Hidrocentrala Porţile de Fier - 40

Cu inspiraţia de a-mi propune şi aborda ca subiect de compunere “Hidrocentrala Porţile de Fier”, la acea vreme nou dată în funcţiune, în toamna anului 1972 aveam să cîştig faza pe sector a Olimpiadei de Română, luînd, realmente, prin surprindere consiliul profesoral al şcolii cu profil energetic pe care o urmam. O carte, primită drept premiu din partea şcolii, pe care o păstrez în bibliotecă, îmi trezeşte şi azi emoţia acelui moment, stimulîndu-mi nostalgia trecutului. De atunci mi-a rămas întipărită în minte data de 16 mai 1972, ziua inaugurării oficiale, în prezenţa preşedinţilor României şi Iugoslaviei, Nicolae Ceauşescu, respectiv Iosip Broz Tito, a acestei minuni tehnologice de pe Dunăre – „Sistemul Hidroenergetic şi de Navigaţie Porţile de Fier” –, simbol al potenţialului ingineresc şi industrial de care dispuneau cele două state la acel moment, dar şi al colaborării lor parteneriale, economice şi politice. Inaugurare de la care se împlinesc azi, iată, 40 de ani. 

Lucrările de construcţie a hidrocentralei fuseseră deschise în septembrie 1964. A fost imaginat şi realizat proiectul unui modul tehnico-arhitectonic funcţional, simetric şi unitar, avînd două centrale hidroelectrice, una spre malul românesc, cealaltă spre malul iugoslav, despărţite de barajul deversor, acesta avînd o înălţime de 74 m, o lungime de 441 m şi dispunînd de 14 guri deversoare. Lacul de acumulare, format şi stăpînit de colosalul zid din beton armat, are peste 2 miliarde metri cubi de apă şi o lungime de 120 km!  Tranzitul naval se face prin două ecluze poziţionate simetric în raport cu axa geometrică a barajului. Este vorba despre un sistem de ecluzare a apei în două trepte, la o diferenţă de nivel de 30 m, pe principiul vaselor comunicante. Modulul hidroenergetic dispune de cîte 6 turbine Kaplan de cca. 180 MW fiecare, puterea instalată a întregului sistem energetic fiind de 2160 de MW. Axul unei turbine are 18 m lungime, fiecare din cele 6 palete ale uneia cîntărind 20 de t. Numai rotorul unui generator cîntăreşte 600 t! Greutatea totală a unei turbine este de 3680 t. O singură turbină „înghite” un debit necesar de apă de 800 mc/s. 

Amplasată la 15 km în amonte de Municipiul Drobeta Turnu-Severin, „Hidrocentrala Porţile de Fier” este cea mai mare de pe întreg fluviul Dunărea şi cea mai mare din România, asigurînd, cu cei 1080 de MW putere instalată, peste 50% din energia hidroelectrică a ţării. În anul 1978, la 60 de km în aval, s-a dat în exploatare şi Hidrocentrala Porţile de Fier II, cu o putere instalată de 250 MW, exploatată şi ea în parteneriat cu partea sîrbă, puterea totală cumulată a acestui sistem fiind de 500 MW. Astfel, o dată cu intrarea în funcţiune şi a acestei a doua hidrocentrale în zonă, s-a putut vorbi de atunci despre „Complexul Hidroenergetic şi de Navigaţie Porţile de Fier I şi II”. Tezaur de mîndrie şi pricepere naţională, mărturie nepieritoare peste timp a unei epoci de construcţie şi dezvoltare economico-socială fabuloasă din istoria poporului român.

Fetele de AUR ale României

Campionatele Europene de gimnastică feminină disputate în aceste zile la Bruxelles s-au încheiat cu victoria strălucitoare a echipei României – în componenţa Sandra Izbaşa, Cătălina Ponor, Larisa Iordache, Diana Bulimar şi Raluca Haidu (în fotografie) – care a cîştigat medalia de aur, fiind urmată de echipele Rusiei şi Italiei.

În ultima zi a întrecerilor, la finalele pe aparate, SANDRA IZBAŞA (Steaua), a cîştigat medalia de aur în proba de sărituri, CĂTĂLINA PONOR (Dinamo Bucureşti), aur la bîrnă şi argint la sol şi LARISA ANDREEA IORDACHE (Dinamo Bucureşti), debutantă la un campionat european, aur la sol şi argint la bîrnă!

Revenirea în urmă cu doi ani la conducerea lotului naţional a antrenorilor MARIA BITANG şi OCTAVIAN BELU a readus România în vîrful ierarhiei europene şi mondiale, acolo unde gimnastica feminină se află, una peste alta, de peste 35 de ani. Din care, 31 sub coordonarea celor doi super-tehnicieni!

Felicitări tuturor şi succes deplin la apropiatele Jocuri Olimpice de la Londra!  

8 Mai – Ziua Partidului

Se împlinesc 91 de ani de la făurirea Partidului Comunist Român. Prilejul îmi poartă un gînd de simpatie şi solidaritate către toţi cei care, deschis ori numai în adîncul inimii şi conştiinţei lor, îşi asumă umana, dar atît de incomoda calitate de comunişti şi socialişti în România şi în lumea de azi.

Îi salut pe toţi cei care, într-un cadru organizat sau numai individual, militează cu convingere şi  devotament pentru nobilele idealuri ale socialismului, pentru cauza dreaptă a Partidului Comunist Român, pusă în serviciul dreptăţii sociale şi al reconstrucţiei Patriei.

Aduc omagiul meritat tuturor eroilor cunoscuţi sau anonimi ai mişcării comuniste şi muncitoreşti din ţara noastră, care, pe frontul luptei revoluţionare sau ideologice, ori pe frontul muncii, au servit cu credinţă cauza partidului comunist şi a clasei muncitoare din România şi de pretutindeni.

Nutresc simpatie şi respect faţă de tovarăşii care au făcut parte din ultimul Comitet Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român şi port o pioasă amintire acelora dintre ei care s-au eliberat prin moarte, într-un fel sau altul, de suferinţele şi umilinţele îndurate în anii cumpliţi de detenţie politică.

Îmi exprim convingerea că idealul socialist, cauza şi crezul politic ale Partidului Comunist Român trăiesc în inimile şi conştiinţele celor mai buni dintre noi, iluminîndu-ne calea, prin adevăr şi speranţă, spre viitor.

Salutări revoluţionare!

Oameni care vor fi!

Vladimir Ilici LENIN
(22aprilie 1870 - 21 ianuarie 1924)










Statuia lui Lenin din Bucureşti
(demolată după 1989)



Joc de doi

(Clipa de poezie)

Din joc de doi se-arată

că foc la inimă

de fluieră seara la poartă.

Degrabă căldare pe mînă

de fată dă fuga

să apă la fîntînă.

De vine tîrziu îmbujorată

de grijă de mamă

se păţeşte cu ceartă.

Dar peste săptămînă

flăcău primenit

bate să ceară de mînă.

Pe toamnă adună la vatră

alai de mireasă

în danţuri de casă de piatră.

Aprilie 1457.

555 de ani de la urcarea în tronul Moldovei

a voievodului Ştefan cel Mare

 

Actorul Gheorghe Cozorici, în rolul voievodului Ştefan cel Mare



„Iar după aceea, se adună Preasfinţitul Mitropolit Teoctist şi cu toată ţara şi-l unse la domnie, pe Siret, la locul de se numeşte Direptate” (Letopiseţul de la Putna).

Poveste cu Ştefan cel Mare

Cică, Ştefan cel Mare şi Sfînt fusese învins de turci la un loc ce-i zice Valea Albă. Nemaiajungîndu-l capul ce să facă, să scape ţara de aceşti păgîni, Ştefan se duce la un sihastru să-i ceară un sfat.

- Unde-s turcii? – îl întrebă sihastrul.

- Într-o vale înconjurată de dealuri.

- Atunci strînge degrabă o mie de oi, una de miei, alta de vaci şi încă una de viţei. Apoi aşază fiecare cîrd pe cîte un deal, dar aşa fel ca oile să fie faţă în faţă cu mieii şi vacile cu viţeii. Mai pune la fiecare cîrd cîte un pîlc de oaste. Suie-te pe urmă pe cel mai înalt dintre dealuri şi începi a trîmbiţa şi a da drumul la tunuri şi apoi... îi face cum te-a învaţa Dumnezeu. Ştefan a făcut întocmai cum îl învăţă. Dar, cînd începură trîmbiţele să sune şi tunurile să bubuie, unde n-au început vitele a rage, a zbiera şi a alerga mieii înspre oi şi viţeii înspre vaci, de credeai că-i sfîrşitul lumii, nu altceva.

Turcii, văzînd una ca asta, se buimăcesc de tot; nu ştiau încotro să deie şi ce să facă. Dar, cînd văzură pîlcurile de oaste că se apropie, îi cuprinse o spaimă straşnică şi de frica celor ce se petreceau, gîndeau că tot ce aud şi văd îi oaste de-a lui Ştefan. Turcii încep a alerga în toate părţile. O învălmăşeală mare se iscă, iar Ştefan se răpede ca un trăznet, cu cele patru pîlcuri ale oastei, cuprinde pe turci din toate părţile şi începu a-i bate vitejeşte.

Păgînii, răzbiţi, o iau la fugă. Ştefan cel Mare îi urmăreşte şi-i seceră mereu, mereu, pînă ce-i trece peste Dunăre. Şi aşa, şi data asta, tot Ştefan cel Mare iesă învingător.

(„Legende populare româneşti”, Editura Albatros, Bucureşti, 1983).

Dinamomania punct.

Cei de la FC Dinamo au dat în judecată saitul suporterilor dinamovişti, dinamomania.net, sub motivul că numele domeniului conţine cuvîntul „Dinamo”, cică marca protejată a lui Borcea et co. O tîmpenie, fireşte! De fapt, o modalitate de a băga pumnul în gura critică a suporterilor. A mai auzit cineva de un club sportiv care să îşi dea în judecată proprii suporteri, pentru a le impune ce anume să creadă şi să gîndească, ce anume să scandeze şi care să îi alunge de pe stadion cu tot felul de mijloace şi sub tot felul de pretexte? Pentru că, între timp, saitul dinamomania.net s-a defectat ca prin minune acum vreo trei săptămîni şi, vezi Doamne, nu poate fi încă repus în funcţiune „din motive tehnice”, deschid pe blogul meu, pînă „la loc comanda”, tematica dinamovistă, cu texte personale, dar şi ale oricărui suporter dinamovist care îşi doreşte acest lucru.

Monstruoasa maşinărie antifotbal

Ceea ce joacă Dinamo la această oră, nu îngăduie comparaţie cu nimic din ceea ce au jucat echipele acestui club în ultimii 40-45 de ani, perioadă asupra căreia pot depune şi eu mărturie. Mai mult de-atît, cu trei, patru excepţii menite să confirme regula, Dinamo se dovedeşte a fi devenit în acest campionat, realmente, o monstruoasă maşinărie antifotbal. Monstruoasă şi odiosă. Echipa asta se exprimă absolut inestetic şi retrograd, joacă un soi de „bătuta pe loc”, bătrîneşte, ceea ce, evident, nu are nici o legătură cu fotbalul, ci, de-a dreptul, cu negarea lui.

Dacă observaţi, Dinamo este singura echipă din campionat care nu joacă în lungul terenului, ci de-a latul său! S-a hîrşit în antijocul ăsta încă de pe vremea practicării lui subversive la adresa antrenorului Mircea Rednic. Practica, oricît de subversivă, înseamnă exerciţiu, iar exerciţiul, se ştie, dezvoltă obişnuinţa. La rîndul ei, obişnuinţa obtuză devine nărav şi degenerează în infirmitate psihică. Aşa a ajuns Dinamo astăzi  să nu aibă şi să nu poată gîndi altă idee de joc. Aceeaşi una bucată ciorbă călîie şi nesărată, procurată în fiecare intersezon de la împinge tava în Antalia, la coada cluburilor plevuşcă. Deşi, este adevărat, sînt meciuri – a se vedea, spre exemplu, cele cu Steaua, Pandurii sau Oţelul şi, cel mai recent, cu Rapid în Giuleşti – în care Dinamo propune tenace fotbalul infantil, la o singură poartă. Cea proprie.

În mod vădit, pentru Dinamo raţiunea jocului de fotbal nu e să ducă mingea în poarta adversă, ci să şi-o plimbe relaxant, prin zonele neutre. Complet incapabili să verticalizeze, aşadar complet şi iremediabil impotenţi, flăcăii ăştia tomnatici ai lui Dinamo pretind să confişte adversarului obiectul cu pricina. Cu alte cuvinte, filosofia lor de joc e „să vedem cu ce ne bateţi, dacă nu vă dăm mingea”. De fapt, în condiţiile astea, mai nimerit ar fi ca meciurile în care joacă echipa Dinamo să se dispute aşa... fără minge, căci, altfel, zisa ei filosofie este oricum lovită de utopism, cîtă vreme ea nu este capabilă să ţină de minge nici 3-4 pase consecutive. Excepţiile sub acest aspect, aşadar tocmai de-aia explicabile, sînt pasele înapoi, practicate mai ales în finalurile meciurilor în care scorul este favorabil adversarului!, pase al căror expert este, aţi ghicit, vînătorul de recorduri – inclusiv al recordului de suportabilitate publică – Dănciulescu.

Aşa stînd lucrurile, este explicabil că atunci cînd, pe fondul îngăduinţei sau al oboselii partenerului de joc, Dinamo ajunge în terenul advers, mai cu seamă senatorii ei de drept nu prea ştiu ce şi cum să procedeze, nici cu mingea, nici fără ea. De la Claudiu Niculescu încoace, Dinamo nu mai ştie să bată o lovitură liberă. Nici măcar să o obţină, nu mai ştie. Nici n-o interesează să ştie. Loviturile de colţ au devenit, de ani de zile, faze de o raritate, de o inabilitate şi de o superficialitate vecine cu derizoriul. Mingea, trimisă invariabil la prima bară sau în primul adversar, este de fiecare dată inutilizabilă, aşa încît niciodată cornerul nu ajunge pe capul celor unul, doi coechipieri care rătăcesc prin careu. Îşi mai aminteşte cineva cînd s-a văzut ultima oară un gol marcat de Dinamo prin procedeul reluării cu capul a loviturii de colţ? Apoi, mai ştie Dinamo să tragă la poartă? Cînd a marcat echipa asta ultima dată printr-un şut de la 25-30 de metri? A mai văzut cineva la Dinamo vreo schemă de joc, vreo combinaţie ingenioasă, lucrată la antrenamente, vreo mutare tactică neaşteptată şi inteligentă?   

Actuala Dinamo este gazda logică şi, deopotrivă, consecinţa inevitabilă a unui antrenor ieftin, plafonat din naştere, care nu ştie şi nu poate, nici tehnic, nici mental, care nu are idei şi nu are soluţii. Şi care, tocmai de aceea, este şi nu poate fi altcumva decît docil. Adică... manipulabil, pardon de expresie, şi în birouri şi în vestiar! De altfel, priviţi-l, este incredibil cu cîtă descumpănire asistă la ce se întîmplă pe teren şi cu cîtă greutate hodorogită îşi caută răspunsurile şi priveşte tîmp, în gol, la conferinţele de presă. Spune că nu are morbul laşităţii. Spun că îl are pe cel al nesimţirii. Explicaţiile pe care le găseşte pentru rezultatele abominabile ale echipei sale sînt dezarmante: „Am întîlnit echipe puternice, bine organizate: campioana, vicecampioana, echipe de pe podium, dar şi Rapidul, care şi-a propus să cîştige titlul”!! Înţelegem, dar, că Liviu Ciobotariu trăieşte în confuzia comodă a gîndului că antrenează la o echipă mică, oarecare, fără pretenţii, fără rosturi de performanţă sportivă, precum era Progresul din Divizia C, la care s-a format el în fotbal, aşa încît el e mulţumit să îşi apere sărăcia şi nevoile şi neamul. Pentru atîta lucru, adică, Ciobotariu nici nu primeşte de la Dinamo un salariu mare. Doar vreo 80.000 de euro pe an! Aceasta este mentalitatea la care s-a ajuns la Dinamo Bucureşti, cel mai puternic club sportiv al ţării! Ştie cineva ce salariu avea, de exemplu, Dumitru Nicolae-Nicuşor, antrenorul de 9(!) ori cîştigător al campionatului cu Dinamo, pe cînd ducea echipa în semifinalele Cupei Campionilor Europeni (1984)?

Încă ceva. După meciul de Cupă cu Gaz Metan Mediaş, dinamovistului de rasă care este reputatul fost crainic-reporter Dumitru Pelican,  o autoritate incontestabilă în lumea fotbalului de la noi, a exprimat la o emisiune tv critici severe, dar pe deplin justificate, la adresa echipei, în speţă vizîndu-i pe neputincioşii senatori de drept, Cătălin Munteanu şi Ionel Dănciulescu. Imediat, a intervenit impresarul Ioan Becali (apoi, şi Dănciulescu însuşi, desigur sfătuit de acelaşi Becali), care a „placat” criticile domnului Pelican, cu explicaţia că utilitatea respectivilor la echipă, indiferent cum joacă ei, constă în aceea că „îi ţin pe cei tineri în jurul lor, ţin vestiarul unit şi nu înseamnă că ei sînt senatori de drept”. A, da?! Adică, pentru asta iau ei banii de la Dinamo? Respectiv, 3.500 de euro pe meci, pe care îi ia „doborîtorul de recorduri”, ca să atingă mingea de trei ori, cu un semiluft şi două pase înapoi?! În fine, interese şi comisioane, înţelegem noi...

N-am înţeles, însă, de unde atîta tineret în echipa asta, cum zice Becali, că nimeni nu îi vede pe tineri nici pe teren, nici printre rezerve, dar, dacă e aşa cum zice el, şi avînd în vedere şi faptul că numiţii şi alţii ca ei sînt adevărate pietre de moară legate de picioarele echipei (doar presa vede altceva la ei, pentru că e plătită să vadă altceva!), deci, dacă rostul lor e vestiarul, întreb: dacă toţi reşapaţii ăştia, precum vedem, nu s-ar mulţumi să ţină vestiarul la Dinamo II sau la Chiajna să zicem, atunci nu ar fi ei mai utili lui Dinamo să rămînă definitiv la vestiar, adică şi în timpul partidelor, şi să aibă grijă de el, să îl ţină astfel cît mai unit? Încolo, opinia că Dinamo a jucat ceva în tur este doar o falsă impresie.

P.S. – Infractorilor din fotbal le-a venit inima la loc! Ei nu sînt infractori, cum i-au acuzat procurorii, sînt oameni cinstiţi, zic judecătorii. Cu bani. Asta înseamnă că Borcea s-a operat degeaba? Dacă s-a operat.