Sărbătorile muritorilor de foame...

De ani buni, la fiecare Crăciun şi Paşte ni se dau aceleaşi gulgute tîmpite despre cît de mult mănîncă şi beau românii, ca neamuri proaste ce sînt. Pînă ajung în spital, vezi Doamne! Pfuu! Îmi vine să îi iau cu parul pe toţi derbedeii ăştia din presă, zău aşa! Dar, vedeţi unde şi pînă unde bate politica? Ce vor ei a spune străinii? "Ete-te, în România e atîta mîncare şi băutură, atîta prosperitate adică, încît cetăţenii regimului capitalist vomită pe străzi de sătui ce sînt şi ajung în clinicile de defecare! E o fericire maximă şi totală în România. Plîng ăia, de mulţumiţi ce sînt! Ce guvern bun au! Ce clasă politică patrioată!". Îhî, sigur că da! Producem în regimul ăsta atîţia bani de vreo două decenii încoace, că nu mai avem nimic altceva de cumpărat cu ei, decît mîncare, mîncare, mîncare! Căcălău, măria-ta! Vedeţi? Păi! E mult cald şi bine la România!

Hm..! Mi-a fost încredinţat de către destinatarul său un sms primit de la o salariată a societăţii particulare respective, înainte de Crăciun. Un sms real, disperat, şocant, trist, revoltător... Îl redau mai jos, aşa cum a fost el scris de salariată. În fapt, este mesajul unei românce oarecare, mamă, una dintre milioanele de românce oarecari, mame. Primeşte un salariu situat la minimum pe economie. Ca alte milioane de salariaţi. Vă rog să reţineţi că şi pentru această româncă, mamă, precum pentru milioane de alte românce asemenea, a venit Crăciunul, au venit Sărbătorile de Iarnă. Dar, ştiţi? Această salariată la minimum pe economie, la fel cu alte milioane de salariate asemenea, şi la fel cu sute de mii de foste salariate, acum şi în viitor şomere, nu au ajuns şi nu vor ajunge vreodată subiecte de presă capitalistă. Din banalul şi cotidianul motiv că nici ele, nici familiile lor nu au ajuns şi nu vor ajunge vreodată la spital din motive de indigestie... supraalimentară. Inaniţia le e mai aproape. Ce banalitate cotidiană, într-adevăr!

„Domnu director scuzaţi-mă că îndrăznesc să vă rog din tot sufletul meu, ajutaţi-mă să ajung la domnu patron ca să îmi dea şi mie 300 roni pînă la salariu. Nu am ce să pun pe masă de sărbători. Vă rog frumos ajutaţi-mă că murim de foame cu copii. Sînt disperată. Mulţumesc mult şi iertaţi-mă”.

P.S. – Ce poţi cumpăra pentru mesele de sărbători cu 300 de lei? Şi ce va face femeia aceasta luna viitoare, după ce va restitui din salariul său minim pe economie suma respectivă?  Probabil, totuşi, că asta este bucuria ei de sărbători. Şi-a amînat ei şi copiilor ei murirea de foame cu încă o lună... Banal, nu? Mai interesant pare faptul – aflu de la televiziuni – că este unul, Mitică, aşa cum îl numea pe vremuri prin partea locului şi nenea Iancu, care a anunţat deunăzi că are ambiţia să organizeze „cea mai tare masă de Revelion din Bucureşti”. E bine. Da’, ce bine e! Jos comunismul!!

Tradiţii şi legende - Moş Crăciun

     Multe dintre obiceiurile, ritualurile şi sărbătorile populare precreştine, cu sensurile, simbolistica şi semnificaţiile lor – numite adesea „păgîne” – s-au păstrat în forme mai mult sau mai puţin autentice pînă în contemporaneitate. În mare parte, ele au fost asimilate şi transfigurate, mai ales în ultimele 3-4 secole, de biserica creştină, care, lipsită de suficiente argumente teologice şi ritualice pentru a stinge obiceiurile pămîntului încrustate în tradiţiile ancestrale ce îi premerg, a găsit această subtilă rezolvare a conflictului de interese în care s-a aflat dintru începuturi cu religiile sedentare şi miturile lor.

     Filosofia culturii şi religiei popoarelor creştine care îşi trag originile din civilizaţii antice autohtone nu a avut decît de cîştigat în împrejurările date, căci astfel s-a asigurat conservarea şi perpetuarea, în bună parte, a izvoarelor dăinuirii şi identităţii lor spirituale străvechi, iar asimilarea şi transfigurarea unor mituri arhaice de către biserică au dat creştinismului sporul de forţă şi legitimitate de care mitologia, simbolistica şi ritualurile sale au avut întotdeauna nevoie spre a se regăsi şi înrădăcina în viaţa oamenilor, în spiritualitatea poporului. O transfigurare creştină a unei astfel de tradiţii ancestrale, păgîne, este şi Crăciunul.

 

Strămoşul-zeu

     La noi, explicarea structurii conţinutului mitico-divin al Crăciunului pe calea analizei etimologice a termenului patronimic conduce la semnificaţii specifice misticii precreştine a creaţiei. Ca personaj mitologic, Crăciunul apare sub înfăţişarea unui strămoş-zeu, a cărui venerare în epoca geto-dacică era legată, probabil, de cultul soarelui. El simboliza corelaţia dintre desăvîrşirea timpului sacru în solstiţiul de iarnă şi (re)naşterea naturii (Creaţia).

    
     Cei mai mulţi cercetători ai domeniului susţin că termenul „crăciun” este de origine latină şi derivă din „creatio”, care înseamnă naştere şi care a dat, în timp, înţelesul mitic de „naşterea Crăciunului”, devenită în era noastră – prin transfigurare creştină – „naşterea cristică”, respectiv sărbătoarea naşterii lui Isus sau „Naşterea Domnului”. Această interpretare poate fi considerată mai mult decît o simplă ipoteză, dacă avem în vedere că rezultatele studiilor şi cercetărilor etimologice asupra patronimului „Crăciun” demonstrează că acest termen aparţine arealului etnic românesc şi că, în afara acestui spaţiu, nu se regăseşte decît la slavii din vecinătate, în forme de exprimare neesenţial modificate. Desigur, există şi alte opinii despre etimologia acestui apelativ, formate în contextul încercărilor unor cercetători străini de a găsi termenului asocieri cu anumite obiceiuri şi ritualuri specifice şi practicate de unele comunităţi sau popoare vecine.

 

Legendă creştină

     Una dintre transfigurările creştine ale mitului strămoşului-zeu Crăciun se regăseşte în legenda lui Crăciun, ciobanul cel rău, care nu i-a acceptat unei fecioare, Maria, să nască în ograda lui. Totuşi, cînd i-a venit sorocul, Maria a născut un prunc, Isus Cristos, în adăpostul oilor lui Crăciun, cu ajutorul tainic al soţiei acestuia. Pentru fapta ei, Crăciun îşi pedepseşte soţia într-un mod cumplit, tăindu-i mîinile cu care îl moşise pe Isus. Atunci, Fecioara Maria a făcut o minune şi i-a repus bietei femei mîinile la loc. Se spune că minunea l-a impresionat în aşa măsură pe Crăciun, ciobanul cel rău, încît l-a făcut adept al cultului lui Cristos. De bucurie că şi-a văzut nevasta scăpată de pedeapsa diavolească pe care i-o administrase, Crăciun a aprins un foc din lemn de brad în mijlocul ogrăzii şi a întins în jurul lui o horă mare cu toţi slujitorii săi. Apoi, le-a oferit Fecioarei Maria şi pruncului Isus Cristos daruri de-ale păstorului: lapte, smîntînă şi caş. De atunci, a rămas tradiţia ca, de ziua naşterii lui Isus, Moş Crăciun să împartă copiilor daruri, iar cîntecele de bucurie închinate Fecioarei Maria de ciobanul Crăciun şi slujitorii săi pentru minunea făcută au devenit colindele de Crăciun ale mitologiei creştine. 

Blestematul 22 decembrie...

       În urmă cu 55 de ani, la solstiţiul de iarnă, a trecut în nefiinţă marele poet revoluţionar comunist NICOLAE LABIŞ (născut la 2 decembrie 1935, în Mălini, jud. Suceava şi decedat în Bucureşti, la 22 decembrie 1956, ca victimă a unui tragic şi bizar accident de tramvai),  poet revoluţionar al cărui nume înnobilează afirmarea strălucitoare a unei întregi generaţii literare. Abia împlinise „douăzeci de ani şi încă unul”...

       În amintirea acestui pe cît de meteoric, pe atît de fascinant prim modernist al liricii româneşti contemporane, reproduc aici mica-i purpură poetică intitulată „Noi, nu!”, un adevărat jurămînt de credinţă faţă de cauza revoluţionară a claselor şi categoriilor muncitoare. Recitind-o, pare o mărturisire premonitorie, uimitoare, de convingeri, ideal şi aspiraţii, în numele nostru, al celor de azi. Să luăm aminte...

Noi, nu!

O parte din noi ne-am învins

Greşeala, minciuna şi groaza,

Dar e drum, mai e drum necuprins

Pînă-n zarea ce-şi leagănă oaza.

Generaţii secate se sting,

Tinerii rîd către stelele reci –

Cine-şi va pierde credinţa-n izbîndă

Pe-aceste mereu mişcătoare poteci?

Cine din noi va muri

Înainte ca trupu-i să moară?

Cine-o să-şi lepede inima-n colb –

Insuportabil de mare povară?

Ca un vînt rău, ori ca o insultă

Întrebarea prin rînduri trecu.

– Ascultă, ascultă, ascultă!

Noi, nu! Niciodată! Noi nu! 

Rîsu' plînsu'... sau necuvintele aducerii aminte



Nichita Stănescu. Poet.
31 martie 1933 - 13 decembrie 1983



Amza Pellea. Actor.
7 aprilie 1931 - 12 decembrie 1983



Tradiţii şi legende – Moş Nicolae

În fiecare 6 decembrie creştinii îl prăznuiesc pe Sf. Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei. La catolici, ziua Sfîntului Nicolae este o „comemorare facultativă”, căci pentru Biserica de la Roma semnificaţiile şi, implicit, importanţa teologică a vieţii şi minunilor acestui sfînt, ca şi a altor sfînţi creştini propovăduitori şi martiri ai „dreptei-credinţe” (ortodoxia), precum Vasile, Gheorghe sau Constantin şi Elena, sînt incomparabil mai mici decît, spre exemplu, ale Sfîntului Bartolomeu, apostol, ale Sfîntului Benedict, abate, „patronul Europei”(!), ori ale Sfîntului Iosif, soţul Sfintei Fecioare Maria, zi marcată în calendarul romano-catolic cu cruce şi majuscule roşii, ca „sărbătoare de poruncă”.

Departe ca aceste diferenţe de calendar ecumenic şi simboluri existente între cele două confesiuni creştine fundamentale să aibă vreo conotaţie negativă şi să îndrituiască sentimente contradictorii în rîndurile credincioşilor, pentru creştin-ortodocşi Sf. Nicolae este unul dintre cei mai mari şi mai veneraţi sfinţi. Cu siguranţă, pentru copii, Sf. Nicolae este sfîntul cel mai drag şi cel mai aşteptat, pentru că este singurul care vine, prin tradiţia populară, cu daruri pentru toţi copiii cuminţi. El deschide, practic, perioada sărbătorilor de iarnă.

 „Să intri în nevoinţa poporului…”

Dar, cine a fost Sfîntul Nicolae (nuiaua copiilor neascultători!) sau Moş Nicolae, cel aducător de daruri pentru copiii cei cuminţi?  În greaca veche, numele său se traduce prin „biruitor al poporului” sau „victoria poporului”. Sfîntul Nicolae s-a născut pe la mijlocul secolului al III-lea d.Cr., în cetatea Patara din Lichia (Asia Mică), în familia unor creştini evlavioşi. Pe mama sa o chema Nona, iar pe tatăl său Teofan. Unul dintre unchii săi se numea tot Nicolae şi era episcop al Patarei şi ctitor al Mînăstirii Sfîntul Sion. Aici a stat Sf. Nicolae încă din adolescenţă, primind hirotonia preoţiei la o vîrstă fragedă şi tot aici a primit el îndemnul divin: „Nicolae, să intri în nevoinţa poporului, dacă vrei să fii de Mine încununat!”. După o vreme, a plecat la cetatea Mira şi, curînd, a fost ridicat, mai fără voia lui, dar prin vrerea lui Dumnezeu, în scaunul de arhiepiscop al cetăţii, deşi avea o vîrstă foarte tînără pentru o aşa înaltă slujbă. Se spune că Sfîntul Nicolae şi-a împărţit întreaga avere săracilor şi că toată viaţă şi-a închinat-o binelui celorlalţi, prin rugăciuni şi fapte pilduitoare. Orfanilor le era adevărat părinte, era milostiv cu oamenii nevoiaşi, sprijin pentru cei neputincioşi şi suferinzi, mîngîietor cu cei trişti şi duhovnic tuturor. Era vindecător al suferinţelor sufleteşti şi trupeşti, era dăruit cu harul divin al facerii de minuni. Sfîntul Nicolae a trecut la cele veşnice la 6 decembrie anul 340, în jurul vîrstei de 90 de ani şi a fost depus în mare cinste la biserica mitropolitană a Mirelor. În secolul al XI-lea, în timpul invaziilor musulmane, moaştele sale au fost deshumate în taină şi duse la Bari, în Italia, şi reînhumate în Biserica Sfîntul Ştefan, la anul 1087, unde se află şi în prezent. Opt secole mai tîrziu, parte din moaştele sfîntului au fost dăruite Bisericii Ortodoxe Române, aduse la Bucureşti şi depuse la Biserica Sf. Gheorghe Nou unde se găsesc şi azi.

„Sfîntul Nicolae” sau nuieluşa minune

În timpul Conciliului de la Niceea, din anul 325, soborul celor 318 mari preoţi adunaţi sub autoritatea împăratului Constantin cel Mare, între alte probleme discutate, a judecat şi cazul de erezie a prelatului Arie. Ierarhul Nicolae nu s-a oprit doar la motivaţiile verbale întru apărarea dreptei-credinţe şi condamnarea ereticului, ci a trecut la argumente mai pămîntene, pălmuindu-l pe nelegiuit, în plin sobor. Deşi atitudinea… viitorului Sfînt Nicolae a fost de neacceptat pentru înalţii părinţi ai bisericii creştine, pedagogia populară a păstrat viu exemplul gestului său, ca argument viabil, în anumite situaţii, pentru cuminţirea indisciplinaţilor. De aceea, şi astăzi, în raporturile cu copiii neascultători, părinţii apelează, uneori, la „Sfîntul Nicolae”.   

Originea lui Moş Nicolae cel darnic

Între minunile înfăptuite de Sf. Nicolae de-a lungul vieţii sale, legenda vorbeşte şi despre minunea celor trei fete sărace scăpate de desfrînare. Într-adevăr, mare minune, sîntem tentaţi a zice astăzi! Spune, dar, legenda că în cetatea în care locuia Sfîntul Nicolae trăia un om sărac ce avea trei fiice. Ca să scape de sărăcie, omul îşi trimise fetele în păcatul desfrînării. Aflînd aceasta, Sf. Nicolae s-a gîndit să-l ajute pe nefericitul tată şi să-l scape de păcat. Fără să-l ştie nici vîntul nici pămîntul, Sf. Nicolae se duse în puterea nopţii la casa omului şi-i aruncă pe fereastră o pungă cu galbeni, dispărînd în întuneric. A doua zi, omul cel sărac a găsit punga cu bani în casă şi s-a minunat de aşa milostire din partea lui Dumnezeu, înălţîndu-i Atotputernicului slava cuvenită. Omul şi-a măritat fata cea mare şi i-a dat zestre punga cu bani găsită în casă. Mulţumit că săracul a împlinit voia lui Dumnezeu, căruia nu-i plac rătăcirile omului în păcat, şi a renunţat să-şi mai trimită fata cea mare pe drumul desfrîului, Sf. Nicolae a făcut la fel şi pentru celelalte două fete ale omului, aruncînd noaptea în casa lui cîte o pungă cu bani pentru fiecare dintre ele. Numai că, în ultima noapte, omul cel sărac a pîndit la colţul casei ca să vadă cine îi este binefăcătorul şi, recunoscîndu-l pe Sfîntul Nicolae, i-a mulţumit din toată inima sa. Legenda spune că bietul om s-a legat cu jurămînt să apere taina faptelor Sfîntului Nicolae, dar tradiţia a păstrat de atunci şi pînă astăzi gestul său de a lăsa copiilor la ceas de noapte, în timpul somnului, daruri în ajunul zilei de 6 decembrie, ziua cînd este prăznuită memoria sa.

LA MULŢI ANI, fostă ROMÂNIE!

Istoria însîngerată – noiembrie 1940



Savantul universalist Nicolae Iorga,
6 iunie 1871 - 27 noiembrie 1940



„Martorul Marin Stănescu, fost prefect de Prahova în acel timp, ne cristalizează în cunoştinţă de cauză ansamblul atmosferei din ziua de 27 noiembrie din sînul Mişcării Legionare şi declară că, cu mijloacele pe care le avea atunci la îndemînă în calitatea sa de fruntaş legionar şi prefect de Prahova, a putut afla că asasinii lui Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu sînt: Traian Boeru, Ştefan Cojocaru, Tudor Dacu şi Ion Tucan. (De altfel, inculpatul Dacu Tudor a recunoscut în faţa anchetatorilor şi a mai multor legionari că el şi ceilalţi camarazi ai săi identificaţi de autorităţile judiciare au fost la Sinaia şi l-au ridicat pe savantul Nicolae Iorga de la vila sa, cu toată opoziţia soţiei acestuia, şi l-au ucis la Strejnic – n.m.).

Din cele mai sus expuse, se stabileşte cu suficienţă, în asasinatul prof. Iorga, următoarele fapte: a) Ridicarea prof. Iorga de la vila sa din Sinaia a avut loc în seara de 27 noiembrie 1940, între orele 17,00 – 17,30; b) Ea a fost efectuată de o echipă de 4-5 legionari veniţi din Capitală, astfel cum înşişi asasinii au recunoscut în faţa anchetatorilor; c) Cadavrul prof. Iorga a fost găsit în dimineaţa de 28 noiembrie 1940, orele 7,15 la 1 km de comuna Strejnicul, la 15 metri de şoseaua Strejnicul – Ploieşti (cadavrul savantului a fost găsit cu faţa în sus şi cu degetele mîinii drepte împreunate creştineşte, în semnul crucii, ca pentru închinare – n.m.); d) Martorii identifică doi dintre asasinii care au luat parte şi la asasinarea prof. Madgearu; e) Prezumţiuni puternice şi concordante sînt dovada suficientă că toţi asasinii lui Madgearu au participat şi la asasinarea lui Iorga (între altele, astfel de „prezumţiuni”, spre exemplu,  sînt acelea că maşina cu care fruntaşul naţional-ţărănist, economistul Virgil Madgearu, a fost dus la locul uciderii sale din Pădurea Snagov avea numărul de înmatriculare 6211–B, adică era aceeaşi maşină cu care a fost luat din Sinaia, două ore mai tîrziu, Nicolae Iorga şi transportat la Strejnic pentru a fi asasinat. De altfel, şi calibrul gloanţelor găsite în trupurile celor două victime era acelaşi, şi numărul indivizilor văzuţi de martori oculari că i-au ridicat de la casele lor pe cei doi politicieni era acelaşi, şi amprenta criminală a abominabilelor fapte este aceeaşi  – n.m.).

Ce s-a petrecut cu prof Iorga după ridicarea sa de la domiciliu şi pînă în momentul asasinării, cum şi momentul în care a fost asasinat, nu s-a putut stabili cu exactitate. Anumite indicii relatate de mai mulţi martori (se dă numele acestora – n.m.) ar presupune că profesorul a fost dus la Teişani, lîngă Vălenii de Munte, unde ar fi fost „judecat” şi probabil schingiuit şi batjocorit în casa locuitorului Victor Enăchescu, faţă fiind între alţii şi Gheorghe Dinescu, fostul primar legionar al comunei Vălenii de Munte, după care în cursul nopţii de 27/28 noiembrie 1940 l-ar fi dus la punctul unde a fost găsit şi unde l-au asasinat.

În drept: din faptele mai sus descrise, reiese în mod evident că învinuiţii s-au asociat în prealabil, au premeditat şi pregătit omorîrea profesorilor Madgearu şi Iorga, fapte ce constituie crima de omor cu premeditare (asasinat) în asociaţiune, prevăzută de art. 315, 464 pct.1 şi 8 C.p.

Aceste două asasinate, după cum rezultă din actele de la dosar, se încadrează în seria asasinatelor comise în cele 24 de ore cuprinse între noaptea de 26/27 şi 27/28 noiembrie 1940, asasinate care din punct de vedere al concepţiei, al rezoluţiei în executarea lor, fac un singur tot conceput din sînul Mişcării Legionare, atunci la putere şi executat de o parte din membrii săi, astfel: asasinarea celor 64 de deţinuţi politici din Închisoarea Jilava, asasinarea comisarilor Dumitrescu şi Davidescu în Pădurea Balota, lîngă Ploieşti, asasinarea celor 3 comisari în arestul Prefecturii Poliţiei, sechestrarea în scop de asasinare a mai multor personalităţi politice (Argetoianu, Tătărescu, Gigurtu, Ghelmegeanu, dr. Marinescu etc.), salvate numai prin intervenţia eficace şi la timp a subsecretarului de stat la Departamentul Internelor pentru Poliţie şi Siguranţă, colonelul Alexandru Rioşianu şi, în fine, asasinarea profesorilor Madgearu şi Iorga”. (Extrase din „Referatul introductiv dat la 19 iunie 1941 Tribunalului Militar al Capitalei de către procurorul militar Panait Călcîiu, referitor la asasinarea profesorilor Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu”).

Între cei 64 de ucişi în Închisoarea Jilava, din noaptea de 27 noiembrie 1940, ora 1,30, s-au aflat generalul Mihail Moruzov, fost director al Serviciului Secret de Informaţii, şi Niky Ştefănescu, fost subdirector al Serviciului, generalul Gabriel Marinescu, fost prefect al Poliţiei Capitalei şi fost ministru al Ordinii Publice, generalul Gheorghe Argeşeanu, fost prim-ministru, generalul Ion Bengliu, fost inspector-general al Jandarmeriei Române, Victor Iamandi, om politic, fost ministru al Justiţiei, Vasile Zeciu, fost prim-procuror al Tribunalului Militar al Capitalei, lt. col. Dumitru Negulescu, fost preşedinte al Tribunalului Militar Cluj, Radu Pascu, fost preşedinte al Curţii de Apel Bucureşti, Ion Panova, fost chestor de poliţie, alţi foşti funcţionari de stat, colonei, maiori şi alte foste cadre de poliţie, jandarmerie şi justiţie. O singură victimă a asasinatelor din închisoare a scăpat cu viaţă: plutonierul Nicolae Ciurea.

Cu o noapte înainte, în arestul Prefecturii Poliţiei Capitalei au fost împuşcaţi comisarii de poliţie Paul Voinescu, Nicolae Suciu şi Nicolae Gheorghe Ralet. Alţi doi comisari aflaţi în acelaşi arest, Ionel Dumitrescu şi Alexandru Davidescu, au fost duşi în aceeaşi noapte şi împuşcaţi în Pădurea Balota-Vlăsia, situată la 40 de km depărtare, pe Şos. Bucureşti – Ploieşti. Ambii au fost găsiţi în viaţă, spre ziuă, şi transportaţi la un spital din Ploieşti. Davidescu a decedat după cîteva zile, iar Dumitrescu a supravieţuit după suferinţe medicale cumplite.