Reflecţii ruseşti despre Basarabia

„(...) Stăpînind 100 de ani Basarabia, ce-am făcut noi oare pentru populaţia românească şi pentru dezvoltarea ei culturală? N-am făcut nimic, căci toate şcolile înfiinţate de noi în Basarabia au ca scop transformarea românilor basarabeni în velicoruşi, ceea ce nu ne va reuşi. De peste 90 de ani, mai bine de un milion şi jumătate de români din Basarabia sînt lipsiţi de clerul lor. Cu toate legile fundamentale ale imperiului, legi care consfinţesc tuturor naţionalităţilor din împărăţia rusească dreptul de a avea conducătorii lor spirituali, moldovenii ortodocşi nu au nici un episcop naţional sau măcar pe unul care să cunoască limba română. Acela care a fost prin Basarabia ştie ce biserici-bordeie au românii şi cîte biserici au fost desfiinţate sau chiar rase de pe faţa pămîntului.

(…) În ochii actualului arhiepiscop de Chişinău, Serafim Ciceagov, moldovenii sînt separatişti, adică doresc separarea de Rusia şi alipirea la România şi, din această cauză, cele mai alese forţe spirituale şi culturale sînt izgonite de el din Basarabia. Limba românească este scoasă din biserică, iar despre vreo propovăduire în limba română nici vorbă nu poate fi. (…) În 1812, Basarabia a fost ruptă din Principatul Moldovei, prin care trupele ruseşti au trecut în timpul războiului cu turcii (1806-1812). Evident, Rusia, ar fi putut alipi întreaga Moldovă, dar această alipire ar fi constituit un rapt şi mai mare şi nu un drept de război, că nu ne băteam cu moldovenii. Oricît de mic ar fi un popor, el are, totuşi, dreptul să pretindă stimă, el se mîndreşte cu existenţa sa şi nu se poate accepta pe sine drept gunoiul [„îngrăşămîntul natural”, sensul trad. – n.m., Nicolae Nicu] ruşilor, nemţilor, maghiarilor sau oricărui alt străin. România are dreptul să se mîndrească, şi are cu ce. Românii au luptat vitejeşte contra turcilor pentru ţara lor şi au mers cu ruşii la Plevna, în 1877-’78. Pe cîmpurile de luptă din îndepărtata Manciurie au căzut paisprezece mii de români basarabeni… Cea mai de seamă mîndrie a românilor e că nu şi-au schimbat credinţa părinţilor lor, nu le-a fost inundată ţara cu tot felul de secte şi nu s-au amestecat cu naţionalităţile înconjurătoare.

(…) În ceea ce priveşte starea culturală, Basarabia a rămas cu mult în urma României. Astăzi, Chişinăul a depăşit Iaşul. Dar nu poate exista o comparaţie. Iaşul e un oraş curat şi frumos din toate punctele de vedere, cu multe biserici şi statui, universitate şi alte instituţii superioare de cultură, în timp ce Chişinăul a rămas un oraş primitiv. Creîndu-l acum o sută de ani, noi, ruşii, n-am fost în stare să-l ridicăm la înălţimea oraşelor europene, iar populaţia rusească, cu funcţionarii ei rusificatori, n-a ridicat nici bunăstarea materială, nici pe cea morală a poporului. Cum s-ar putea, prin urmare, ca un asemenea popor să nu se gîndească la separatism? El nu întîlneşte în biserică decît arhierei despoţi, inamici ai naţionalităţii şi limbii sale. Noi nu credem că în România s-a pierdut credinţa cea adevărată, căci dacă ar fi fost aşa, atunci bisericile ei ar fi înfăţişat peste tot un tablou jalnic şi ar fi fost asemenea celor din Basarabia.

Cît priveşte înapoierea Basarabiei către România, nu e aici cazul să mai vorbim. Toate cărţile sfinte de pe la toate bisericile moldoveneşti, tipărite cu litere chirilice în limba română, au fost depuse la mitropolia din Chişinău, unde Arhiepiscopul Pavel, în scurgere de 7 ani, le-a ars, încălzind cu ele Palatul Mitropoliei. Poporul din Basarabia, din cauza rusificării silnice, e transformat într-o hoardă de robi muţi şi ignoranţi. Acestui popor i s-a interzis să înveţe în limba sa maternă în şcoli, i s-a interzis să se roage lui Dumnezeu în graiul părinţilor săi. Sute de mii de desetine (hectare) din pămîntul său au fost împărţite coloniştilor ruşi, bulgari şi germani şi aceasta în scop de a-l sili să-şi părăsească ţara. Numai într-un an, 855 de familii ţărăneşti au fost silite să plece în Siberia pentru a o coloniza. Bieţii oameni îşi lasă holdele roditoare pentru că nu mai pot trăi în ţara lor. [Aceasta înseamnă că, într-o sută de ani de stăpînire ţaristă în Basarabia, au putut fi duse în Siberia zeci de mii de familii, adică sute de mii de români(!), realitate ce demonstrează, aşadar, că deportările, strămutările, deznaţionalizarea şi Gulagul însuşi au fost practici iniţiate şi îndelung exersate de monarhia ţaristă, cu zeci de ani înaintea sovietelor, adevăr pe care însă istoricii ticăloşi, vînduţi sau tîmpiţii de pe la noi îl trec sub tăcere sau sub preş, pe de o parte pentru că profesiunea lor de credinţă şi trebuinţă intestină îi nevoieşte să procure muniţie politică de inculpat şi împuşcat comunismul, iar pe de alta, spre a persuada politic despre mitul castităţii, superiorităţii şi utilităţii monarhice – nota mea, Nicolae Nicu].

Cînd mă copleşesc cîteodată amintirile, îmi apare una dintre ele, cea mai plăcută pentru mine: o grămadă de copii, într-un sat moldovenesc de pe malul Nistrului – aceste flori pămîntene ale Basarabiei – ieşind de la şcoală scufundaţi în lumina soarelui, jucîndu-se şi gîngurind româneşte, pe cînd învăţătorul lor, un tînăr idealist rus, venit de curînd în Basarabia, îmi povesteşte cu lacrimi în ochi, ce durere îl cuprinde: “Asta e ca şi cum m-aş fi dus în Spania să-i învăţ pe copiii de acolo ruseşte! M-am văzut silit să-nvăţ, mai întîi eu însumi, moldoveneşte”. Şi, bietul apostol al ministrului rus de învăţămînt, a început deodată să-mi spună vesel nişte zicători şi cîntece moldoveneşti, la auzul cărora toţi copiii au alergat spre noi...

Un băieţel, mic dar serios, a vrut să-l corijeze pe învăţător, dar l-au oprit colegii săi. Atunci i-am dat eu voie să vină la mine, l-am sărutat şi l-am rugat să-mi spună ce observaţii şi corecturi vroia să facă. Şi ne-a dat, acest baieţaş, o lecţie bună, mie şi învăţătorului. El a făcut să mi se descopere nişte legi fireşti ale limbii române populare, ne-a deschis o ferestruică de etnografie şi folclor – nu-mi amintesc amănuntul – dar mi-a fost ruşine, el avea în căpşorul lui o întreagă lume naţională, lume pe care noi nu o cunoşteam, lume care, în limba lui de copil, era atît de frumoasă şi care avea să dispară în Basarabia din vina noastră!... Atunci am înţeles eu păcatul imens care se face în Rusia privind pe românul basarabean. Am studiat geografia şi istoria acestei ţări şi am ajuns la convingerile mele de astăzi. Acum, cînd îmi amintesc de băieţelul acela, mă aşez la masă şi scriu, pentru a mia şi una oară: Basarabia trebuie să fie românească”.

(Fragmente din eseul „Reflecţii despre Basarabia. Anul 1912”, apărut în publicaţia „Peterburgskie Vedomosti”, din 27 mai 1912, sub semnătura lui Nicolai Nicolaevici Durnovo (1876-1937), ministrul ţarist al învăţămîntului, renumit istoric şi filolog, profesor universitar, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe din Rusia, cercetător al dialectologiei şi istoriei limbilor materne, lexicologiei şi lingvisticii generale, el fiind şi autorul primului dicţionar de terminologie lingvistică rusă).