Nemuritorul Amza Pellea. Trei decenii de la trecerea in Eternitatea artei dramatice universale...

Ziua trădării

Puţine conştiinţe mai sînt în ţară treze,

Protipendada rîde şi micul vodă minte,

De silă, de ruşine, strămoşii din morminte

Se scoală dintr-odată şi vor să emigreze.

Trădarea pune frîul pe naţia săracă,

Reînfloreşte frica în ochi şi în ferestre,

Sporeşte sistematic importul de căpestre,

Poporul reînvaţă, înspăimîntat, să tacă.

Îmbracă-te în doliu, nefericită ţară,

Cerneşte-ţi şi năframa, cerneşte-ţi şi lumina,

Pierd capii tăi Ardealul şi-ngroapă Bucovina

Şi tristei Basarabii îi dau motiv să moară.

Nu mai avem nici pîine în preajma gurii mute,

Se vinde România la preţ de sold, în lume,

Aşa că uită-ţi, ţară, istorie şi nume,

Deşteaptă-te, Române, îmbracă-te şi du-te!

Adrian Păunescu (20 iulie 1943 – 5 noiembrie 2010)

Adevărul istoric în „Adevărul” de acum un secol

În urmă cu exact un secol, respectiv, la 9 octombrie 1913, ziarul bucureştean „Adevărul”  aducea în atenţia opiniei publice de la noi un articol apărut în gazeta rusă „Kisvena”, în legătură cu Basarabia, regiunea românească aflată, din 1812, în stăpînirea Imperiului Ţarist. Se cuvine menţionat aspectul că ambele demersuri gazetăreşti, cel al publicaţiei „Kisvena” şi cel al cotidianului „Adevărul”, veneau într-un moment în care Rusia Ţaristă şi Regatul României convieţuiau într-o reciprocitate politică amicală.

Astfel, participarea României la al doilea război balcanic, consumat la începutul verii acelui an, 1913, de partea Serbiei, Greciei şi Imperiului Otoman şi împotriva Bulgariei, deşi controversată încă din acea epocă în rîndurile unora dintre observatorii politici şi cercetătorii de istorie, fusese o participare în asentimentul Imperiului Ţarist. În plus, diplomaţiile celor două state lucrau la pregătirea vizitei în România a ţarului Nicolae al II-lea şi familiei sale, vizită care avea să se producă în iulie 1914, la Constanţa, întîmplător sau nu, exact în zilele de început ale războiului mondial.

Aşadar, în aceste circumstanţe, „Kisvena” publică la începutul lui octombrie 1913 un material surprinzător, dezvăluit în „Adevărul” cîteva zile mai tîrziu, după cum spuneam. Redau aici textul citat din gazeta rusă, aşa cum a apărut el în ziarul bucureştean:

„Populaţia moldovenească din Basarabia se dovedeşte recalcitrantă şi neînfrîntă, iar încercările de a o înfrîna sunt zadarnice. Ni-e imposibil să o apropiem de noi, oricare ar fi concesiile ce i-am face, cu această procedare blîndă ajungem să fim consideraţi laşi şi slabi. Astfel de elemente rămîn pe veci străine în mijlocul nostru. Poate că i-am apropia aplicînd sistemul în colonizare în Caucaz şi Siberia, dar de rusificat nu i-am putea rusifica niciodată. Pentru a ajunge acest scop de mare importanţă pentru noi – aşa cum spune ministrul cultelor, dl. Casso – trebuie să ne decidem a proceda fără cruţare, dacă e nevoie. Se vorbeşte că s-a dat concesie pentru înfiinţarea de şcoli româneşti în Basarabia, iar limba română va fi predată şi în şcolile statului. Dacă se va lua de fapt această măsură, consecinţele sale dezastruoase se vor arăta în curînd, căci aceste şcoli vor deveni cuiburi de propagandă naţionalistă. Ura contra ruşilor va fi propagată pe faţă şi fără jenă, făcînd planuri sîngeroase. În Basarabia nu avem nevoie de învăţători români!”, conchidea „Kisvena”.

Încorporată în 1812 de Imperiul Ţarist în urma unui troc postbelic ruso-otoman injust, Basarabia a cunoscut, mai ales după anul 1867, un intens regim de deznaţionalizare forţată. Era anul în care – simplă coincidenţă istorică? – destinul românilor era desfigurat în toate părţile teritoriului lor naţional: răsturnarea mişelească de la putere, în 1866, a Domnitorului României, Alexandru Ioan-Cuza, de către „monstruoasa coaliţie” internă, vasală unor puteri şi interese străine şi, în anul următor, anexarea Transilvaniei de către Ungaria, anexare obţinută prin cîrdăşia cu Imperiul Habsburgic, în contextul constituirii Imperiului Austro-Ungar, acea creatură politică bicefală, pe cît de aberantă, pe atît de efemeră la scara istoriei.

Aşadar, din acel an, limba română a fost scoasă din programa şcolară a instituţiilor basarabene de învăţămînt, fiind înlocuită exclusiv şi obligatoriu cu limba rusă. În acest efort al deznaţionalizării întreprins de autorităţile ţariste s-a înscris şi numirea unui nou episcop la Chişinău, rusul Pavel Lebedev (1827-1892), care avea să dezlănţuiască o adevărată prigoană împotriva românităţii Basarabiei. Acesta a desfiinţat catedra de limbă română a Seminarului Teologic, a înlocuit în toate parohiile regiunii preoţii care nu cunoşteau liturghia în ruseşte, deşi, evident, imensa majoritate a enoriaşilor, români fiind, nu înţelegeau această limbă. Mai mult de-atît, episcopul Lebedev a ordonat strîngerea tuturor cărţilor bisericeşti din Basarabia, scrise în limba română – unele cu o valoare istorică, literară şi religioasă inestimabilă –, transportarea lor Chişinău şi punerea lor pe foc: „Toate cărţile sfinte din bisericile moldoveneşti tipărite cu litere chirilice în limba română – scria în 1912 istoricul rus Nikolai N. Durnovo – au fost depuse la Mitropolia din Chişinău, unde arhiepiscopul Pavel, în curgere de 7  ani, le-a ars, încălzind cu ele Palatul Mitropoliei”! (Nikolai Nikolaevici Durnovo – 1876-1937. Membru corespondent al Academiei de Ştiinţe din Rusia, profesor de lingvistică şi istorie rusă la universităţile din Moscova, Minsk şi Saratov. În 1912, pe cînd Rusia sărbătorea 100 de ani de la anexarea Basarabiei, N. N. Durnovo, nota bene!, era ministru al culturii în guvernul ţarist. După Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, 1917, Durnovo a emigrat în Occident).

Mai tîrziu, în împrejurările de după revoluţia burghezo-democrată rusă din 1905, mişcarea de emancipare naţională a românilor din Basarabia, reprezentată de corifei ai culturii şi patriotismului basarabene, precum Constantin Stere, Ion Inculeţ, Pantelimon Halipa etc., stăruie pentru reintroducerea limbii române în şcolile, bisericile şi instituţiile publice ale regiunii. Aparent paradoxal, dar unul dintre cei care, la vremea respectivă, s-au opus acestui demers a fost însuşi N. N. Durnovo. Totuşi, deşi dusă în condiţii extrem de vitrege, de represiune ţaristă (arestări, execuţii, masive deportări în Siberia etc.), lupta românilor basarabeni pentru dreptul la limbă, cultură şi apartenenţă naţională a continuat în toată perioada presovietică.

Bonuleţul ştampilat

Şansa supravieţuirii şomerului căruia i-a expirat perioada legală de ajutor financiar este aceea de a-şi găsi o nouă slujbă. Format, deformat sau... malformat profesional, dar sigur dezorientat, nefericitul se adresează instituţiei de specialitate (vorbă să fie!), create pe bani publici să-i stea la dispoziţie cu o mînă de ajutor şi un dram de amabilitate, în speranţa că îşi va găsi un loc de muncă. În fond, singura certitudine care le-a rămas şomerilor, dacă nu cumva şi nouă, ăstorlalţi, deopotrivă, este speranţa. Cît de iluzorie...

Cu ea în suflet şi un buchet de flori în mînă, şomerul nostru se duce la ANOFM-ul teritorial de care aparţine. Funcţionarul te îndrumă către camera cutare, pentru oferte de serviciu. Aici, ţi se cere să vii marţea. Întîmplător, azi e miercuri. Fie, vii marţi. Numai că, în majoritatea cazurilor, indiferent de meseria în care eşti interesat, ţi se recomandă, invariabil, să revii „pe săptămîna viitoare”, că acum nu sînt locuri disponibile. Revii. Revii şi marţea următoare. Revii şi marţi, luna viitoare. Pare că, de-acum, buchetele de flori nu mai impresionează pe nimeni. Nici pachetele cu cafea. Poate o fi mai bine primită suta de „iepuroi”, dar cu ce s-o cumperi, că e mai scumpă decît ajutorul de şomaj pe care îl primeai lunar? Caşti gura pe holuri, pe la uşi, este frig, te apucă... pardon de expresie, dar pas de găseşte vreun grup-sanitar descuiat în toată clădirea! Treci peste acest amănunt, că eşti încă tînăr, dacă încă eşti, şi te opreşti în faţa unui avizier să verifici listele cu oferte de serviciu, prinse-n bolduri ca la gazetele de perete ale brigăzilor artistice de amatori de odinioară. Observi că ai ceva potrivit, la o firmă. Sesizezi aspectul unei june din birou, dar aceasta îţi răspunde dezinteresată că nu se poate, deşi, de bună seamă, ţie ţi-ar plăcea! Se uită pe tabelul ei cu oferte, se uită şi la tine din cap pînă-n picioare (mai mult spre picioare..!) şi-apoi îţi spune, parcă satisfăcută, că nu te mai poate ajuta cu nimic. De parcă te-ar fi rezolvat cu ceva... Insişti să îi arăţi tabelul de la uşa ei. Dumneaei iese revoltată pe hol, se holbează la tabel şi găseşte că este o graşeală de calculator sau, probabil, că tabelul nu mai este de actualitate. Bun, deci, cum e, că că, ori că că? Ca să te convingă, îl smulge din avizier şi înfige la loc… boldurile. „Încercaţi pe săptămîna viitoare!”. Iar săptămîna viitoare?! Păi, de unde, Doamne iartă-mă, bani să te tot plimbi, de-a haita, la ANOFM-ul lui Noe, săptămînă de săptămînă, cînd tu eşti lipsit de orice venit, oricît de mic?

Pînă la urmă, afli vreo două-trei firme ofertante şi o iei gospodăreşte de la una la alta. La una dintre ele găseşti postul ocupat de săptămîna trecută. Frumos, nu? Frumos sau bizar? La alta are post, dar nu se potriveşte. „Noi am cerut operator de sinteză calculator(?), nu… operator calculator”. Sinteză calculator, ziceţi? Iaca poznă! Ce-o fi aia? Revii la ANOFM-ul teritotial şi verifici. Aşa e! Ţi se răspunde că este o „inadvertenţă”. Ţi se face o altă ofertă, fără inadvertenţă, şi ţi se dă o trimitere scrisă şi ştampilată. Te duci la firma nou indicată. Aici, stupoare! Este vorba de o cu totul altă meserie, cu o cu totul altă pregătire profesională. Nu-i nimic, o accepţi şi pe-asta, chiar dacă ai o pregătire superioară celei solicitate, că doar n-ai să mori de foame aşteptînd la nesfîrşit postul-mănuşă. Angajatorul se supără. „Du-te omule şi te califică în meseria care ne trebuie nouă, nu înţelegi?”. Ba, înţelegi, dar te-ai mai calificat în fo două-trei meserii care le trebuie altora şi tot tăietor de frunze la cîini te afli. Firma, însă, are şi ea dreptatea ei, dar insişti că, totuşi, ai trimiterea scrisă şi ştampilată a cogeamite ANOFM-ul. Angajatorul se miră, mai să-i curgă sînge din nas, vorba aia, şi întreabă dacă cei de la anofemeul ăsta sînt sănătoşi la cap. Păi, pe tine te întreabă?! Te-au mai întrebat şi alţii, dar tu de un’ să ştii?

 

Acum vine iarna. Dar, ce iarnă zice că vine! Guvernul zice şi el că dă la cei săraci ajutor financiar pentru căldură. Dar, ca şomer, ca să obţii ajutorul, trebuie să faci potecă, dar potecă nu glumă. Unde credeţi? La… la… Anofeme, aţi ghicit! De ce tot la ei? Păi, ca să-ţi elibereze o adeverinţă doveditoare că nu ai refuzat ofertele de muncă ce ţi-au fost făcute de cînd eşti pe liber. Că nu am refuzat ofertele?! Io?! Asta-i culmea! Totuşi, scrofolos la datorie, cum ar zice Pristanda, te prezinţi la „mofetemeul” în cauză. Cioc-cioc-cioc! Intră! Săru’ mîna! Ce doreşti? O adeverinţă, vă rog frumos. Pen-ce? Pen-căldură. Noi nu dăm adeverinţe pen-căldură, noi dăm locuri de muncă!! (Aha-aha, mie-mi spui?). Mergeţi la primărie. La primărie, săru' mîna! (Dialogul este strict autentic). Dai fuga la primărie. Aici, pare că se pune de-o revoluţie. Asta e bine, numai să nu fie tot un fel de rivoluţie! Aş, nu se pune de nimic. Zecile de „sărăntoci” gălăgioşi care se înghesuie la o uşă vor numai să-şi îndeplinească nişte formalităţi. Afli că, de fapt, sărăntocii sînt administratorii unor asociaţii de locatari-proprietari. Dar, proletari. Ţi se indică o altă uşă. Cea corectă. Slavă Domnului, aici nu-i nici un şomer care să se înghesuie la clanţa ei! Te apropii tu, dai un cioc şi... atît. Bagi de seamă că pe uşă scrie mare, ca pentru căscaţi: „Program zilnic 9-11”. A trecut de 11, de vreun sfert de ceas şi peste 6-7 ore se înnoptează. Aşa că, aici programul de lucru s-a terminat! Aţi obosit citind? Deh! Să-l vedeţi pe şomerul nostru ce gîfîie, tot umblînd aşa, de vreo doi-trei ani să zicem, pe la uşile instituţiilor „democratice”, create după exigenţele UE!

Aşadar, şomerul (personaj absolut real!) vine a doua zi să ceară adeverinţă. Funcţionarii primăriei sînt amabili. Nimic de reproşat. Te ascultă, te înţeleg şi te îndrumă să mergi... la ANOFM-ul teritorial. Zbang! Pur şi simplu, simţi că te-a lovit ceva în creştet şi nu ştii ce şi nici de ce! Faci stînga-mprejur şi… fîl-fîl-fîl-fîl-fîl, vorba Rodicăi Popescu-Bitănescu, îţi iei zborul la fufetele alea, că nici nu ştii cum să le mai zici, de la anofemeu. Bun, numai că mofetele te trimit înapoi la primărie, să iei un „bonuleţ ştampilat”, bonuleţ ştampilat care se eliberează după ce s-a făcut… ancheta socială şi în baza cărui bonuleţ ştampilat şofetele îţi dau adeverinţa necesară la primărie pentru acordarea ajutorului de căldură. „Fără bonuleţ ştampilat, nu eliberăm adeverinţa”, ţine să-ţi întărească suzeta. Nu mai înţelegi nimic. Există un raport de prioritate între bonuleţul ştampilat şi adeverinţă? Ce chichirez are? Şi, ce anchetă socială, de unde şi găselniţa asta? Te gîndeşti un pic şi observi că, de o lună şi jumătate de cînd baţi drumul pentru afurisita de adeverinţă şi pînă acum, fufele de la ANOFM n-au cerut bonuleţ, nici ştampilat, nici neştampilat, dar nici adeverinţe n-au eliberat. Acum eliberează adeverinţe, dar cer bonuleţ. Ştampilat. „Păi da, zice fufeta, aşa se cere, să nu se dea nici o adeverinţă pentru căldură, decît numai pe bază de bonuleţ ştampilat de la primărie, cum că s-a făcut anchetă socială. Aşa cere guvernul”. Ce anchetă socială, frate, că m-aţi înnebunit cu ancheta asta? Ce anchetă?

„Sărăntocii” gălăgioşi de care pomeneam mai sus vorbeau că îţi vin funcţionarii primăriei acasă şi fac anchetă să vadă dacă ai televizor color, maşină automată de spălat, calculator, frigider nu ştiu de care, poate şi vreun butoi cu murături pe balcon, că dacă ai din astea s-ar putea să nu pupi ajutor de căldură. Iar, dacă verifică şi prin vecini şi află că ai maşină mică, pa şi pusi, poţi să fii tu şomer de cînd a intrat România în normalitate istorică, ajutor nu primeşti nici dacă ţipi. Hm, păi nici cei de la Securitate nu-şi permiteau să facă asemenea anchete, îţi zici. Şi, ce dacă? Ăştia-s mai bengoşi ca ăia! Dar, oare, ancheta asta se solicită sau vine de la sine? Trebuie vreun bonuleţ ştampilat sau vreo adeverinţă? De la mofete sau din altă parte? Vorba şomerului nostru, pînă o veni primăria să facă ancheta, pînă ţi-o elibera bonuleţul ştampilat către anofemeu, pentru ca anofemeul să-ţi elibereze adeverinţa către primărie, pentru ca primăria să-ţi aprobe ajutorul de căldură promis de guvern şi pînă o găsi guvernul bani să ţi se dea ajutorul, ieşim din UE, vere! Mai bine ieşim. În stradă, tragem aer în piept şi, cu Dumnezeu înainte, ne lăsăm păgubaşi şi ne lipsim dracului să le mai cerem ăstora loc de muncă şi ajutoare sociale. Că, de fapt, ei tocmai asta vor! Doar noi, pasămite, înţelegem mai anevoie…

Motor!

Exact în urmă un an, am renunţat - după cum anunţam prin textul din "Stop cadru" - să mai postez pe aici, în principal, din lipsă de timp. Nu ascund, însă, că şi dintr-un soi de lehamite. Continui să cred că, în trebăluirea ei, societatea românească actuală e dominată de zădărnicie, precum zbaterea mării în colţii uscatului şi, pe cale de consecinţă, zădărnicia domină şi rosturile sociale ale celor mai mulţi dintre noi. Desigur, nu pretind că refugierea definitivă în cochilia propriilor "euri", a propriilor familii, eventual, a propriilor "gioburi", este o soluţie, dar, oricît mi-aş da silinţa, tot nu-mi pot reprima tentaţia unei întrebări fatale: La ce a folosit, la ce mai foloseşte?... 

În rest, rămîne să ne reîntîlnim, totuşi, spre sfîrşitul acestei luni. Cu bine.

Stop cadru

Din mai multe motive de ordin familial, timpul nu-mi mai permite, încă de vreo două săptămîni, să mă îngrijesc de noi postări. Prin urmare, voi lipsi de pe aici o perioadă. Pînă spre sfîrşitul acestei luni. Vă cer înţelegere tuturor vizitatorilor mei. Îmi doresc ca problemele pe care le am în acestă perioadă să se rezolve cu bine. Salutări tuturor.

Canalul Dunăre - Marea Neagră

 26 mai 1984. O zi înscrisă cu litere de aur în cronica marilor ctitorii socialiste ale României. Inaugurarea Canalului Dunăre – Marea Neagră.

„Vor trece decenii, secole, milenii şi multe din construcţiile de astăzi – şi întreprinderi, şi locuinţe, şi altele – vor fi, fără îndoială, refăcute pe o bază nouă. Dar, peste secole şi milenii, această nouă magistrală va rămîne permanent ca o mărturie vie a forţei şi capacităţii creatoare a poporului român, a societăţii noastre socialiste, a generaţiei noastre care a schimbat cursul Dunării creîndu-i o nouă cale, care va dăinui cît timp va dăinui planeta noastră” – 

Nicolae Ceauşescu, preşedintele Republicii Socialiste România. (Fragment din cuvîntarea rostită la Agigea, în ziua inaugurării monumentalei construcţii).