Găsesc cu cale să
fac public, pentru eventuala utilitate a unora şi altora, dialogul pe care l-am
avut cu ceva săptămîni în urmă cu un mai vechi şi regăsit amic, dl. Ing. Constantin
Creţu, consecvent militant de stînga, preşedintele unei organizaţii intitulate
Forumul Social Român. Nu ştiu dacă devoalarea acestui dialog, purtat între noi prin
intermediul poştei electronice, este în asentimentul domniei sale, dar, cu
scuzele de rigoare, o fac convins că demersul meu nu îi aduce nici un fel de
prejudiciu. Poate, chiar dimpotrivă. Încolo, nu am nimic de adăugat dialogului ca
atare cu interlocutorul meu şi nimic de diminiuat consideraţiei pe care i-o
port acestuia. Altfel, ar fi multe de spus, cu pieptu-nainte şi privirea... la
stînga! Şi, cine ştie...
Bună seara!
Domnule Creţu, e
corect să vă mulţumesc pentru efortul de a-mi trimite şi mie materialele politice
elaborate de dvs. de-a lungul anilor, precum şi corespondenţa pe care o purtaţi
cu diverşii dvs. interlocutori în această sferă de preocupare. Vă reiterez ceea
ce v-am spus de curînd telefonic, anume că în prezent, şi de mai bine de un
deceniu, viaţa politică şi, mai ales, activitatea în domeniu nu mai fac
obiectul preocupărilor mele curente şi, ca atare, nu mai am disponibilitatea de
a le atribui consum de timp şi de efort. Este răspunsul pe care, în anii din
urmă, l-am oferit şi altor vechi cunoscuţi, unii de-ai noştri, comuni, care
mi-au solicitat reactivarea politică. Prin urmare, nu este cazul să insistăm în
acestă privinţă. Rog să fiu înţeles.
Consider că pentru
continuarea tenace a unei activităţi, vi se cuvin aprecieri. Şi, pentru că
m-aţi rugat să îmi spun, măcar, un punct de vedere faţă de elaborările dvs., politeţea
mă obligă să vă dau, totuşi, un răspuns, unul singur, fără să doresc să continuăm
discuţia pe marginea lui. În ultima corespondenţă cu unul din interlocutorii
dvs., conchideţi discuţia pe care o purtaţi cu el astfel:
„Numai avînd o imagine clară şi cuprinzătoare
a ceea ce am realizat în perioada socialistă vom putea face o analiză obiectivă
a prezentului şi să abordăm viitorul din perspectiva unei societăţi unite...”. E corect. Dar, asta
cu atît mai mult cu cît dvs. înşivă păreţi a avea nevoie să vă clarificaţi
imaginea de care vorbiţi. Căci, unele dintre punctele dvs. de vedere în
chestiunea respectivă – a realizărilor din perioada socialistă – aşa cum apar
ele în discuţiile pe care le dezvoltaţi cu interlocutorii, sînt vizibil
contradictorii. Iată, spre exemplu, în corespondenţa la care mă refer, dvs.
spuneţi (citez ad-litteram):
„Generaţia noastră a construit nu a distrus! Noi, împreună, am construit o ţară şi nu
ne este ruşine cu munca noastră, putem spune cu munca generaţiei noastre şi a
multor altora. De ce noi am lăsat să se distrugă tot ce am construit? De ce am
acceptat să fim culpabilizaţi printr-un anti-comunism feroce care ne-a schimbat
pînă şi .. istoria, cînd ştiam că generaţia noastră nu a avut nici o vină?”. De ce am acceptat
să fim culpabilizaţi, întrebaţi? Păi, pentru că aveam de ce, pesemne! Pentru că
eram inculpabili, după cum pretindeţi dvs. puţin mai la vale (vă citez din nou
la fel): „Da, în perioada socialistă, de început, s-au
făcut şi greşeli, s-au comis şi crime, au existat şi închisori şi nu trebuie
uitat acest lucru. Făcînd o recurentă, putem concluziona fără dificultate că efectele
dezastruoase ale unui război civil cum a fost în Spania au făcut distrugeri
materiale şi umane şi au produs traume morale mult mai mari decît cele care au
avut loc în România în cei 45 de ani de socialism”.
Aşadar, imaginea
dvs. despre cele petrecute în România în cei 45 de ani de socialism este că a
fost o perioadă de „greşeli, crime, închisori, distrugeri materiale şi umane şi
traume morale”, comparabilă cu războiul civil din Spania, doar că avînd „efecte
dezastruoase” mai mici, după cum vă iese dvs. la indicatorii comparativi. Bun. Prin
urmare, consider că acuma rămîne să vă hotărîţi. Generaţiile noastre ori au
construit, ori au distrus! Noi, împreună, am construit o ţară şi nu ne e ruşine
cu munca noastră şi „nu am avut nici o vină”, ori sîntem inculpabili şi de-aia
culpabilizaţi pentru „distrugerile materiale, umane şi morale” pe care le-am fi
comis în cei 45 de ani şi deci sîntem vinovaţi de toate relele pămîntului? Să
vă hotărîţi, domnule Creţu, să vă hotărîţi negreşit de care parte a baricadei
înţelegeţi să fiţi!
Şi, vă mai întreb
un lucru, doar retoric, subliniez, doar retoric, domnule Creţu: cum credeţi
dvs. că este posibilă reconcilierea naţională, socială şi politică a zecilor de
milioane de proletari pauperizaţi, din România şi din întreg Estul european, cu
asupritorii lor aflaţi la pupitrele de comandă ale regimurilor antinaţionale,
antisociale şi anticomuniste instalate în tot acest spaţiu în urmă cu 25 de ani?
Mai ales, cum cred asupritorii înşişi că este posibilă o asemenea
reconciliere – dacă îndrăznesc să şi-o
viseze cumva!? De cînd pot fraterniza sclavii cu stăpînii şi popoarele cu
cotropitorii lor, domnule Creţu? Tăcem şi ne-am retras în faţa dreptului
forţei, noi, cei mulţi şi anonimi, dar să nu-şi facă nimeni iluzii. Nici măcar
un armistiţiu de moment nu va fi! Roata istoriei se învîrteşte inexorabil...
Dragă Nicule,
În ceea ce mi-ai scris am redescoperit
un prieten de idei pe care l-am apreciat întotdeauna şi acesta a fost şi
motivul că mi-am manifestat dorinţa de a mai şti unul de altul. Nu vreau să
intru în detaliile analizei făcute de tine, pentru că orice lucru privit din
unghiuri diferite permite o altă abordare. Doresc, însă, să clarific problema
cu reconcilierea şi spaniolii.
După cum bine ştii, de 25 de ani se critică
comunismul şi indirect foştii comunişti pentru: canal, închisori etc. Ceea ce
am vrut să subliniez cu Spania a fost că acolo după un război civil, unde două
segmente ale societăţii spaniole s-au luptat cu arma între ele, distrugerile au
fost incomparabil (nu comparabil cum deduci tu) mai mari, la
toate palierele sociale, faţă de ce s-a întîmplat în primii ani de socialism la
noi. Cu toate acestea, în Spania s-a putut ajunge la o reconciliere naţională,
în timp ce la noi nu reuşim acest lucru. Motivul: divide et impera,
pentru că o Societate Civilă unită este un pericol pentru cei care vor să
continuie distrugerea României pînă la divizarea ei.
În privinţa “baricadelor”, dragă Nicule,
eu, ca şi tine, sînt un militant activ pe baricada adevărului istoric şi a
dreptăţii... Aspectele negative care s-au manifestat, în perioada de început, nu
le putem nega, ele fiind criticate şi în documentele de după 1964... În
acelaşi timp, dacă am afirmat că “Generaţia noastră a construit, nu a
distrus!”, am făcut-o în cunoştinţă de cauză şi în acest sens există
suficiente argumente. Generaţia de după 1940 nu poate fi culpabilizată cu
problemele legate de canal şi închisori. După cum ştii, în 1964 acei comunişti,
huliţi astăzi, au făcut o Reconciliere Naţională, desfiinţînd închisorile şi
eliberînd deţinuţii politici. S-a întrebat cineva atunci cu cine facem Reconcilierea
Naţionala? Şi atunci (aşa cum trebuie să fie şi în prezent) s-a trecut peste
prejudecăţi şi s-a urmărit ca Societatea Civilă să nu mai fie divizată, pe
criterii ideologice, pentru a putea promova în mod unitar interesul naţional.
Reconcilierea naţională nu înseamnă,
după cum afirmi tu,”fraternizarea sclaviilor cu stăpînii şi popoarele cu
cotropitorii lor), ci dreptul tuturor cetăţenilor la o recunoaştere ca
membri cu drepturi egale ai societăţii româneşti. Atîta timp cît în România nu va
exista şi un partid comunist, modern, de tip european, adaptat la condiţiile
Secolului XXI, societatea românească va rămîne, pe mai departe, divizată şi se
va continua falsificarea istoriei. Afirmaţia ta de sfîrşit „Tăcem şi ne-am
retras în faţa dreptului forţei, noi, cei mulţi şi anonimi, dar să nu-şi facă
nimeni iluzii. Nici măcar un armistiţiu de moment nu va fi! Roata istoriei se
învîrteşte inexorabil...”, o apreciez ca opinia unui om care vede dincolo
de înţelegerea de moment a celor în mijlocul cărora trăim.
Noi, în prezent, ne confruntăm cu o mare
inerţie şi lipsă de implicare tocmai din partea celor ”mulţi şi anonimi”.
Acesta este şi motivul pentru care eu am formulat Tezele Democraţiei
Participative Româneşti, încă din 2006. Şi eu, ca şi tine, ştiu că potrivit
legii negării negaţiei „totul este o revenire pe plan superior”. Pentru acesta
însă, trebuie să ne redefinim mai exact cine sîntem, ce vrem şi cum ne propunem
să acţionăm. A mima, numai, că existăm, promovînd sloganuri de genul celui cu
care îţi închei expozeul, nu mai este suficient.
Singura schimbare adevărată în societate,
în perioada care urmează, nu o vor mai putea face partidele actuale şi clasa
politică actuală bazată pe democraţia reprezentativă. Vremea acestei
democraţii, ca şi a celor care o susţin, a trecut. Viitorul aparţine
democratiei participative şi societăţilor care vor şti să facă din ea pavăza şi
mijlocul de promovare a interesului naţional. Nu degeaba imnul nostru naţional
se cheamă ”Deşteaptă-te, Române!”. Pentru această „deşteptare” trebuie să găsim
modalităţi de promovare a spiritul civic şi comunitar, a respectului pentru
familie şi mediul înconjurător, a iniţiativelor personale şi colective în plan
social şi economic, folosind Forumul Social Român drept tribuna naţională de
dezbatere a întregii problematici sociale şi economice care preocupă societatea
românească şi de promovare, în plan intern şi international, a interesului naţional.
În încheiere, te asigur de întreaga mea
consideraţie, indiferent de modul în care vei înţelege să acţionezi în plan
social şi politic în viitor. Afirmaţia ta că „roata istoriei se învîrteşte
inexorabil” este un adevăr incontestabil. Din păcate, în viitor vor supravieţui
numai acele societăţi care ştiu să facă istorie şi, cum istoria o fac oamenii,
trebuie să înţelegem că „istoria” şi „generaţiile viitoare” ne vor judeca după
ce am făcut şi mai ales după ce nu am făcut... din varii motive.
Cu prietenie şi solidaritate,
Constantin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu