Preţ mizer pentr-un popor de vieţi pierdute

Românii împotriva regimului dinastic (partea a şasea)

   Să analizăm, fie şi sumar, care au fost rolul şi influența pe care le-a avut cu adevărat ex-regele Mihai, în calitatea sa de şef al statului, asupra destinului societăţii româneşti în anii războiului mondial. Mai întîi, să observăm că unii au trudit cu osîrdie decenii de-a rîndul, şi încă mai trudesc, la toaletarea, restaurarea şi tămîierea acestui personaj al unor vremuri reprobabile demult apuse, supralicitîndu-i figura prin întorsături de condei, întru imortalizarea şi comercializarea sa politică. Alţii, dimpotrivă, se canonesc să îi minimalizeze importanţa avută, spre absolvirea sa de orice culpă sau imputare istorică, înfăţişîndu-l ca pe o nevinovată decoraţiune aristocratică a unei epoci care, pasămite, nu l-a meritat! Şi unii, şi ceilalţi provin negreşit din categoria oportuniştilor vremurilor şi ai societăţii – adulatori de profesie, lingăi cu vocaţia slugărniciei, indivizi mînaţi de instinctul meschin al parvenirii şi căpătuielii personale. Caractere mici!

   Există în ceea ce-l priveşte pe numitul personaj dinastic o adevărată controversă istorică şi în privinţa influenţei sale asupra destinului evreimii din România anilor întunecaţi ai războiului. A avut sau nu regele Mihai vreo implicare concretă în soarta evreilor noştri, şi în ce sens? Dacă nu a avut, trebuia să aibă? Dacă a avut, a fost o implicare majoră sau, dimpotrivă, una redusă, poate chiar inexistentă? Este aceasta o chestiune delicată, desigur, şi, tocmai de aceea, este doar în putinţa istoricilor să o desluşească. A istoricilor corecți. Adevărul istoric nu poate fi escamotat. Altfel, discuţiile la nivel de societate sînt libere, cît de sensibile ar fi. Istorici sau nu, unii pretind că Mihai Hohenzollern nu a avut vreo implicare, nici măcar vreo influenţă asupra politicilor antievreieşti din epocă. Totul a fost în responsabilitatea lui Antonescu şi a regimului său autoritar, pretind ei, iar regele Mihai, cu dezavantajul diferenţei copleşitoare de vîrstă faţă de general, nu putea avea vreun cuvînt de spus în faţa acestuia. Asta mi se pare a fi pretenţia lichelelor. Care se fac a nu înţelege că tocmai lipsa de implicare a regelui, fie şi adevărată de-ar fi, în soarta tragică a evreimii, din calitatea lui de suveran, aşadar de şef al statului, îl incriminează incontestabil și imprescriptibil.

   Lipsa lui de implicare din postura, repet, de şef al statului, pentru prevenirea, oprirea sau măcar pentru atenuarea unor decizii sau fapte abominabile care s-au comis împotriva evreilor (şi nu numai a lor!), fac din fostul rege nu un nevinovat cum se spune, ci, dimpotrivă, un complice la crimă, un complice la Holocaust, iar istoricii şi evreii deopotrivă ştiu asta şi ar trebui şi să o recunoască explicit. Dacă din conştiinţă şi grijă pentru soarta ţării, aşa cum se pretinde, Mihai l-a oprit pe Antonescu la momentul 23 August 1944, de ce nu a făcut-o majestatea sa în 22 iunie 1941, cînd s-a declanşat războiul antisovietic, sau, cîteva săptămîni mai tîrziu, la trecerea Nistrului, de ce nu a făcut-o în timpul pogromurilor antievreieşti din Moldova, de ce nu l-a oprit, măcar, după Stalingrad, ci a făcut-o abia atunci cînd contraofensiva sovietică ajunsese deja la Iaşi și devenise o amenințare iminentă și înspăimîntătoare la adresa întregului teritoriu național, inclusiv la adresa Capitalei și... a Palatului Regal? Nu a putut-o face în contextul geopolitic şi militar dat sau pentru că, pur şi simplu, gira el însuşi, cu autoritatea sa regală, linia politică impusă Mareşalului Antonescu de Consiliul de Coroană şi clasa politică? De ce nu recunosc evreii aceste adevăruri despre ex-regele Mihai şi îl iartă, aşa cum o fac de mai bine de 75 de ani? Ce interese sînt la mijloc? Poate tocmai acelea că Hohenzollernii sînt masoni şi la origine evrei? Mizer preţ pentr-un popor de vieţi pierdute!

   Spun că la origine hohenzollernii sînt evrei, evident, fără vreun reproş la aspectul ăsta – care, de altminteri, n-ar fi decît un reproş prostesc – ci ca reproş la adresa acelor evrei care îi tratează cu îngăduinţă inadmisibilă, cu un soi de subiectivism etnic incorect şi abuziv, în condiţiile în care pe vinovaţii ne-evrei i-au căutat cu agenţii secreţi zeci de ani, în toată lumea şi i-au scos şi din gaură de şarpe pentru a le da pedepsele cuvenite. Oare, casa „regală” de Hohenzollern şi Mihai însuşi, nu au nici o responsabilitate? De ce pe nefericitul comandant de front al armatei române, Mareşalul Ion Antonescu, evreii nu l-au iertat cu o iotă, au mers cu umilirea şi intransigenţa penală împotriva lui pînă la capăt – deşi, lucru ştiut şi evident, el nu avea faţă de nativii evrei din România, nici pe departe, vina pe care o aveau capii nazismului şi ai fascismului sau aliaţii acestora din alte părţi ale Europei faţă de evreii din ţările respective – iar pe rege şi camarila sa evreii i-au iertat de la bun început şi pînă azi? Să mai amintim şi de faptul că, în timp ce pe mareşalul armatei îl executau, pe comandantul ei suprem, regele Mihai Hohenzollern, îl decorau cu ordinul sovietic „Pobeda”, prin mîna tătucului Stalin, el însuşi evreu la origine?

   Este adevărat, în România nu a existat holocaust în sensul în care este el înţeles în raport cu amploarea şi specificul exterminărilor de evrei comise pe teritoriile Germaniei şi Poloniei, spre exemplu. Dar, şi pe teritoriile României, ca şi în numeroase alte ţări, inclusiv pe teritoriile sovietice, s-au promovat şi practicat – în virtutea curentelor pro-fasciste şi pro-naziste dominante în acei ani de război şi teroare generalizată – politici antisemite, de deportare şi, pe alocuri, de reprimare brutală a unor categorii evreieşti, ţigăneşti, dar şi, pe considerente asemănătoare, a unor comunităţi... româneşti, (a se vedea mai ales teroarea hortysto-fascistă din Ardeal!), sîrbeşti, slovace etc. Prin urmare, dacă în acest complicat context general de politici şi fapte cu orientare antievreiască şi antisemită din acei ani, dar şi cu orientare strict politică, respectiv anticomunistă, antisocialistă şi antibolşevică, inclusiv antimasonică, aşadar profund antidemocratică, context pe care, dacă vor, istoricii evrei şi nu numai ei îl pot numi "holocaust", zic, deci, că dacă în tot acest context este inclusă şi România lui Antonescu, nu văd de ce Mihai Hohenzollern ar fi exonerat de orice răspundere morală şi juridică, în condiţiile în care, din toate punctele de vedere, şeful statului el era! Că nu s-a implicat direct în politica răului? Nimic mai fals! S-a implicat în rău tocmai prin neimplicarea împotriva răului! Avea datoria să o facă, rege fiind! Aceasta e prima obligaţie politică şi morală a unui şef de stat, a unui rege!

   Că n-a putut s-au că n-a fost capabil să o facă este o circumstanţă agravantă pentru cel care ocupă o asemenea demnitate. Nu avea dreptul să nu poată! Altfel, avea la îndemînă soluţia onorabilă a abdicării sau a sinuciderii explicate! Căci, rege a putut continua să fie? Cînd evrei, ţigani, comunişti şi alţi democraţi şi luptători antifascişti erau împuşcaţi ca vitele sau cînd mureau în deportări ori schingiuiţi în puşcăriile regimului fascist pe care Mihai Hohenzollern îl patrona de pe tronul ţării, cînd românii din Ardeal erau exterminaţi de hoardele ungaro-hortyste, cînd soldaţii români mureau cu sutele de mii pe cîmpurile de bătaie pentru eliberarea Basarabiei, apoi pentru eliberarea Ardealului, el a putut fi rege? A fost capabil? Dormea bine? Mînca bine? Hăndrălea bine? Cînd mama şi soţia Mareşalului Antonescu i-au cerut "regelui" îndurare pentru iubitul lor fiu şi soţ, şi trebuia o semnătură, o simplă semnătură regală, pentru ca Mareşalului Patriei să-i fie comutată pedeapsa în închisoare pe viaţă, cum a reacţionat "suveranul" iubitor de ţară? A întors spatele, scriind pe memoriul femeilor: "Nu se aprobă"! Aceasta i-a fost recunoştinţa faţă de binefăcătorul său, Ion Antonescu, cel care jurase în 1940 să-i stea regelui „stîlp de veghe” şi să-i apere tronul! Pentru toate aceste fapte individul dinastic nu e vinovat?! Fie măcar sub aceste aspecte - suficiente oricum! - nu este el, Mihai Hohenzollern, un adevărat trădător al intereselor naţionale, aşa cum a spus cineva? Ba, este. Este cu asupra de măsură!

(Va urma)

În riscul ipocriziei patriotice

Între două episoade antidinastice, să luăm un respiro tematic. Acum vreo săptămînă am citit pe un blog un text în care se evocau cei 72 de ani împliniţi de la bombardamentele anglo-americane din 4 aprilie 1944. Ele au vizat oraşele Bucureşti şi Ploieşti şi au luat viaţa a circa 4.000 de oameni din rîndul populaţiei civile, dintre care aproape trei mii numai în Capitală, alte mii fiind răniţi. Nu insist acum pe subiectul acesta, spun doar că autorul textului de care vorbesc, de fapt, o autoare, deplîngea pe bună dreptate faptul că în Bucureşti nu există un monument care să menţină vie amintirea tragicului eveniment de război şi să omagieze memoria uriaşului număr de victime nevinovate.

Am trimis următorul comentariu la text (citez):

<< ...Iar, în aceste zile presa noastră scrie despre asta(!): "Ziua NATO în România se marchează, începînd din 2005, în prima duminică a lunii aprilie, în baza unei propuneri legislative. La alegerea datei s-a ținut seama de apropierea de data oficială a aderării României la Alianța Nord-Atlantică (29 martie 2004) și de data arborării oficiale a drapelului român la sediul NATO de la Bruxelles (2 aprilie 2004)". Şi, de fapt, adaug eu, s-a ţinut seama de apropierea de data bombardamentelor anglo-americane din 4 aprilie 1944, "raiduri teroriste", după cum elocvent le cataloga presa românească a vremii.  Asta pentru ca batjocura, sfidarea şi umilirea istorică la adresa României să fie depline peste timp, căci, vă daţi seama, dragilor? Înjugarea ei în NATO (început de aprilie 2004) s-a făcut, practic, la momentul cînd românii comemorau 60 de ani de la acele bombardamente criminale asupra populaţiei! Ce "coincidenţă" cinică! Şi, presa de azi îşi vede liniştită de prostiile ei: "Ziua NATO reprezintă un eveniment de referință pentru societatea românească din perspectiva statutului României de aliat (sic!) NATO și a semnificațiilor asociate acestui moment, fiind o sărbătoare publică dedicată democrației, spiritului european și euro-atlantic". Pur şi simplu, ţi se întoarce stomacul pe dos şi te apucă voma, nu alta! Şi ce limbaj propagandistic gros, de lemn putregăios! Cică, "sărbătoare publică a democraţiei, spiritului european şi euro-atlantic"! Lua-v-ar Draculea să vă ia în ţepele lui, cu democraţia şi spiritele voastre ticăloase de poponauţi ce sînteţi! >>

Comentariul trimis – care, precum se poate constata, nu e o blasfemie şi nici necuviincios faţă de cineva nu e – nu a fost publicat de proprietarul blogului. De altfel, textului îi lipsesc cu desăvîrşire comentariile cititorilor, deşi în finalul său acestea sînt cerute în mod explicit de autor şi deşi mai fiecare alt text de pe blog a primit zeci de comentarii. Bizar! Înţelegem, fireşte, că oricine are dreptul, cînd doreşte sau... cînd trebuie, să publice ori să nu publice pe blogul său comentariile unuia sau altuia ori pe toate la un loc. Precum se vede, oricine are şi dreptul să protejeze sensibilităţile de crocodil ale asasinilor occidentali de insensibilitatea recursului la memorie a victimelor lor orientale. Chiar şi cu asumarea decepţionantă a riscului de ipocrizie patriotică la care se expune, dacă vrea.