Evenimentul terifiant petrecut la concertul metalist de la Club Colectiv, în care au murit pînă în prezent peste
60 de oameni şi au fost răniţi peste 100 – concert organizat, întîmplător sau
nu, în seara zilei de 30.10.2015, dată conţinînd o cifrică interesantă pentru
numerologi şi aflată în ajun de „Halloween”, tenebroasa petrecere anuală a
ţăcăniţilor lumii –, m-a trimis cu gîndul la o tragedie asemănătoare din
perioada interbelică, sfîrşită cu pierderi umane încă mai îngrozitoare, şi despre
care eu auzisem cîte ceva de la tatăl meu, pe cînd eram copil.
Este vorba despre incendiul de la biserica din localitatea Costeşti, Judeţul
Argeş, produs în timpul Deniei din vinerea Paştilor, în 18 aprilie 1930, incendiu
în care au murit 144 de oameni, dintre care 118 copii!! Biserica, veche de 200
de ani, era o construcţie mică din lemn, neîncăpătoare pentru atîţia oameni –
de altfel, cei mai mulţi dintre credincioşi, părinţi şi bunici ai micuţilor
aflaţi înăuntru, au asistat la slujbă de afară, devenind astfel martori neputincioşi
ai cumplitului sfîrşit al copiilor şi nepoţilor lor –, biserică a cărei singură
uşă de acces se deschidea spre interior. Acest detaliu constructiv aparent
banal, specific lăcaşurilor de cult medievale, s-a dovedit hotărîtor pentru
proporţiile dezastrului, căci, în momentul în care flăcăruia unei lumînări a
declanşat infernul şi victimele înnebunite de groază s-au repezit spre ieşire,
presiunea creată asupra uşii de îmbulzeala disperată a oamenilor a condus la
blocarea acesteia, făcînd practic imposibilă deschiderea ei. În mai puţin de un
minut, au relatat martorii, întreaga construcţie ardea ca o torţă, în ţipetele sfîşietoare
ale celor prinşi înăuntru şi, deopotrivă, ale celor aflaţi în afară...
A fost o tragedie naţională care a cutremurat din temelii societatea românească
a vremii, generînd, ca şi aceasta de la Club Colectiv, mari nemulţumiri şi
dispute publice pe marginea răspunderilor de ordin politic şi administrativ. Tragedia,
cu impactul ei emoţional copleşitor, a venit într-o perioadă şi aşa marcată de
fragilitate socială generalizată, cauzată de circumstanţe interne şi
internaţionale de o dificultate aparte. Pe de o parte, se dezlănţuise marea
criză economică şi financiară a capitalismului, care lovea în plin şi România.
Sărăcia, şi aşa lucie în care trăia imensa majoritate a populaţiei, se agrava
sub povara infamelor curbe de sacrificiu pe care le impuneau guvernanţii. Pe de
altă parte, în 1927 survenise moartea regelui Ferdinand de Hohenzollern, iar
Carol, fiul acestuia, renunţase cu doi ani mai înainte la statutul său de
moştenitor al coroanei şi succesor la tron, preferînd viaţa promiscuă a lupanarelor
şi-a escapadelor mondene prin Occident. De altfel, fusese renegat de casa
regală, dezmoştenit şi expatriat definitiv, motiv pentru care îşi schimbase
numele din Carol de Hohenzollern în Carol Caraiman. Cum în acei ani următorul
moştenitor al tronului, Mihai, odrasla lui Carol, se afla abia... în şpilhozen,
conducerea României fusese atribuită unui Consiliu de regenţă, scopul real
fiind de fapt salvarea monarhiei.
Aşadar,
societatea românească traversa o perioadă extrem de complicată, biciuită de
condiţiile crizei economice şi financiare galopante, de condiţiile crizei de moralitate
şi utilitate dinastică şi, implicit, de riscurile vulnerabilităţii politice la
nivel statal – căci după Ferdinand muriseră şi influentul prim-ministru al
guvernului, Ionel I. C. Brătianu, precum şi un membru al Consiliului de regenţă
–, peste toate acestea instaurîndu-se acum, după tragedia de la Costeşti din 18
aprilie 1930, starea de emoţie naţională şi de revoltă la adresa guvernului
ţărănist şi a clasei politice. Profitînd de circumstanţele tulburi de după
tragedie şi de condiţiile de slăbiciune generalizată a statului român, aventurierul
Carol Caraiman, prin uneltiri cu primul-ministru Iuliu Maniu şi acoliţii
acestuia, revine în ţară clandestin în seara zilei de 8 iunie 1930 şi, în
aceeaşi noapte, cu de la sine putere şi în totală indiferenţă faţă de popor, se
înfiinţează la Palatul Cotroceni şi îşi arogă calitatea de suveran de facto,
punînd Parlamentul în faţa faptului împlinit şi obligîndu-l să-l desemneze
formal, cîteva zile mai tîrziu, rege al României, sub titulatura de Carol al
II-lea.
Astfel, printr-o lovitură de palat, el devine salvatorul guvernului
Iuliu Maniu, dar şi uzurpatorul fără nici un fel de scrupul al tronului propriului
său fiu! Şi, parcă pentru a-şi desăvîrşi opera cinică într-un chip apoteotic, tatăl
îi compesează puştiului Mihăiţă pierderea tronului cu o zornăitoare nouă, dăruindu-i
un titlu nobiliar cît de ridicol, inventat anume pentru el, declarîndu-l „Mare
Voievod de Alba-Iulia”! Un titlu nobiliar la care nici însuşi Mihai Viteazul nu
s-a gîndit să şi-l atribuie...
(Continuarea textului, în zilele următoare)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu