e vorba doar de familia lui. Este vorba de toţi cei care depind de emisiunea "Cronica cîrcotaşilor", este vorba de familiile lor, ca să nu mai vorbim despre familiile victimelor. Dar, noi nu sîntem obişnuiţi să gîndim aşa, pentru că nu avem conştiinţa responsabilităţii faţă de ceilalţi. Sîntem ţara lui "După noi, potopul!".

Constantin Gheorghe

Am preluat textul de mai sus de pe blogul domnului Constantin Gheorghe – „Conştiinţa unui liberal de stînga”, http://constantingheorghe.blogspot.com/. Mai puţin sînt tentat să abordez aici subiecte „mărunte” la scara socială, dar subiectul acesta – accidentul produs astăzi de Şerban Huidu – dincolo de maxima sa actualitate, inclusiv sub aspectul comportamentului, implicit a competenţei la volan în general a conducătorilor auto români, este unul cu implicaţii sociale emoţionale aparte. Şerban Huidu a devenit, din culpă, dar şi dintr-o cumplită vinovăţie, criminal! Ferească-ne Dumnezeu pe toţi cei care ne urcăm la volan de asemenea greşeli, de asemenea soartă, dar, chiar dacă termenul e dur, realmente acesta este adevărul. Nu comentez mai mult. Reproducînd textul domnului Constantin Gheorghe, e suficient. Am însă o nedumerire ce nu mi-o pot ascunde: ce căuta Huidu la volan? Se întreabă şi autorul textului. Bine, îmi închipui că „vedeta tv” s-a urcat la volan cu drept legal. Tocmai, însă, pentru că nimeni, probabil, nu i-l interzisese! DE CE? Oare, nu era evident că, din nefericire, omul acesta nu  mai era pe deplin sănătos la cap după accidentul de schi? Nu s-a observat că el se manifesta, inclusiv în capacitatea de exprimare vocală, în articularea cuvintelor, cu dificultate vădită? Că el avea în permanenţă comportamentul unui om turmentat, fără să fie sub influenţa alcoolului, desigur? Sau, dacă vreţi, că avea – inclusiv în emisiunile de radio şi televiziune, la care participa mai mult de umplutură, din raţiuni de aparentă audienţă – comportamentul unui om retardat, rămas cu sechele după un accident vascular cerebral? N-a fost suficient pentru ca cineva să se întrebe dacă omul acesta mai poate avea responsabilitatea de a ieşi pe drumurile publice la volan? Chiar nu s-a băgat de seamă? Cine răspunde acum pentru vieţile nevinovate pierdute, pentru familiile distruse?

P.S. – Pe un post de televiziune, tatăl lui Şerban Huidu s-a interesat la telefon despre accidentul odraslei sale. A aflat că acesta a omorît doi oameni şi că a băgat alţi cinci în spital, inclusiv pe proprii săi copii, aflaţi în maşină, dar că el a scăpat nevătămat. Ştiţi cum a reacţionat ta-su? Textual: „A, da? El e în regulă? Ok, atunci nu e nici o problemă. Bine, bine, la revedere”!! Dacă criminalul e un iresponsabil, ce poţi să mai spui despre ta-su?! Ăsta e om?

Destine româneşti

Drama ofiţerului de securitate Ion Roghin-Mihalache

Ticăloşia generalului trădător de patrie, Ion Mihai Pacepa, a distrus viaţa a sute de familii de români. Între acestea, se numără şi aceea a fostului căpitan DIE, Ion Roghin-Mihalache.

Ascensiunea unui tînăr de mare perspectivă

La sfîrşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70, destinul lui Ion Roghin nu părea să fie diferit de cel al altor tineri de vîrsta lui, cărora le plăcea cartea. Absolvise liceul, unde o avusese colegă pe Zoia Ceauşescu, fiica şefului de atunci al statului român, Nicolae Ceauşescu, şi urma cursurile Facultăţii de Drept din Bucureşti, unde era coleg cu Adrian Năstase, viitor prim-ministru al României.

După absolvirea facultăţii, Ion Roghin este repartizat ca avocat la Petroşani. În scurtă vreme, i se face oferta de a lucra în structura organelor de securitate a statului, ofertă pe care o acceptă. Calităţile sale se fac repede remarcate şi este încadrat la Direcţia de Informaţii Externe (DIE). Încă de la început, sub acoperirea de curier diplomatic, a îndeplinit cîteva misiuni de importanţă deosebită pentru interesele naţionale. Mai mult, nici dezertarea generalului Ion Mihai Pacepa, în iulie 1978, şi nici „cutremurul” care a urmat în cadrul DIE nu păreau să-i afecteze ofiţerului Ion Roghin cariera. Era tînăr, iar în dosarul lui conta şi faptul că tatăl său, ofiţer superior, ocupa o funcţie importantă în Ministerul Apărării Naţionale şi fusese coleg la Academia Militară cu generalul Ion Coman, pe atunci ministru al apărării naţionale, ultimul secretar al CC al PCR cu probleme de apărare a Patriei.

Rudă, prin soţie, cu… Ştefan cel Mare!

În anul 1980, tînărul ofiţer Ion Roghin s-a căsătorit cu economista Elena Catană-Mihalache, care, pe linie maternă, se trăgea dintr-un anume Catană, răzeş şi căpitan în oastea lui Ştefan cel Mare şi fiu natural recunoscut al marelui voievod al Moldovei. Mama Elenei, Natalia Catană-Mihalache, lucrase în structurile UTC şi PCR, iar la acea dată era documentarist în cadrul Ministerului de Interne. Această situaţie era cunoscută de însuşi preşedintele Nicolae Ceauşescu, care era foarte încîntat, avînd în vedere cultul pe care îl avea faţă de figurile glorioase ale istoriei românilor. Socrul lui Ion Roghin, Ion Mihalache, era un foarte bun ofiţer de judiciar.

Pe 4 noiembrie 1982 s-a născut Magdalena, unica fiică a soţilor Elena şi Ion Roghin-Mihalache (pe toată durata căsătoriei lor, cei doi soţi şi-au purtat numele reunite).

Misiune secretă, în slujba intereselor naţionale

La sfîrşitul anului 1983, căpitanul Ion Roghin-Mihalache a primit o nouă însărcinare pe linia securităţii naţionale. Se luase decizia trimiterii sale în misiune secretă la Haga, sub acoperirea funcţiei diplomatice de secretar al Ambasadei României din Capitala Olandei. Bucuria sa nu cunoştea margini. Trimiterea sa într-o astfel de misiune, într-o capitală europeană de importanţă strategică din punct de vedere informativ pentru statul român, era dovada evidentă a aprecierii deosebite pe care i-o acordau superiorii săi. În plus, avea posibilitatea de a lucra direct cu fostul său profesor de drept civil, Constantin Stătescu, somitate a ştiinţelor juridice româneşti, fost decan al Facultăţii de Drept din Bucureşti, tocmai numit în postul de ambasador al României în Olanda. Şeful de atunci al Direcţiei de Informaţii Externe, generalul Nicolae Pleşiţă şi ministrul de externe, Ştefan Andrei, conveniseră asupra procedurilor de acreditare a ofiţerului. Urma să se solicite, conform uzanţelor diplomatice, agrementul guvernului olandez.

Deconspirat de trădătorul Pacepa

În ultimele zile ale lui 1983, însă, a explodat „bomba”! Generalul Pleşiţă a primit din reţea informaţia că ofiţerul pe care urma să-l trimită la Haga în misiune ultra-confidenţială, sub acoperire diplomatică, fusese deconspirat de către generalul fugar în SUA, Ion Mihai Pacepa. Prin urmare, misiunea era compromisă, iar tînărul căpitan al DIE nu mai putea fi folosit ca ofiţer de informaţii externe. În această situaţie, generalul Nicolae Pleşiţă, deşi îl preţuia în mod deosebit, a fost nevoit să îl treacă în rezervă, ceea ce a însemnat distrugerea definitivă a carierei militare a nefericitului ofiţer. Ion Roghin-Mihalache a suferit o gravă depresie nervoasă, din care nu şi-a revenit nici în ziua de azi. După numai cîţiva ani, frumoasa lui soţie, strănepoata marelui Ştefan-Vodă al Moldovei, a făcut un cancer limfatic galopant şi a încetat din viaţă la vîrsta de numai 37 de ani. Astfel, fiica ofiţerului, Magdalena, a rămas orfană de mamă la doar 6 ani şi cu un tată bolnav pentru totdeauna. Trădătorul perpetuu, Pacepa, putea fi, încă o dată, fericit: mai băgase în pămînt un om, mai decimase o familie de români, mai distrusese o carieră de ofiţer, mai asasinase Patria o dată!

Epilog

Drama ofiţerului de securitate Ion Roghin-Mihalache şi a familiei sale este expresia vie a destinului tragic pe care sînt condamnaţi să-l împărtăşească cei ale căror vieţi – puse chezaş la existenţa şi gloria Patriei – se intersectează, într-o epocă sau alta, cu ticăloşia trădătorilor din umbră, a vînzătorilor de ţară; a vînzătorilor de mamă! Roata istoriei se învîrteşte însă, implacabil. Precum trecutu-i glorios, viitorul României va dovedi că sacrificiul Eroilor Patriei n-a fost în zadar. Veni-va el timpul acela...

(Sursă jurnalistică personală).

Arta pentru artă

În mijlocul lipsei de caractere în care trăim, oficialitatea încurajînd tot ce convine principiilor ei, n-a fost greu să se înjghebeze o sumă de nulităţi care să devie predicatorii teoriilor iubite de clasa dominantă. Este de ajuns să faci la minister o hîrtie prin care să declari că vei combate socialismul şi tendinţele sociale în artă, ca, oricît de nul ai fi, să ţi se acorde imediat dreptul de a ţine un curs la Universitate, pentru... iluminarea tinerimii şi salvarea ei de ideile subversive. Este de ajuns apoi ca, sub pretext de artă senină şi eterică, să faci o operă insipidă, în care poienele să fie misterioase, pentru ca oficialii să-ţi acorde misteriosul Bene-merenti...

Dar faptul real este că mai toţi artiştii de acum sînt proletari intelectuali. Adeseori ei simt într-înşii toată revolta clasei lor, inima le este plină de compătimirea cea mai adîncă pentru semenii lor, în sufletul lor vibrează durerea clasei întregi din care fac parte. Şi dacă aceasta nu se dă pe faţă în operele lor de artă, cauza principală este tocmai aceea că se înfrînează pe cît pot, pentru ca să nu izbucnească. Ei se tem să nu confunde nişte idei sociale cu ideea artistică, ei se tem ca operele lor să nu fie excluse de către aceia care dau tonul în literatură, ca şi în politică, se tem, în fine, să nu fie excomunicaţi.

Suprema laşitate în lupta pentru trai este să dezertezi din luptă. Admirăm pe un necunoscut, admirăm pe un muncitor care-n faţa mizeriilor, a asupririlor şi a celor mai grele ameninţări nu-şi pleacă fruntea, şi iată de ce nu putem lăsa pe artist să cadă pradă unei ridicole temeri. Există opere mari de artă, opere care se citează de secole şi care vor rămîne încă multă vreme, opere care au fost scrise tocmai în mijlocul celor mai crude prigoniri şi-n care artiştii au pus toată revolta lor împotriva prigonitorilor. Faceţi acelaşi lucru şi în arta socială: lăsaţi să se vadă în operele voastre aceea ce simţiţi, fără preocupări meschine că veţi fi excomunicaţi ori că nu vroiţi să intraţi într-o anume direcţie. Realitatea înainte de toate!

Noi ne adresăm artiştilor proletari şi zicem: dacă mizeriile şi necazurile clasei voastre vă ating şi pe voi; dacă în inima voastră poate intra durerea clasei din care faceţi parte, atunci nu vă îngrijiţi nici că veţi fi excomunicaţi din Parnasul oficial, nici că nu veţi putea mişca pe cei ce nu se mai mişcă de nimic... De altfel, nimeni nu va tăgădui că arta socială este menită să mişte şi să aprindă mai mult decît o artă al cărei scop e, pur şi simplu, să fie o jucărie frumoasă.

Fără îndoială, sîntem într-o perioadă de tranziţie. Societatea actuală, care a născut atîtea rele prin organizarea nedreaptă, nu poate suferi într-însa arta senină pe care unii o numesc artă pentru artă. Literatura-ntreagă plînge, pentru că e plîngerea veacului care se arată într-însa. Şi, pînă cînd omenirea nu va fi liberă şi fericită, nu va exista o artă care să respire seninătatea şi fericirea. Arta pentru artă, înţegînd prin ea o artă lipsită de zbucium, care să nu fie o armă de luptă, nu va putea exista decît într-o societate armonică, solidară, în care lupta pentru trai să nu fie unica preocupare.

Veacul de aur al omenirii este înainte. Şi, este de datoria artiştilor proletari să lupte pentru ca acest veac să nu întîrzie. Şi, este de datoria dumneavoastră, artişti tineri, care vedeţi pe semenii dumneavoastră răbdînd lanţul celei mai grele robii, robia economică, umiliţi, flămînzi şi totuşi năzuind spre nişte vremi mai bune, să le daţi ajutorul ce puteţi cu operele dumneavoastră. Fiecare din noi are în societate o misiune. Şi cînd asistăm la încercarea uriaşă a proletariatului de a sfîrşi cu zilele negre, datoria noastră e să fim alături de el.

Ci-n loc să plîngeţi pe ruina unui trecut ce nu se va mai întoarce din calea vremii, în loc să priviţi nepăsători vijelia care vuieşte la orizont, faceţi, artişti plini de simţire, cîntecul uriaş care, ca-n Biblie, să năruiască zidurile Ierichonului!

ANTON BACALBAŞA

(Fragmente din prelegerea ţinută la Ateneul Român din Bucureşti, în ziua de 17 februarie 1894. Anton Bacalbașa, ziarist şi prozator de orientare socialistă, a trăit între 21 februarie 1865 şi 1 octombrie 1899).