vineri, 29 decembrie 2017

30 Decembrie. Aniversarea Republicii România

     


     Sărbătorim 70 de ani de la abolirea monarhiei și instaurarea republicii. Sărbătorim Republica, dar, ca de fiecare dată în ultimii 28 de ani, o sărbătorim într-o atmosferă de sfidare totală la adresa ei din partea regimului politic și a slujbașilor săi. Acum, mai grav!, atitudinea oficialităților vine după isteria funebră de-a dreptul halucinantă pe care au instrumentat-o recent la funeraliile fostului rege... Voi reveni pe subiectul acesta.

”Mihai I
Prin grația lui Dumnezeu și voința națională
Rege al României

La toți de față și viitori, sănătate

  În viața Statului român s-au produs în ultimii ani adînci prefaceri politice, economice și sociale, care au creat noi raporturi între principalii factori ai vieții de Stat.
 Aceste raporturi nu mai corespund astăzi condițiunilor stabilite de Pactul fundamental — Constituția Țării — ele cerînd o grabnică și fundamentală schimbare.
  În fața acestei situațiuni, în deplină înțelegere cu factorii de răspundere ai Țării, conștient și de răspunderea ce-mi revine, consider că instituția monarhică nu mai corespunde actualelor condițiuni ale vieții noastre de Stat, ea reprezentînd o piedică serioasă în calea dezvoltării României.
  În consecință, pe deplin conștient de importanța actului ce fac în interesul poporului român,
A B D I C
pentru mine și pentru urmașii mei de la Tron, renunțînd pentru mine și pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca Rege al României.
     Las poporului român libertatea de a-și alege noua formă de Stat.

Mihai ex-R
Dat la București,
astăzi 30 Decembrie 1947”.

”Poporul a făcut azi un divorț și decent și elegant de monarhie” – regina-mamă Elena.

”Vreau să se știe pretutindeni – și asta este foarte important! – că lucrul acesta s-a făcut cu cumințenie, la timpul său. Nimeni n-a fost supărat cu ceva. Mergem înainte fiecare pe drumul nostru, cu minimum de zguduiri și maximum de foloase. Vom îngriji ca fostul rege să plece liniștit, așa cum se cuvine, pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvînt de reproș pentru felul cum poporul nostru a ținut să se poarte cu acela care, înțelegînd glasul vremurilor, s-a retras, lucru pentru care poporul român nu se poate arăta nerecunoscător” – Dr. Petru Groza, primul-ministru al Guvernului. 

sâmbătă, 16 decembrie 2017

Regele fascist decorat de comuniști a fost îngropat


     Din motive strict personale, în această perioadă mă simt dator să mă abțin de la orice exteriorizare a opiniilor și sentimentelor pe care le trăiesc. Chiar și a celor provocate de batjocura insuportabilă și de neimaginat la care a fost supusă România în aceste zile. Dar, cît de curînd, mă voi simți eliberat de orice pioșenie interioară...

miercuri, 15 noiembrie 2017

Iartă-mă, tată!

 Vineri, 10 noiembrie 2017, l-am pierdut pe tata. Cu o zi înainte, mi-a cerut iertare. Nu știu pentru ce. I-am sărutat mîna și l-am rugat să mă ierte el pe mine. Pentru toate și pentru orice.
      Doborît de povara cumplită a bătrîneții înaintate și a suferințelor infernale pe care aceasta i le pricinuia, iubitul meu părinte și-a dat sufletul, fără ca eu să observ momentul, în timp ce mă osteneam să îl igienizez cu mîinile mele, pe marginea patului pe care agoniza. Îmi opunea, de fiecare dată, o neputincioasă împotrivire, dintr-un sentiment copleșitor de rușine. De astă dată, pesemne, nu a mai suportat. Muribund, așa cum fusese în toată după-amiaza aceea - după  ce întreaga dimineață nu a contenit să se închine resemnat, parcă prevestitor de rău -, a încercat să mă îndepărteze și acum, de astă dată inconștient. A cedat pe nebăgare de seamă. Am crezut că m-a acceptat de nevoie. Vorbeam cu el precum cu un bebeluș, concentrat la ce aveam de făcut. L-am lăudat, chiar, pentru că stătea ”cumințel”, să-l fac curat. Am luat apoi textila igienică să îl îmbrac... Atunci mi-am schimbat puțin poziția și mi-am îndreptat privirea către el. Spre disperarea mea, am observat că tata nu mai era. Trebăluiam cu mîinile mele pe un... cadavru. Tata! Tată! Am tras de el, dar nu mă auzea. Nu mai gemea, nu mai murmura, nu mai sufla. Era inert. Am încercat, prostește, să îi fac masaj cardiac. Am avut impresia că, sub efortul meu, îi trosneau sternul și coastele ca niște vreascuri uscate. Am renunțat. M-am temut să nu îi fac... mai rău!! Uitasem că are 90 de ani... Atît. Atît pot să spun. 
     Iartă-mă, tată! Nu m-am putut opune nici eu inevitabilului final. Sînt și eu un biet muritor... Drum bun, părinte al meu! Lumina infinitului să îți vegheze regăsirea strămoșilor!


Rugă pentru părinți

candelă de Adrian Păunescu

Enigmatici şi cuminţi,
Terminîndu-şi rostul lor,
Lîngă noi se sting şi mor,
Dragii noştri, dragi părinţi.

Cheamă-i Doamne înapoi,
Că şi-aşa au dus-o prost,
Şi fă-i tineri cum au fost,
Fă-i mai tineri decît noi.

Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Să-i mai poţi întîrzia
Să o ia de la-nceput.

Au plătit cu viaţa lor
Ale fiilor erori,
Doamne, fă-i nemuritori
Pe părinţii care mor.

Ia priviţi-i cum se duc,
Ia priviţi-i cum se sting,
Lumînări în cuib de cuc,
Parcă tac şi parcă ning.

Plini de boli şi suferind
Ne întoarcem în pămînt,
Cît mai sîntem, cît mai sînt,
Mîngîiaţi-i pe părinţi.

E pămîntul tot mai greu,
Despărţirea-i tot mai grea,
Sărut-mîna, tatăl meu,
Sărut-mîna, mama mea.

Dar de ce priviţi așa,
Fata mea şi fiul meu,
Eu sînt cel ce va urma,
Dragii mei, mă duc şi eu.

Sărut-mîna, tatăl meu,
Sărut-mîna, mama mea.
Rămas bun, băiatul meu,
Rămas bun, fetiţa mea,

Tatăl meu, băiatul meu,
Mama mea, fetiţa mea.

marți, 20 iunie 2017

Uniforme în general

     Materialul de față s-a închegat pornind de la intenția pe care am avut-o de a posta un set de comentarii personale la subiectele grupate sub titlul ”Uniforme de general”, de acum cîteva zile, de pe blogul ”Colivii pentru idei”, al profesorului Șerban Tomșa, scriitor de forță al literaturii române contemporane. Cum unele dintre ideile subiectelor în discuție mi s-au părut chiar incitante, dezvoltarea comentariilor pe care mi le propusesem inițial a venit aproape de la sine. În condițiile rezultate, postarea lor pe blogul gazdă a devenit, firește, nepotrivită. Le-am elaborat oarecum și le public aici, cu scuzele și reverențele de rigoare pe care i le datorez lui Șerban Tomșa.

     Una din cele mai mari neghiobii comise după decembrie 1989 în școala românescă a fost excluderea uniformei elevilor. A fost primul pas pe calea deprecierii și deriziunii pe care a fost deturnată instituția școlară națională. Iar inițiativa a venit, la vremea respectivă, de la profesori ”revoluționari”, primind acceptul prostesc al elevilor și părinților acestora. Prin urmare, cei care au susținut și susțin sistemul acesta din învățămînt, dar se bășică de modul în care se prezintă îmbrăcați, ”accesorizați” și, implicit, comportamental și ”doxați” elevii la cursuri și examene, cu deosebire la Bacalaureat, sînt niște ipocriți revoltători și inculpabili. Deopotrivă, cei din presa scrisă și televiziuni!

     Într-adevăr, țara geme de generali onorifici sau făcuți la apelul de seară, deși în realitate Armata Română nu mai există. Dar, nu e musai să fi absolvit Academia Militară ca șef de promoție și nici să te fi distins ca viteaz conducător de oști în război, pentru a ajunge la gradul de general! Pe de altă parte, sportul a fost și este și el un semn de armă în structurile militare. Prin urmare, este firesc ca ancadramentul acestei arme să fie conturat și cu performeri avansați onorific în ierarhia ostășească datorită meritelor și notorietății lor sportive. Desigur, în anumite ocazii, specificate în mod expres, acești deținători onorifici de uniformă militară și-o pot purta în public, inclusiv decorațiile de merit militar dacă e cazul, dar excesul uzitării de acest drept este o demonstrație de fanfaronadă ridicolă. Nu degeaba presa engleză l-a calificat pe Ilie Năstase drept bufon, atunci cînd acesta a apărut îmbrăcat în uniforma de general în tribunele de la Wimblendon(!?), acolo unde, ca un detaliu, el nu a triumfat niciodată. Numit bufon, poate și pentru că Ilie nu renunță nici acum la plete, accesoriu care nu mai încadrează cu calitatea lui de septuagenar și, în nici un caz!, cu uniforma de general, pe care și-o etalează, iată, fără discernămînt, epatant și stupid. Așa că, lucru jenant, dar semnificativ, ziariștii englezi prezenți la turneul londonez au comparat apariția caraghioasă a lui Ilie Năstase cu imaginea... unui dictator sud-american.

     Totuși, snobismul și ipocrizia mai marilor tenisului mondial – care în opinia mea nu sînt, ca și cei ai fotbalului, decît niște capi ai unor organizații cu activități și investiții oculte, disimulate sub paravanul sportului – nu pot trece neobservate. De ce atîta înverșunare împotriva pretinsului rasism al lui Ilie Năstase? Nu mai ai loc pe lumea asta de atîția semiți scrobiți! Nu au înghițit gluma lui Năstase despre mutantul Williams? Să ia cu zeamă de varză! Lasă că le înghițim noi pe ale lor despre Năstase! Uite, de-aia le-a arătat Ilie al nostru o viață întreagă occidentalilor degetul mijlociu și nu s-a vîndut lor precum o curvă olimpică! 
  •  
     Cu Mareșalul Antonescu lucrurile sînt mai delicate și mult mai nuanțate. Nu e cazul să insist, nici să îmi dau și acum drumul la gură la adresa istoricilor kominterniști și celor ai fostei camarile regale care, de-a lungul timpului, i-au rescris, transcris și... proscris istoria faptelor și personalității sale. Ba, chiar, și a vieții lui personale. Este neîndoielnic că Antonescu a comis și mari erori, în primul rînd de natură politică. Dar, la fel de neîndoielnic, este faptul că el nu s-a autoimpus în vreun fel în politica de vîrf. A fost adus la putere prin numire, susținere, accept tacit sau incontestare, adică prin voința suverană și răspunderea directă a regalității și întregii clase politice. A fost adus din surghiun și numit în fruntea guvernului prin decret regal, primind prin același act normativ puteri depline, de conducător al statului, într-un context politic intern și european caracteristic acelor vremuri de beligeranță. Patria se afla într-unul din cele mai tragice și mai complicate momente din istoria ei și nimeni la acel moment nu a voit să-și asume răspunderea salvării ei și nu s-a simțit capabil să o facă. Cu alte cuvinte, toți, de la rege și pînă la ultimul șef de partid, i-au pus în mînă lui Antonescu cartoful fierbinte al ecuației naționale, iar ei s-au refugiat in corpore în lașitatea confortabilă a oportunismului politic. A primit, tot prin decrete semnate de rege, onoarea, răspunderea și riscul purtării și exercitării celor mai înalte grade din armata română, datorită evoluției sale meritorii în cariera de militar profesionist și, finalmente, gradul de Mareșal, ca o recunoaștere a meritelor sale excepționale de pe frontul pentru eliberarea Basarabiei și Nordului Bucovinei.

     Eu nu fac aici apologia Mareșalului Antonescu și nici exeget al său nu sînt, să ne înțelegem. Punctez numai niște adevăruri. Tocmai de aceea se cuvine spus și că, în contextul dat al alianței constrîngătoare cu Germania hitleristă, gradul de mareșal ce i-a fost atribuit lui Antonescu a îmbrăcat și semnificația de onoare și mîndrie națională a suveranității militare românești asupra comandamentelor trupelor și operațiunilor noastre de război, iar din punct de vedere tehnico-tactic a corespuns în mod necesar atît mărimii, forței și capacității de luptă de care dispunea la acel moment armata României – a unei Românii reîntregite cu teritoriile sale naționale din est –, cît și obiectivelor generale de război în care era angrenată aceasta (obiective despre a căror legitimitate mulți viteji au putut și pot discuta după război).

     Cît despre faptul că mareșalul nu a trecut din prima examenul pentru gradul de maior, poate fi un lucru adevărat, dar, cu certitudine, nu este unul cu vreo semnificație aparte sau paradoxal. Și nu doar pentru că se întîmplă că și alte figuri proeminente românești sau de aiurea au putut fi elevi cu rezultate mediocre pe alocuri – exemplele ne stau la îndemînă –, ci mai ales pentru faptul că Ion Antonescu a absolvit ca șef de promoție cele mai multe dintre școlile militare pe care le-a urmat. Iar asta, da, chiar are o semnificație aparte!

     Despre Simona Halep, nu am mai nimic de zis. Este așa cum am spus de mai mult timp. Asta e valoarea ei. Nu trebuie să îi cerem ce nu poate da. În finala de la Roland Garros s-a văzut din primul ghem că tînăra ei adversară îi e superioară valoric. Însă, cel mai mult la Simona mă dezamăgește lipsa ei de imaginație în joc, stereotipia loviturilor. Asta demonstrează carențe de ordin tehnic, viziune limitată asupra jocului. M-a revoltat în timpul partidei că nu vedea lovituri simple. Nu poți cîștiga, oricît ți-ai chinui bietele picioare, dacă tu ai ca scop doar aruncarea mingii peste fileu și nu și plasarea ei în locuri anume. Să tot dai pe centru sau tot la mîna adversarei și să nu vezi ceea ce vede și un ageamiu, anume că aceasta te aleargă pînă la epuizare cînd pe-o latură a terenului, cînd pe cealaltă, înseamnă că ai o problemă de IQ sau de putirință insurmontabilă. Ulterior, mi s-a demonstrat că am avut dreptate. Statistica a arătat că în timp ce Jelena Ostapenko a trimis doar de vreo 17 ori mingea pe centru, Simona Halep a trimis-o acolo de peste 90 de ori! E limpede, da?

     Totuși, să fim drepți. Simona Halep merită, la urma-urmei, felicitările noastre. Să fii în primele 10 din lume, oricum ai lua-o, e fantastic, dar pe locul 2? Așa încît, una peste alta, să fim mîndri de fata noastră, căci este, de departe, cea mai bună tenismenă română de la Virginia Ruzici încoace și, poate, cea mai valoroasă sportivă a momentului în România! Cu dorință de perfecționare și mai multă concentrare și ambiție, Simona Halep poate deveni cea mai bună din istoria tenisului feminin românesc.

     ”Ce poți face cînd auzi că te vorbește cineva de rău”? Ce să faci? Îl lași în plata Domnului și îl ignori. Pe calomniatori trebuie să îi excluzi din viața ta. La fel și pe ingrați. Eventual, doar un ”bună ziua”, ”bună ziua” de nevoie, dacă este de neevitat, și nimic mai mult. Căci, după cum constați și tu, Șerban, geme țara de generali, cum ziserăm, dar proștii o sufocă!

miercuri, 27 aprilie 2016

Preţ mizer pentr-un popor de vieţi pierdute

Românii împotriva regimului dinastic (partea a şasea)

   Să analizăm, fie şi sumar, care au fost rolul şi influența pe care le-a avut cu adevărat ex-regele Mihai, în calitatea sa de şef al statului, asupra destinului societăţii româneşti în anii războiului mondial. Mai întîi, să observăm că unii au trudit cu osîrdie decenii de-a rîndul, şi încă mai trudesc, la toaletarea, restaurarea şi tămîierea acestui personaj al unor vremuri reprobabile demult apuse, supralicitîndu-i figura prin întorsături de condei, întru imortalizarea şi comercializarea sa politică. Alţii, dimpotrivă, se canonesc să îi minimalizeze importanţa avută, spre absolvirea sa de orice culpă sau imputare istorică, înfăţişîndu-l ca pe o nevinovată decoraţiune aristocratică a unei epoci care, pasămite, nu l-a meritat! Şi unii, şi ceilalţi provin negreşit din categoria oportuniştilor vremurilor şi ai societăţii – adulatori de profesie, lingăi cu vocaţia slugărniciei, indivizi mînaţi de instinctul meschin al parvenirii şi căpătuielii personale. Caractere mici!

   Există în ceea ce-l priveşte pe numitul personaj dinastic o adevărată controversă istorică şi în privinţa influenţei sale asupra destinului evreimii din România anilor întunecaţi ai războiului. A avut sau nu regele Mihai vreo implicare concretă în soarta evreilor noştri, şi în ce sens? Dacă nu a avut, trebuia să aibă? Dacă a avut, a fost o implicare majoră sau, dimpotrivă, una redusă, poate chiar inexistentă? Este aceasta o chestiune delicată, desigur, şi, tocmai de aceea, este doar în putinţa istoricilor să o desluşească. A istoricilor corecți. Adevărul istoric nu poate fi escamotat. Altfel, discuţiile la nivel de societate sînt libere, cît de sensibile ar fi. Istorici sau nu, unii pretind că Mihai Hohenzollern nu a avut vreo implicare, nici măcar vreo influenţă asupra politicilor antievreieşti din epocă. Totul a fost în responsabilitatea lui Antonescu şi a regimului său autoritar, pretind ei, iar regele Mihai, cu dezavantajul diferenţei copleşitoare de vîrstă faţă de general, nu putea avea vreun cuvînt de spus în faţa acestuia. Asta mi se pare a fi pretenţia lichelelor. Care se fac a nu înţelege că tocmai lipsa de implicare a regelui, fie şi adevărată de-ar fi, în soarta tragică a evreimii, din calitatea lui de suveran, aşadar de şef al statului, îl incriminează incontestabil și imprescriptibil.

   Lipsa lui de implicare din postura, repet, de şef al statului, pentru prevenirea, oprirea sau măcar pentru atenuarea unor decizii sau fapte abominabile care s-au comis împotriva evreilor (şi nu numai a lor!), fac din fostul rege nu un nevinovat cum se spune, ci, dimpotrivă, un complice la crimă, un complice la Holocaust, iar istoricii şi evreii deopotrivă ştiu asta şi ar trebui şi să o recunoască explicit. Dacă din conştiinţă şi grijă pentru soarta ţării, aşa cum se pretinde, Mihai l-a oprit pe Antonescu la momentul 23 August 1944, de ce nu a făcut-o majestatea sa în 22 iunie 1941, cînd s-a declanşat războiul antisovietic, sau, cîteva săptămîni mai tîrziu, la trecerea Nistrului, de ce nu a făcut-o în timpul pogromurilor antievreieşti din Moldova, de ce nu l-a oprit, măcar, după Stalingrad, ci a făcut-o abia atunci cînd contraofensiva sovietică ajunsese deja la Iaşi și devenise o amenințare iminentă și înspăimîntătoare la adresa întregului teritoriu național, inclusiv la adresa Capitalei și... a Palatului Regal? Nu a putut-o face în contextul geopolitic şi militar dat sau pentru că, pur şi simplu, gira el însuşi, cu autoritatea sa regală, linia politică impusă Mareşalului Antonescu de Consiliul de Coroană şi clasa politică? De ce nu recunosc evreii aceste adevăruri despre ex-regele Mihai şi îl iartă, aşa cum o fac de mai bine de 75 de ani? Ce interese sînt la mijloc? Poate tocmai acelea că Hohenzollernii sînt masoni şi la origine evrei? Mizer preţ pentr-un popor de vieţi pierdute!

   Spun că la origine hohenzollernii sînt evrei, evident, fără vreun reproş la aspectul ăsta – care, de altminteri, n-ar fi decît un reproş prostesc – ci ca reproş la adresa acelor evrei care îi tratează cu îngăduinţă inadmisibilă, cu un soi de subiectivism etnic incorect şi abuziv, în condiţiile în care pe vinovaţii ne-evrei i-au căutat cu agenţii secreţi zeci de ani, în toată lumea şi i-au scos şi din gaură de şarpe pentru a le da pedepsele cuvenite. Oare, casa „regală” de Hohenzollern şi Mihai însuşi, nu au nici o responsabilitate? De ce pe nefericitul comandant de front al armatei române, Mareşalul Ion Antonescu, evreii nu l-au iertat cu o iotă, au mers cu umilirea şi intransigenţa penală împotriva lui pînă la capăt – deşi, lucru ştiut şi evident, el nu avea faţă de nativii evrei din România, nici pe departe, vina pe care o aveau capii nazismului şi ai fascismului sau aliaţii acestora din alte părţi ale Europei faţă de evreii din ţările respective – iar pe rege şi camarila sa evreii i-au iertat de la bun început şi pînă azi? Să mai amintim şi de faptul că, în timp ce pe mareşalul armatei îl executau, pe comandantul ei suprem, regele Mihai Hohenzollern, îl decorau cu ordinul sovietic „Pobeda”, prin mîna tătucului Stalin, el însuşi evreu la origine?

   Este adevărat, în România nu a existat holocaust în sensul în care este el înţeles în raport cu amploarea şi specificul exterminărilor de evrei comise pe teritoriile Germaniei şi Poloniei, spre exemplu. Dar, şi pe teritoriile României, ca şi în numeroase alte ţări, inclusiv pe teritoriile sovietice, s-au promovat şi practicat – în virtutea curentelor pro-fasciste şi pro-naziste dominante în acei ani de război şi teroare generalizată – politici antisemite, de deportare şi, pe alocuri, de reprimare brutală a unor categorii evreieşti, ţigăneşti, dar şi, pe considerente asemănătoare, a unor comunităţi... româneşti, (a se vedea mai ales teroarea hortysto-fascistă din Ardeal!), sîrbeşti, slovace etc. Prin urmare, dacă în acest complicat context general de politici şi fapte cu orientare antievreiască şi antisemită din acei ani, dar şi cu orientare strict politică, respectiv anticomunistă, antisocialistă şi antibolşevică, inclusiv antimasonică, aşadar profund antidemocratică, context pe care, dacă vor, istoricii evrei şi nu numai ei îl pot numi "holocaust", zic, deci, că dacă în tot acest context este inclusă şi România lui Antonescu, nu văd de ce Mihai Hohenzollern ar fi exonerat de orice răspundere morală şi juridică, în condiţiile în care, din toate punctele de vedere, şeful statului el era! Că nu s-a implicat direct în politica răului? Nimic mai fals! S-a implicat în rău tocmai prin neimplicarea împotriva răului! Avea datoria să o facă, rege fiind! Aceasta e prima obligaţie politică şi morală a unui şef de stat, a unui rege!

   Că n-a putut s-au că n-a fost capabil să o facă este o circumstanţă agravantă pentru cel care ocupă o asemenea demnitate. Nu avea dreptul să nu poată! Altfel, avea la îndemînă soluţia onorabilă a abdicării sau a sinuciderii explicate! Căci, rege a putut continua să fie? Cînd evrei, ţigani, comunişti şi alţi democraţi şi luptători antifascişti erau împuşcaţi ca vitele sau cînd mureau în deportări ori schingiuiţi în puşcăriile regimului fascist pe care Mihai Hohenzollern îl patrona de pe tronul ţării, cînd românii din Ardeal erau exterminaţi de hoardele ungaro-hortyste, cînd soldaţii români mureau cu sutele de mii pe cîmpurile de bătaie pentru eliberarea Basarabiei, apoi pentru eliberarea Ardealului, el a putut fi rege? A fost capabil? Dormea bine? Mînca bine? Hăndrălea bine? Cînd mama şi soţia Mareşalului Antonescu i-au cerut "regelui" îndurare pentru iubitul lor fiu şi soţ, şi trebuia o semnătură, o simplă semnătură regală, pentru ca Mareşalului Patriei să-i fie comutată pedeapsa în închisoare pe viaţă, cum a reacţionat "suveranul" iubitor de ţară? A întors spatele, scriind pe memoriul femeilor: "Nu se aprobă"! Aceasta i-a fost recunoştinţa faţă de binefăcătorul său, Ion Antonescu, cel care jurase în 1940 să-i stea regelui „stîlp de veghe” şi să-i apere tronul! Pentru toate aceste fapte individul dinastic nu e vinovat?! Fie măcar sub aceste aspecte - suficiente oricum! - nu este el, Mihai Hohenzollern, un adevărat trădător al intereselor naţionale, aşa cum a spus cineva? Ba, este. Este cu asupra de măsură!
(Va urma)

luni, 11 aprilie 2016

În riscul ipocriziei patriotice

Între două episoade antidinastice, să luăm un respiro tematic. Acum vreo săptămînă am citit pe un blog un text în care se evocau cei 72 de ani împliniţi de la bombardamentele anglo-americane din 4 aprilie 1944. Ele au vizat oraşele Bucureşti şi Ploieşti şi au luat viaţa a circa 4.000 de oameni din rîndul populaţiei civile, dintre care aproape trei mii numai în Capitală, alte mii fiind răniţi. Nu insist acum pe subiectul acesta, spun doar că autorul textului de care vorbesc, de fapt, o autoare, deplîngea pe bună dreptate faptul că în Bucureşti nu există un monument care să menţină vie amintirea tragicului eveniment de război şi să omagieze memoria uriaşului număr de victime nevinovate.

Am trimis următorul comentariu la text (citez):
<< ...Iar, în aceste zile presa noastră scrie despre asta(!): "Ziua NATO în România se marchează, începînd din 2005, în prima duminică a lunii aprilie, în baza unei propuneri legislative. La alegerea datei s-a ținut seama de apropierea de data oficială a aderării României la Alianța Nord-Atlantică (29 martie 2004) și de data arborării oficiale a drapelului român la sediul NATO de la Bruxelles (2 aprilie 2004)". Şi, de fapt, adaug eu, s-a ţinut seama de apropierea de data bombardamentelor anglo-americane din 4 aprilie 1944, "raiduri teroriste", după cum elocvent le cataloga presa românească a vremii.  Asta pentru ca batjocura, sfidarea şi umilirea istorică la adresa României să fie depline peste timp, căci, vă daţi seama, dragilor? Înjugarea ei în NATO (început de aprilie 2004) s-a făcut, practic, la momentul cînd românii comemorau 60 de ani de la acele bombardamente criminale asupra populaţiei! Ce "coincidenţă" cinică! Şi, presa de azi îşi vede liniştită de prostiile ei: "Ziua NATO reprezintă un eveniment de referință pentru societatea românească din perspectiva statutului României de aliat (sic!) NATO și a semnificațiilor asociate acestui moment, fiind o sărbătoare publică dedicată democrației, spiritului european și euro-atlantic". Pur şi simplu, ţi se întoarce stomacul pe dos şi te apucă voma, nu alta! Şi ce limbaj propagandistic gros, de lemn putregăios! Cică, "sărbătoare publică a democraţiei, spiritului european şi euro-atlantic"! Lua-v-ar Draculea să vă ia în ţepele lui, cu democraţia şi spiritele voastre ticăloase de poponauţi ce sînteţi! >>

Comentariul trimis – care, precum se poate constata, nu e o blasfemie şi nici necuviincios faţă de cineva nu e – nu a fost publicat de proprietarul blogului. De altfel, textului îi lipsesc cu desăvîrşire comentariile cititorilor, deşi în finalul său acestea sînt cerute în mod explicit de autor şi deşi mai fiecare alt text de pe blog a primit zeci de comentarii. Bizar! Înţelegem, fireşte, că oricine are dreptul, cînd doreşte sau... cînd trebuie, să publice ori să nu publice pe blogul său comentariile unuia sau altuia ori pe toate la un loc. Precum se vede, oricine are şi dreptul să protejeze sensibilităţile de crocodil ale asasinilor occidentali de insensibilitatea recursului la memorie a victimelor lor orientale. Chiar şi cu asumarea decepţionantă a riscului de ipocrizie patriotică la care se expune, dacă vrea.