Iniţiativa întemeierii acestei instituţii
reprezentative pentru arta teatrală românească a aparţinut societăţilor
culturale apărute în perioada de efervescenţă patriotică, jalonată de
revoluţiile de la 1821 şi 1848. Este vorba, în primul rînd, de „Societatea literară”
a lui C. Golescu şi Ion Heliade-Rădulescu, de „Societatea Filarmonică”,
înfiinţată de acelaşi Ion Heliade, în 1833, de „Conservatorul Filodramatic” din
Iaşi, întemeiat de Gh. Asachi, în 1836. Ideea creării Teatrului Naţional a fost
promovată şi susţinută cu aleasă preocupare inclusiv de exponenţii cei mai
fideli ai noii generaţii, tineri cu spirit vizionar şi revoluţionar, bine
educaţi şi bine instruiţi, animaţi de convingeri înaintate, formate la şcoala
înaltelor idealuri social-politice europene şi naţionale ce se afirmau în
epocă. Printre aceştia îi regăsim pe Nicolae Bălcescu, Cezar Bolliac, Vasile
Alecsandri, Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Filimon, C.A. Rosetti,
Costache Caragiale, Constantin Negruzzi, Constantin Aristia şi mulţi alţii.
Societăţile culturale pe care le
înfiinţaseră şi în care activau aceşti luptători pentru cauza naţională
reuşiseră să înfrîngă vechile prejudecăţi fanariote, încă puternice în epoca
premergătoare anului 1848, conform cărora nu se putea face literatură,
publicistică şi artă în limba română, pentru că această limbă, „vorbită de
gloată”, nu ar fi o limbă de cultură. „Guvernul
clădeşte un teatru, dar oare o clădire pentru teatru va să zică teatru?”,
se întreba Cezar Bolliac în „Curierul românesc” din 2 martie 1845. Şi continua:
„Mai înainte de a se aduna cărămidă pe
piaţa destinată pentru teatru nu trebuie să ne gîndim cum vom putea da viaţă
acestui teatru? Oare cea dintîi limbă ce se va auzi pe scena teatrului înălţat
în Capitală, în cea mai frumoasă epocă de naţionalitate, va fi o limbă străină?
Protestăm!”. Astfel, societăţile
culturale de care vorbim au început să impună limba naţională în presă,
literatură şi teatru. Între primele publicaţii româneşti, care au apărut în
această perioadă (Curierul românesc, Albina românească, Gazeta de Transilvania,
Dacia literară, etc.) s-a numărat şi „Gazeta Teatrului Naţional”, apărută în
1835, sub redacţia lui Ion Heliade-Rădulescu, publicaţie menită să fie vîrful
de lance al luptei pentru crearea unui teatru naţional, atît ca instituţie, cît
şi ca edificiu. Tot în acel an, prin grija „Societăţii Filarmonice”, care ducea
o campanie remarcabilă în acest scop, în Bucureşti puteau fi citite anunţuri şi
afişe care popularizau interesul pentru construirea Teatrului Naţional şi
colectarea de fonduri pentru finanţarea lucrărilor. A fost, desigur, foarte greu ca într-o epocă de mari frămîntări şi
incertitudini politice interne şi internaţionale, ce au caracterizat prima
jumătate a sec. XIX, ideea întemeierii Teatrului Naţional să fie acceptată şi
susţinută şi, mai ales, să prindă viaţă.
Cu toate acestea, în condiţii deosebit
de dificile, ridicarea construcţiei propriu-zise începe în anul 1846, „pe acel
loc al hanului Filaret”, cum se preciza în Ofisul Domnesc din 31 iulie 1843,
semnat de Bibescu Vodă (pentru cei care pot fi derutaţi de numele locului
respectiv, precizez că este vorba despre terenul încadrat astăzi de Calea
Victoriei şi străzile Matei Millo şi 13 Decembrie 1918, situat lîngă Palatul
Telefoanelor, peste drum de Hotelul Continental). Dintre proiectele de construcţie prezentate, a fost preferat cel al
arhitectului austriac A. Hefft. Comisia care supraveghea lucrările de execuţie
a edificiului era alcătuită din Al. Orăscu, Constantin Petrovici, Vulpache
Filipescu, I. Samurcaş şi maiorul (viitor general şi ministru al apărării) I. E.
Florescu, aghiotant şi consilier militar domnesc. Proiectul iniţial prevedea
construirea unei săli de spectacole cu o capacitate de 500 de locuri, dar, după
ce lucrările fuseseră abandonate în 1848, din cauza revoluţiei, la reluarea
lor, în 1850, proiectul a fost modificat la intervenţia lui Costache Caragiale
(actor şi regizor, participant la revoluţie, întemeietor al teatrelor româneşti
din Iaşi, Botoşani şi Craiova) pe lîngă Ştirbei Vodă. Noul proiect, pe baza
căruia s-au finalizat lucrările de construcţie, a permis construirea unei săli
cu o capacitate de 1.000 de locuri, căci, după cum argumenta C. Caragiale
„teatrul trebuie să fie al tuturora” şi „nu un local zidit anume pentru
protipendadă” (C. Nottara). Ridicarea edificiului Teatrului Naţional s-a
încheiat în anul 1852, primul său director fiind numit Costache Caragiale.
Spectacolul inaugural a avut loc
miercuri, 31 decembrie 1852, la orele 19,30, cu piesa „Zoe sau un amor
romanesc”, traducere şi adaptare a vodevilului francez „Zoe où l’amant poét”,
de Scribe şi Mellsville, ilustraţia muzicală fiind semnată de Ioan Wachmann.
Distribuţia a fost următoarea: în rolurile principale Costache Caragiale şi
Niny Valery, iar în celelalte roluri Raliţa şi Costache Mihăileanu, Maria
Blonda, Diamand Lăscărescu, Raluca Stavrescu şi Catinca Mihăilescu. Spectacolul
a început cu uvertura „Claca ţărănească”, de I. Wachmann şi s-a încheiat cu un
program de operă, în cadrul căruia reprezentanţi de primă mînă ai artei interpretative
italiene au oferit publicului spectator arii celebre din operele lui Verdi şi
Donizetti. Inaugurarea Teatrului Naţional din Bucureşti a constituit, în epocă,
un eveniment cu totul deosebit în viaţa teatrului românesc şi a culturii
naţionale, primit cu larg interes şi mare entuziasm de opinia publică. Tocmai pentru a estompa impactul
politic al acestui eveniment cultural major, domnitorul Ştirbei a interzis, din
raţiuni de stat, dar şi dintr-un manifest spirit de laşitate care îl
caracteriza, festivităţile preconizate în cinstea evenimentului, fapt ce a
provocat reacţia promptă a presei. Cezar Bolliac, militant înflăcărat pentru cauza
existenţei şi dezvoltării teatrului românesc, scria în „Trompeta Carpaţilor”: „Inaugurarea aceasta se făcu însă pe tăcute,
fără prolog, fără imnuri patriotice, care fură toate contramandate. Orice
aluzie la serbare naţională fu înăbuşită”. În aceeaşi ordine de idei,
semnificativ este şi faptul că pînă în 1877 aşezămîntul teatral din Bucureşti
s-a numit „Teatrul cel Mare”, abia după obţinerea independenţei de stat a
României el putînd să preia denumirea oficială de Teatru Naţional. Dincolo de toate acestea, rămîne
aprecierea că actul întemeierii instituţiei Teatrului Naţional, de la 1852,
reprezintă, probabil, cel mai important moment din istoria teatrului românesc.
Evenimentul a constituit încununarea eforturilor stăruitoare ale unei generaţii
strălucitoare de patrioţi revoluţionari, adevăraţi ctitori ai culturii şi
conştiinţei naţionale. Din păcate, istoria a fost vitregă cu marea sală a
Teatrului Naţional ridicată în urmă cu 161 de ani. După 94 de ani de existenţă,
ea a pierit în bombardamentele germane asupra capitalei, din august 1944, fapt
ce avea să producă o fractură de lungă durată în existenţa acestei reprezentative
instituţii artistice româneşti.
Refacerea
Teatrului Naţional din Bucureşti a fost posibilă abia după aproape treizeci de
ani, din iniţiativa preşedintelui Nicolae Ceauşescu şi prin efortul autorităţilor
politice şi culturale din vremea sa. Astfel, actuala clădire în care
funcţionează fundamentalul aşezămînt de cultură al ţării – operă a unui
colectiv de arhitecţi români, condus de Horia Maicu – s-a ridicat pe B-dul
Nicolae Bălcescu, între Piaţa Universităţii şi Hotelul Intercontinental, remarcîndu-se
încă de la inaugurare, în decembrie 1973, ca o adevărată bijuterie
arhitectonică şi devenind, în ciuda repetatelor şi controversatelor metamorfoze
arhitecturale pe care le-a suferit în deceniile care au urmat, unul dintre
edificiile emblematice pentru imaginea contemporană a Bucureştilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu