Adevărul istoric în „Adevărul” de acum un secol

În urmă cu exact un secol, respectiv, la 9 octombrie 1913, ziarul bucureştean „Adevărul”  aducea în atenţia opiniei publice de la noi un articol apărut în gazeta rusă „Kisvena”, în legătură cu Basarabia, regiunea românească aflată, din 1812, în stăpînirea Imperiului Ţarist. Se cuvine menţionat aspectul că ambele demersuri gazetăreşti, cel al publicaţiei „Kisvena” şi cel al cotidianului „Adevărul”, veneau într-un moment în care Rusia Ţaristă şi Regatul României convieţuiau într-o reciprocitate politică amicală.

Astfel, participarea României la al doilea război balcanic, consumat la începutul verii acelui an, 1913, de partea Serbiei, Greciei şi Imperiului Otoman şi împotriva Bulgariei, deşi controversată încă din acea epocă în rîndurile unora dintre observatorii politici şi cercetătorii de istorie, fusese o participare în asentimentul Imperiului Ţarist. În plus, diplomaţiile celor două state lucrau la pregătirea vizitei în România a ţarului Nicolae al II-lea şi familiei sale, vizită care avea să se producă în iulie 1914, la Constanţa, întîmplător sau nu, exact în zilele de început ale războiului mondial.

Aşadar, în aceste circumstanţe, „Kisvena” publică la începutul lui octombrie 1913 un material surprinzător, dezvăluit în „Adevărul” cîteva zile mai tîrziu, după cum spuneam. Redau aici textul citat din gazeta rusă, aşa cum a apărut el în ziarul bucureştean:

„Populaţia moldovenească din Basarabia se dovedeşte recalcitrantă şi neînfrîntă, iar încercările de a o înfrîna sunt zadarnice. Ni-e imposibil să o apropiem de noi, oricare ar fi concesiile ce i-am face, cu această procedare blîndă ajungem să fim consideraţi laşi şi slabi. Astfel de elemente rămîn pe veci străine în mijlocul nostru. Poate că i-am apropia aplicînd sistemul în colonizare în Caucaz şi Siberia, dar de rusificat nu i-am putea rusifica niciodată. Pentru a ajunge acest scop de mare importanţă pentru noi – aşa cum spune ministrul cultelor, dl. Casso – trebuie să ne decidem a proceda fără cruţare, dacă e nevoie. Se vorbeşte că s-a dat concesie pentru înfiinţarea de şcoli româneşti în Basarabia, iar limba română va fi predată şi în şcolile statului. Dacă se va lua de fapt această măsură, consecinţele sale dezastruoase se vor arăta în curînd, căci aceste şcoli vor deveni cuiburi de propagandă naţionalistă. Ura contra ruşilor va fi propagată pe faţă şi fără jenă, făcînd planuri sîngeroase. În Basarabia nu avem nevoie de învăţători români!”, conchidea „Kisvena”.

Încorporată în 1812 de Imperiul Ţarist în urma unui troc postbelic ruso-otoman injust, Basarabia a cunoscut, mai ales după anul 1867, un intens regim de deznaţionalizare forţată. Era anul în care – simplă coincidenţă istorică? – destinul românilor era desfigurat în toate părţile teritoriului lor naţional: răsturnarea mişelească de la putere, în 1866, a Domnitorului României, Alexandru Ioan-Cuza, de către „monstruoasa coaliţie” internă, vasală unor puteri şi interese străine şi, în anul următor, anexarea Transilvaniei de către Ungaria, anexare obţinută prin cîrdăşia cu Imperiul Habsburgic, în contextul constituirii Imperiului Austro-Ungar, acea creatură politică bicefală, pe cît de aberantă, pe atît de efemeră la scara istoriei.

Aşadar, din acel an, limba română a fost scoasă din programa şcolară a instituţiilor basarabene de învăţămînt, fiind înlocuită exclusiv şi obligatoriu cu limba rusă. În acest efort al deznaţionalizării întreprins de autorităţile ţariste s-a înscris şi numirea unui nou episcop la Chişinău, rusul Pavel Lebedev (1827-1892), care avea să dezlănţuiască o adevărată prigoană împotriva românităţii Basarabiei. Acesta a desfiinţat catedra de limbă română a Seminarului Teologic, a înlocuit în toate parohiile regiunii preoţii care nu cunoşteau liturghia în ruseşte, deşi, evident, imensa majoritate a enoriaşilor, români fiind, nu înţelegeau această limbă. Mai mult de-atît, episcopul Lebedev a ordonat strîngerea tuturor cărţilor bisericeşti din Basarabia, scrise în limba română – unele cu o valoare istorică, literară şi religioasă inestimabilă –, transportarea lor Chişinău şi punerea lor pe foc: „Toate cărţile sfinte din bisericile moldoveneşti tipărite cu litere chirilice în limba română – scria în 1912 istoricul rus Nikolai N. Durnovo – au fost depuse la Mitropolia din Chişinău, unde arhiepiscopul Pavel, în curgere de 7  ani, le-a ars, încălzind cu ele Palatul Mitropoliei”! (Nikolai Nikolaevici Durnovo – 1876-1937. Membru corespondent al Academiei de Ştiinţe din Rusia, profesor de lingvistică şi istorie rusă la universităţile din Moscova, Minsk şi Saratov. În 1912, pe cînd Rusia sărbătorea 100 de ani de la anexarea Basarabiei, N. N. Durnovo, nota bene!, era ministru al culturii în guvernul ţarist. După Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, 1917, Durnovo a emigrat în Occident).

Mai tîrziu, în împrejurările de după revoluţia burghezo-democrată rusă din 1905, mişcarea de emancipare naţională a românilor din Basarabia, reprezentată de corifei ai culturii şi patriotismului basarabene, precum Constantin Stere, Ion Inculeţ, Pantelimon Halipa etc., stăruie pentru reintroducerea limbii române în şcolile, bisericile şi instituţiile publice ale regiunii. Aparent paradoxal, dar unul dintre cei care, la vremea respectivă, s-au opus acestui demers a fost însuşi N. N. Durnovo. Totuşi, deşi dusă în condiţii extrem de vitrege, de represiune ţaristă (arestări, execuţii, masive deportări în Siberia etc.), lupta românilor basarabeni pentru dreptul la limbă, cultură şi apartenenţă naţională a continuat în toată perioada presovietică.