Luminile unui eveniment istoric cu adevărat revoluţionar

     Istoriografia deceniilor postbelice românești a consacrat Actul de la 23 August 1944 ca fiind „începutul revoluţiei de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă”, moment crucial în destinele României contemporane.

     Dezvoltarea evenimentelor declanşate în acea zi, cît şi evoluţiile politice din primii ani care le-au urmat, au evidenţiat faptul că operațiunea de la 23 August 1944 a fost posibilă pentru că împrejurările politico-militare interne şi, mai ales, cele internaţionale i-au creat condițiile punerii în aplicare şi i-au grăbit declanşarea, nelăsînd României acelui moment istoric posibilitatea unei decizii alternative. Actul în sine a creat numeroase inconveniente şi a impus luarea unor decizii politice şi militare febrile și dureroase, ce au supus unor riscuri majore securitatea ţării, aşa cum a fost acţiunea – echivalentă unei lovituri de stat – de arestare şi, ulterior, de predare temporară către o putere străină a Conducătorului Statului Român, Mareşalul Ion Antonescu, comandantul suprem al armatei.

     Însă, mult mai important, sub presiunea teribilă a imperativelor politice şi militare imediate ale frontului, a cerinţelor sociale cauzate de situația economică gravă a țării secătuită de alianța cu Germania hitleristă în războiul antisovietic şi, cu deosebire, prin urmarea transformărilor fundamentale şi a realizărilor sistemice și structurale multiple pe care le-a determinat în dezvoltarea, progresul și modernizarea fără precedent a României de-a lungul deceniilor care i-au urmat, Actul de la 23 August 1944 se impune a fi înţeles şi recunoscut ca acțiune conştientă, firească și legitimă a naţiunii, expresia unor înalte şi îndelungi aspiraţii naţionale, sociale şi politice. Aspirații asumate şi reprezentate politic şi organizatoric la cel mai înalt nivel încă de la începutul războiului de partidul clasei muncitoare, al categoriilor profesionale productive, al intelectualităţii progresiste și patriotice, în acțiune tactică concertată cu organizațiile cetățenești democratice, cu sindicatele asociate și structurile militare esențiale ale statului.

     Transformările politice și sociale inerente pe care le-a înlesnit, transformări purtînd un puternic caracter progresist şi care au condus, în mai puţin de patru ani, la instaurarea Republicii – expresia de cea mai înaltă fidelitate a libertății cetățenești și democrației  –, la repatrierea prin naţionalizare a principalelor mijloace şi resurse de dezvoltare de care dispunea ţara în acea epocă şi, practic, la începerea procesului de construcţie socialistă a Patriei, confirmă faptul că, într-adevăr, meritul principal în gîndirea, organizarea şi conducerea proiectului revoluţionar de la 23 August 1944 l-a avut Partidul Comunist Român. Aceasta, în ciuda faptului că partidul se afla de două decenii sub regimul sever al unei interdicții existențiale dramatice și, în mod cît se poate de explicabil, avea în acel moment un număr restrîns de membri vădiți, raportat la scara socială.

     Mai important decît numărul acestora, însă, mi se pare a fi de subliniat calitatea lor politică şi revoluţionară, faptul că acei oameni erau pe deplin activi şi organizaţi şi, mai ales, că aveau legături adînci, influenţă şi prestigiu la toate nivelele de structură ale societăţii, inclusiv în armată şi în rîndurile camarilei regale. Cu atît mai remarcabilă apare, în aceste condiţii, capacitatea partidului de a fi avut pregătită o strategie de acţiune politico-militară realmente viabilă şi, mai ales, forţa de a o pune în practică, de a realiza unitatea organizatorică a muncitorimii – fundamentul pe care s-a sprijinit unitatea tuturor organizaţiilor patriotice şi revoluţionare din ţară –, solidaritatea naţională în jurul ideii de eliberare socială şi naţională, de sprijinire a trecerii României în tabăra Aliaților, a coaliției antifasciste, precum şi de a surprinde momentul optim, inevitabil, pentru declanşarea întregii acţiunii revoluţionare.

     Prin Actul istoric de la 23 August 1944, România a dat o lovitură letală întregului flanc sudic al frontului hitlerist din Europa de Est. Conform aprecierii istoricului militar britanic Basil Liddell-Hart, această lovitură a provocat armatelor germane „cel mai larg flanc deschis cunoscut vreodată în istoria războiului modern”. În intervalul 23-30 august 1944, armata română, cu sprijinul formaţiunilor cetățenești de luptă (gărzile patriotice), a reuşit să neutralizeze complet inamicul hitlerist în teritoriul aflat în acel moment sub autoritatea statului român, din Moldova şi Dobrogea pînă la Porţile-de-Fier şi în Banat, provocîndu-i pierderi umane şi materiale irecuperabile. Prin jertfa de sînge a 8.500 de ostaşi români, a fost eliberat în nici 8 zile un teritoriu de circa 150.000 kmp., cît teritoriile Belgiei, Olandei, Elveţiei şi Danemarcei la un loc! 

     Operaţiunile militare de front au continuat, alături de ostaşii armatei sovietice, cu luptele eroice pentru eliberarea pămîntului sfînt al Transilvaniei, răpit în august 1940 de Ungaria lui Horty, prin odiosul Diktat fascist de la Viena, impus de Hitler şi Mussolini. La 25 Octombrie 1944, dincolo de Carei, ultima brazdă de pămînt românesc a fost eliberată, iar drumul armatei române spre marile bătălii pentru eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei, pînă la înfrîngerea definitivă a Germaniei hitleriste, era deschis. 170.000 de ostaşi ai armatei române au făcut sacrificiul suprem pe cîmpurile de bătaie pentru lichidarea fascismului, dintre care peste 42.000 şi-au pierdut viaţa pentru eliberarea Ungariei. Istoricii lumii apreciază că prin actul insurecţional de la 23 August 1944, România a contribuit la scurtarea celui de-Al Doilea Război Mondial cu circa 200 de zile, ceea ce înseamnă că trecerea ţării noastre de partea Aliaţilor a reprezentat un eveniment de impact major în lupta Naţiunilor Unite pentru eliberarea Europei şi înfrîngerea fascismului.

     Pe plan intern, acest eveniment a deschis perspectivele unui efort socialist de anvergură naţională, ce avea să se desfăşoare pe durata a 45 de ani, pentru înlăturarea cu succes a înapoierii economice şi inechităților sociale grave generate de regimul dinastic, regalist, și societatea capitalistă. Astăzi, la 80 de ani de la Actul istoric din 23 August 1944, din cauze bineştiute, pe care le suportăm de trei decenii și jumătate, întregul efort naţional depus în deceniile socialiste pentru dezvoltarea Patriei, pentru progresul şi suveranitatea poporului, pare a fi fost un efort zadarnic. Cu toate acestea, el rămîne pilduitor pentru sentimentele și aspirațiile de dreptate socială şi libertate naţională care animă noile generaţii, pentru mobilizarea civică a resurselor lor cetățenești renovatoare.

Asasinarea lui I. G. Duca

 

Sursa foto: https://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Ion_Gheorghe_Duca

     În seara de 29 decembrie 1933, la orele 22, primul-ministru al României, I. G. Duca, a fost împușcat în Gara Sinaia. După întrevederea pe care ilustrul om politic liberal o avusese în acea seară la Castelul Peleș cu Regele Carol al II-lea, care îl convocase oarecum intempestiv, sub pretextul unei discuții pe marginea necesității schimbării unui important oficial guvernamental, Duca a sosit în alveola din spatele gării cu mașina, a coborît singur, a traversat salonul de așteptare al gării și în momentul în care se pregătea să urce în vagonul ministerial al trenului care urma să îl aducă la București, marele demnitar al Statului Român – fără gardă personală și fără supraveghere perimetrală a agenților de siguranță – a fost doborît de cinci gloanțe de revolver, trase din spatele său de la mică distanță de un grup alcătuit de trei atentatori. A murit instantaneu. Abia împlinise 54 de ani.

     În scurtă vreme, toți cei trei ucigași au fost prinși de poliție și arestați. S-a dovedit că grupul fusese constituit și condus de un anume Nicolae Constantinescu, originar din Galați, economist de profesie, absolvent al Școlii Comerciale din București (actuala Academie de Studii Economice din Piața Romană). Ceilalți atacatori erau doi tineri machedoni, cetățeni români, născuți pe teritorii de la sud de Balcani, Doru Belimace, absolvent de Litere și student la Facultatea de Drept și Ion (Iancu) Caranica, gazetar și student la economie. Toți s-au declarat membri ai organizației extremiste de dreapta ”Garda de Fier” (redenumită ulterior ”Mișcarea Legionară”). Grupul a devenit cunoscut în timp sub porecla ”Nicador” (”nicadorii”), acronim format din primele litere ale prenumelui conducătorului grupului de asasini, din primele două litere ale numelui de familie al celui de-al doilea și primele trei litere ale prenumelui celui de-al treilea membru al grupului (Nicolae Constantinescu, Caranica Iancu, Doru Belimace).

     Imediat, autoritățile statului declară Starea de asediu în toată țara și instituie măsuri severe de represiune și cenzură mai ales în centrele universitare. Ziarele legionare ”Calendarul” și ”Cuvîntul” sînt suspendate. Sînt arestați înalți demnitari ai Gărzii de Fier, precum generalul Gheorghe (Zizi) Cantacuzino, zis și ”Grănicerul”, în a cărui casă a fost organizat atentatul și unde fusese găzduit Corneliu Zelea Codreanu, căpetenia numitei organizații extremist-teroriste, Dragoș Protopopescu, poetul Nechifor Crainic, precum și Nae Ionescu, publicist, eseist și filosof, director al ziarului ”Cuvîntul” și ideolog al mișcării gardiste. Se fac percheziții chiar și la domiciliile unor demnitari liberali - istoricul Gheorghe Brătianu și diplomatul Viorel Tilea (viitor ambasador al României la Londra, soțul poetei și pianistei Cella Delavrancea, fiică a marelui scriitor Barbu Ștefănescu-Delavrancea), ambii cu oarece simpatii și conexiuni gardiste, suspectați de posibile legături cu atentatorii (finalmente, legături nedovedite). Corneliu Zelea Codreanu nu a putut fi arestat, întrucît el dispăruse de la toate adresele cunoscute încă de două săptămîni. Ce se întîmplase?

     În zilele de 20-22 decembrie 1933, așadar cu circa o săptămînă înainte de asasinarea lui Duca, au avut loc alegeri generale. În campania electorală, principalul adversar al liberalilor se prefigurase a fi formațiunea ”Garda de Fier”, depozitara unor importante resurse de simpatie publică mai ales în mediul rural neaoș. În aceste condiții, liberalii (dar nu numai ei, evident) s-au prevalat de pretextul pericolului ascensiunii extremismului de dreapta în Parlament și, printr-o ordonanță a Guvernului în exercițiu condus de I. G. Duca, șeful P.N.L., dizolvă ”Garda de Fier” în chiar preziua închiderii depunerii candidaturilor la alegeri și radiază practic de pe buletinele de vot această organizație (9 decembrie). Așadar, vechile năravuri politice și abuzuri electorale pe care le practicau țărăniștii și, cu deosebire, liberalii, au făcut ca aceștia din urmă să își asigure ”victoria” în alegeri (cu jumătate din voturi!) și să își conserve astfel guvernarea. Mai mult, în urma unor tulburări sociale comise anterior în diferite centre studențești din țară de către membri și simpatizanți ai Gărzii, reprimate sîngeros de către autorități, guvernul a ordonat arestări masive în rîndurile acestora și anchetarea lor.

     Sfătuit chiar de Puiu Dumitrescu, membru al camarilei regale (”om groaznic și teribil de vulgar”, după cum îl caracterizase regina Maria), secretar al lui Carol al II-lea, să ceră audiență la rege în aceste chestiuni, și refuzat fiind de suveran, Corneliu Zelea Codreanu dispare fără urmă, la sugestia discretă a aceluiași secretar regal, a doua zi după decretul de dizolvare a Gărzii de Fier, ajutat fiind de generalul Zizi Cantacuzino-Grănicerul, pe care ”Căpitanul” îl lasă înlocuitor al său la comanda acesteia. Interesant este și faptul că Eugen Cristescu, înalt funcționar al Direcției Generale a Poliției la acea dată, viitor director al Serviciului Secret de Informații (Siguranța Statului), a mărturisit că era la curent cu pregătirea atentatului asupra lui I. G. Duca, știa că totul s-a organizat în casa generalului Cantacuzino cu consimțămîntul lui Corneliu Zelea Codreanu, susținînd și că a cerut personal aprobarea pentru percheziția domiciliară a acestora și arestarea lor la momentul respectiv, precum și întărirea protecției personale a primului-ministru. Măsurile de siguranță propuse au fost respinse însă chiar de I. G. Duca, sub motivul evitării în acea perioadă preelectorală a producerii unui scandal public contraproductiv pentru liberali, dar care, în condițiile date, ar fi putut deveni un scandal cu efecte favorabile asupra imaginii gardiștilor și percepției lor sociale.

     Convocarea primului-ministru de către rege la Peleș pentru seara zilei de 29 decembrie nu a fost o știre pusă la dispoziția presei și opiniei publice, dar, precum se vede și după cum s-a subînțeles încă de atunci, grupul de asasini gardiști au fost prezenți la locul și timpul potrivite îndeplinirii cu succes a misiunii de lichidare a primului-ministru, în lejeritatea condițiilor oferite de facilități...

”Demnitatea omului ca ins”

(in memoriam Nichita și Amza)

   ”Demnitatea omului ca ins nu are nici o importanță dacă demnitatea națiunii și statului ei nu este în vigoare.

   Ca să lupți și ca să merite să lupți pentru demnitatea personală, statul, mai înainte de orice, trebuie asigurat și ridicat chiar și cu prețul sacrificiului definitiv la măreție. Nimic nu este mult, cînd este vorba de organismul nostru comun, de viața noastră fundamentală: statul nostru, țara noastră, starea noastră generală și sublimă, în deplină viteză a luminii, iluminîndu-ne.

   Excesul de individualitate și de ins poate fi o amăgire, un opiu, o otravă, dacă nu se așază la discreția istorică a țării în sine, dacă, rîu fiind, nu se varsă în fluviul ei.

   Urma nu scapă turma, iar partea nu desăvîrșește întregul decît integrîndu-se întregului indivizibil.

   Adolescent fiind am luptat să exist ca individ, să mă definesc ca ins, să-mi cuprind sufletul în noțiunea de valoare. Cînd am cucerit această conștiință, mi-am dat seama că ea aparține mai întîi poporului meu iar mie ca demnitate și individualitate, numai în măsura în care în mod real aparține poporului.

   Măreția țării mele a devenit scopul și pricina existenței mele. Dragostea pentru om și principala emanație a omului, omenia, e specifică țării mele. Dragostea pentru omul ca om în genere e sămînța măreției țării mele. Ea se va împlini și numai împlinindu-se insul meu se va lumina de unicitate.

   De la zero la unu miracolul se va diversifica, de la zero la unu, de la unu la electron, de la zero la iarbă, de la zero la strigăt...

   Adevărata individualitate începe prin uitarea cifrei unu, după ce te-ai uluit de ea.

   A-ți servi în mod total țara, nu este o îndatorire, ci un drept.

   A-ți servi în mod total țara, nu este o obediență, ci o fericire”.

Din volumul ”Respirări”, pag. 13-14. Ed. Sport-Turism, București, 1982.

AMZA PELLEA (1931-1983),
în rolul lui Mihai Viteazul (film, 1971)

                            ”Copii ai poeziei, în război înving armele iar nu steagurile”.

   Nichita Stănescu

Adrian Păunescu - 80 de ani de la naștere

     Adrian Păunescu, unul dintre cei mai prodigioşi poeţi şi gazetari români pe care i-a dat cultura naţională de la Eminescu încoace, ar fi împlinit azi 80 de ani. În noiembrie 2010, am plîns şi eu cu ochii sufletului la sfîrşitul grăbit al poetului. M-am întrebat atunci, privind în jurul nostru, şi mă întreb şi azi, dacă a suferit societatea românească, într-adevăr, un impact emoţional de tristețe și recunoştinţă la moartea poetului sau, mai degrabă, nu? 

     Conştientizam noi atunci că, prin nefericita împrejurare, tocmai ne pierdusem ireversibil privilegiul de a fi contemporani cu un român unic prin dimensiuni artistice şi conştiinţă naţională, prin moştenirea culturală mîntuitoare pe care a lasat-o posterităţii? Sau, poate, pentru noi Păunescu nu a fost decît ”un poet notabil”, cum într-atît de nedrept și în derizoriu îl considera Uniunea Scriitorilor din România la moartea lui, şi-atît?

     În ţara noastră rătăcindă – pe care o dispreţuim şi o alungăm din noi imputîndu-i ei toate durerile şi suferinţele noastre, toate greşelile noastre, toate neghiobiile şi nevredniciile noastre, toate vrăşmăşiile, dezertările şi trădările noastre, în fine imputîndu-i ei toată nimicnicia care ne caracterizează ca societate astăzi, ca şi în alte perioade de-a lungul vremii – aşadar în ţara asta a noastră, îndemnul de ultimă respirare a poetului „purtaţi-vă de grijă, fraţii mei, păziţi-vă şi inima, şi gîndul” nu îmi pare deloc a fi, mai ales într-o epocă precum aceasta pe care o trăim, un răsfăţ poetic dezolant și agonizant al soldatului muribund pe cîmpul de bătaie al dezrobirii Patriei, ca îndemn la resemnare şi conservarea de sine a fiecăruia, ci îmi apare a fi desluşit o dramatică predare, cu nădejde, a bastonului de mareşal, chiar un ordin de luptă, către urmași!

România ultimului bal

În loc să fim o țară numai frați,

Simțim, în noua epocă barbară,

C-am fost, în viața noastră blestemați

S-ajungem chiriași, la noi în țară.

 

Din tot ce facem, nu avem nimic,

Ne macină străine interese,

Făina noastră n-are spor nici pic,

Nici pîinea în cuptor nu ne mai iese.

 

Trăim același tragic simțămînt,

Sub politicieni și sub contabili,

Că noi, ca neam, avem destinul frînt

Și sîntem de prisos și nerentabili.

 

Umili, ne cerem scuze de la toți,

Că nu ne-au chinuit destul în viață,

Și ne conduc niște fanarioți,

Ce pe cei mici trădarea îi învață.

 

Poet nebun, ce vorbe mai îndrugi,

De zici că ești din neam ce nu se lasă,

Cînd am ajuns în țara noastră slugi

Și sîntem cerșetori la noi acasă?

 

Și vii, și morți, amestecați, acum,

Dispuși să emigreze se arată,

Mormintele se pregătesc de drum,

În România deromânizată.

 

Sus-pușii nu mai au nimica sfînt,

Ca pe cravate, jurămîntu-și schimbă,

Nu mai avem nici fabrici, nici pămînt,

Vorbim și limba noastră-n altă limbă.

 

Și-acum, se-aude clopotul fatal,

Vin vremuri de urgie și de grindeni

Și este seara ultimului bal,

Din zori, vom fi români de pretutindeni.

 

Probabil, mîine-aici va fi pustiu

Și toți, în pribegie vom porni-o,

Drum bun, popor pierdut la un pariu,

Adio, mamă, Patrie, adio!

 

 Adrian Păunescu - din volumul Tragedia Națională, 1997, Editura Păunescu și Fundația Iubirea.

Republica suverană

 17 noiembrie 1947. Londra.

     Primul-ministru al Marii Britanii, Clement Attlee, îi transmite regelui, George al VI-lea, decizia de ABDICARE a regelui Mihai al României și intenția acestuia de a nu se mai întoarce în țară! Attlee i-a comunicat regelui și motivele pentru care tînărul suveran a luat o astfel de hotărîre: mai presus de interesele țărișoarei din Carpați, Mihai pune interesele sale civile: ține să se căsătorească cu Anna de Bourbon-Parma, fără consimțămîntul Guvernului (consimțămînt obligatoriu prin Constituția monarhică și cutumele regalității din România).

30 Decembrie 1947. București.

     Regele Mihai Cohen-Zollern îi prezintă șefului cabinetului , Dr. Petru Groza, Actul abdicării, pe care îl semnează în fața lui, a colaboratorilor săi și a altor înalți demnitari ai statului, la reședința Herăstrău (actualul ”Palat Elisabeta”): 

”Mihai I
Prin grația lui Dumnezeu și voința națională
Rege al României

La toți de față și viitori, sănătate!

        În viața Statului român s-au produs în ultimii ani adînci prefaceri politice, economice și sociale, care au creat noi raporturi între principalii factori ai vieții de Stat.

        Aceste raporturi nu mai corespund astăzi condițiunilor stabilite de Pactul fundamental — Constituția Țării — ele cerînd o grabnică și fundamentală schimbare.

        În fața acestei situațiuni, în deplină înțelegere cu factorii de răspundere ai Țării, conștient și de răspunderea ce-mi revine, consider că instituția monarhică nu mai corespunde actualelor condițiuni ale vieții noastre de Stat, ea reprezentînd o piedică serioasă în calea dezvoltării României.

        În consecință, pe deplin conștient de importanța actului ce fac în interesul poporului român,

A B D I C,

pentru mine și pentru toți urmașii mei la Tron, renunțînd pentru mine și pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca Rege al României.

        Las poporului român libertatea de a-și alege noua formă de Stat.

Mihai ex-R

Dat la București,
astăzi 30 Decembrie 1947.

     În aceeași zi, Parlamentul României ia act de hotărîrea regelui și, într-o sesiune solemnă, proclamă Republica. La ora 18, postul național de radio anunță comunicatul despre abdicarea regelui, abolirea monarhiei și proclamarea Republicii Populare Române. 

”Poporul a făcut azi un divorț și decent și elegant de monarhie” – declara regina-mamă Elena.

”Vreau să se știe pretutindeni – și asta este foarte important! – că lucrul acesta s-a făcut cu cumințenie, la timpul său. Nimeni n-a fost supărat cu ceva. Mergem înainte fiecare pe drumul nostru, cu minimum de zguduiri și maximum de foloase. Vom îngriji ca fostul rege să plece liniștit, așa cum se cuvine, pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvînt de reproș pentru felul cum poporul nostru a ținut să se poarte cu acela care, înțelegînd glasul vremurilor, s-a retras, lucru pentru care poporul român nu se poate arăta nerecunoscător” – Dr. Petru Groza, primul-ministru al Guvernului. 

     A doua zi, într-un entuziasm de nedescris sute de mii de bucureșteni ies în Piața Unirii și în Piața Palatului să își manifeste susținerea pentru actul istoric, democrat-revoluționar. Mihai a părăsit Bucureștii imediat, în seara abdicării, plecînd la Sinaia să își petreacă Revelionul la Castelul Peleș alături de camarilă. Bagajele (cele care nu fuseseră trimise deja în străinătate în acea toamnă!) îl așteptau pregătite, gata împachetate. Au necesitat 8 vagoane de tren și trei zile de încărcare! Pe 3 ianuarie 1948, Mihai, însoțit de Elena-mamă și de 33 de colaboratori apropiați, s-a îmbarcat în vagonul... regal al trenului pus la dispoziție de autoritățile republicii și a părăsit țara cu destinația Elveția. I se propusese și alternativa ramînerii în țară ca simplu cetățean al republicii, cu statut de fost șef al statului, dar a refuzat.

Republica în conștiința națională

     Primul proiect al unei constituţii româneşti republicane s-a făcut în anul 1802, la Iaşi, sub titlul „Plan sau o formă de oblăduire republicană”. Un al doilea proiect asemănător a existat la Lugoj, în anul 1830. În anul 1834, la Sibiu, a fost redactat în secret un program cu caracter social şi politic, menit să pună bazele întemeierii unei republici naţionale, prin unirea celor trei ţări româneşti. Societatea revoluţionară secretă condusă de Dimitrie Filipescu îşi propunea, în 1840, printre alte scopuri, instaurarea republicii democrate. În august 1870, mişcarea conspirativă condusă de Al. Candiano-Popescu a proclamat aşa-numita „Republica de la Ploieşti”.

„Sîntem pentru o republică democratică, singura formă de stat ce ar garanta suveranitatea poporului” (Nicolae Bălcescu, 1848).

„Voim o republică română şi o s-o dobîndim…” (C.A. Rosetti, 1848).

„Europa vă cunoaşte; acum cunoaşte puterea voastră; ştie că 10 milioane de români aveţi tot o limbă, tot o tradiţie, tot o patrie… Acum Europa cunoaşte misia şi importanţa voastră. Trăiască republica democrată şi socială! Trăiască Republica Română!” (din Apelul Comitetului Naţional Român al revoluţionarilor din exil, adresat compatrioţilor din cele trei ţări române,1852).

„Puneţi urechea şi aşteptaţi departe toaca deşteptării ce înconjoară lumea!… Românii vor trăi într-o singură republică democratică, solidară cu toate ţările Europei” (Cezar Bolliac, în periodicul „Republica Română” de la Paris, 1852).

 „Celula constitutivă a vechilor state române este republica ţărănească…” (Mihai Eminescu, în ziarul „Timpul” din 25 ianuarie / 6 februarie 1881).

„Ca oameni de progres preferăm, în lucrările noastre, însăilărilor de lemne de acum sute de ani, schele moderne; cu alte cuvinte, monarhiei, republica… A introduce dar regalitatea în zilele noastre acolo unde nu există, cum bunăoară s-a făcut la noi, e a se opune curentului, e a nu pricepe spiritul timpului” (gazeta „Drepturile omului”, 1885).

„Noi, ca şi întregul popor care suferă…, voim republică dreaptă şi naţională” (gazeta „Reforma socială”, 1890).

„Sîntem pentru republica socială, în care nu va mai fi nici rege, nici tron, nici jefuitori, nici jefuiţi” (gazeta „Munca”, 1892).

„Vom înfiinţa guvernul democratic al mulţimii: republica populară şi democratică” (Alexandru Beldiman, în ziarul „Adevărul”, 1893).

„Sîntem socialişti… şi strigăm fără teamă şi, în acelaşi timp, fără gînd de ostentaţie: Trăiască Republica! Jos monarhia!” (revista „Lumea nouă”, 1894).

„Socialiştii trebuie să fie republicani sau altfel nu se pot numi socialişti” („Lumea nouă”, 1900).

„Sîngele miilor de ţărani ucişi în 1907 a pătat mantia regalităţii, pete care s-au fixat acolo pentru totdeauna şi pe care nimic şi niciodată nu le va mai putea scoate” (revista „Facla”, 1910).

„Este de datoria Partidului Social-Democrat să-şi afirme în faţa principiului monarhic, pe care este întemeiată Constituţia ţării, principiul său republican, fiindcă numai sub un regim republican lupta clasei muncitoare se poate desfăşura în toată puterea ei” (din Rezoluţia Congresului Partidului Social-Democrat, aprilie 1914).

„Luptăm pentru Republica populară, o republică a ţăranilor şi a muncitorilor, care să apere interesele celor ce muncesc” (revista „Lupta de clasă”, 1927).

„P.S.D. este adept al republicii democratice, deoarece monarhia restrînge principiul suveranităţii populare” (intervenţie a P.S.D. în Parlamentul României, 1929).

„Prin socialism, la înlăturarea tuturor jugurilor, prejudecăţilor, formelor anacronice, apăsării economice şi politice, prin socialism spre democraţie politică şi economică, spre republică politică şi socială – iată lozinca limpede şi precisă a proletariatului faţă de învălmăşeala evenimentelor în curs” (gazeta „Proletarul”, 1930).

„În situaţia României, o putere executivă emanată de la popor este instrumentul cel mai sigur… Înainte, deci, fără şovăire, spre întărirea tinerei noastre instituţii. Republica, va să zică res-publica, lucrul public, avem aşadar, de-acum încolo, toţi o parte de responsabilitate în propăşirea ţării. Cuvîntul nostru de ordine este azi: să fim alături de Patrie, să slujim RES-PUBLICA!” (George Călinescu, în ziarul „Naţiunea” din 4 ianuarie 1948).

„Făurirea Republicii, la 30 Decembrie 1947, a devenit posibilă în condiţiile acţiunilor de masă pentru răsturnarea claselor exploatatoare şi cucerirea puterii de către clasa muncitorilor şi ţărănilor. Republica reprezintă o încununare a luptei duse de-a lungul secolelor de poporul român, de forţele sale înaintate, pentru eliberare naţională şi socială, pentru neatîrnare, progres social şi o viaţă mai bună” (Nicolae Ceauşescu, secretar general al Partidului Comunist Român, preşedintele Republicii Socialiste România).

     Astăzi, la împlinirea a 75 de ani de la înfăptuirea actului istoric justițiar din 30 Decembrie 1947 - care a e reprezentat nu doar înlăturarea dinastiei monarhice străine, uzurpatoare de tron și domnie, dar mai cu seamă, instaurarea celei mai înalte forme democratice de guvernămînt și organizare socială -, adresez compatrioților români din țară și de pretudindeni îndemnul să militeze pentru eliberarea Republicii România din carcera vasalității în care se află, pentru recîștigarea demnității și suveranității noastre naționale, cu speranță și încredere în viitor și prosperitate, în regăsirea de sine a Patriei, Statului Român și a fiecăruia dintre noi. 

LA MULȚI ANI, CETĂȚENI AI REPUBLICII!

”România noastră va exista; am o credință adîncă. E orb cine n-o vede”.

Nicolae Bălcescu (n. 29 iunie 1819, București - d. 29 noiembrie 1852, Palermo, Italia).

     ”Revoluția viitoare nu se mai poate mărgini a voi ca românii să fie liberi, egali, proprietari de pămînt și de capital și frați asociați la fapta unui progres comun. Ea nu se va mărgini a cere libertatea dinlăuntru, care e peste putință a dobîndi fără libertate din afară, libertatea de sub dominarea străină, ci va cere unitatea și libertatea națională. Deviza ei va fi Dreptate, Frăție, Unitate. Ea va fi o revoluție națională. Aceasta este calea ce va lua revoluția română în viitor” – Nicolae Bălcescu, ”Mersul Revoluției în Istoria Românilor”, studiu publicat în revista România viitoare, Paris, 1850.

• 
  

     ”Om de carte şi de acţiune, viaţa lui Nicolae Bălcescu a semănat cu un martiriu, fie şi profan, care l-a făcut scump memoriei colective şi posteritatea l-a cinstit cînd hipertrofiindu-i personalitatea, cînd estompînd-o. Dar, dincolo de aceste extreme, Bălcescu este şi, parafrazînd un dicton, putem spune că nu laudele noastre lipseau gloriei Bălcescului, ci Bălcescu lipsea gloriei noastre” – Academician Gheorghe Vlăduțescu.

     ”Bălcescu ni se adresează şi astăzi, prin scrierile sale, ca un contemporan, într-un limbaj perfect inteligibil, care şi-a păstrat virtuţile. Deşi a trăit doar 33 de ani, a lăsat o moştenire spirituală strălucită, viaţa lui fiind dăruită naţiunii, ţării virtuale, României ce trebuia să se constituie, fiind unul dintre ctitorii ei. Ţelul său suprem a fost  construirea României şi toate străduinţele sale, încă din anii tinereţii, au avut ca dominantă trezirea şi ridicarea românilor în vederea reconstituirii, în forme moderne, a modelului 1600. Avea convingerea că, în plan social, principiile revoluţiei franceze din 1789 trebuia să prindă viaţă şi în România printr-o substanţială reformă social-economică, pentru a oferi ţărănimii noi perspective de vieţuire. O Românie virtuală a fiinţat necontenit în viziunile sale, în frămîntările sale de zi cu zi, fiind întotdeauna unul dintre îndrumătorii mersului înainte și trăind întreaga viață cu gîndul la ceea ce trebuia să fie România” – Academician Dan Berindei.

     ”Prin scrierile sale Nicolae Bălcescu a militat cu toată energia sa împotriva spolierii țăranilor – împovărați insuportabil prin clacă, dajdii (impozite) și camătă, făcute de una și aceeași categorie socială, proprietarii funciari, aflați în tot atîtea ipostaze: stăpîni ai moșiilor pe care trudeau țăranii, de stîlpi ai ocîrmuirii și de deținători ai capitalului de împrumut – și  pentru soluționarea pe cale revoluționară a problemelor sociale și economice cu care aceștia se confruntau. Aceasta deoarece țăranii, deși erau făuritorii întregii avuții agricole, trăiau în cruntă sărăcie” – Academician Iulian Văcărel).

     ”Nicolae Bălcescu a făcut din personalitatea lui Mihai Viteazul subiectul central al activității sale istoriografice, activitate menită să întărească, să lărgească ideea participării active a poporului român la lupta pentru progres social și național și să precizeze țelul acestei lupte - unitatea națională. Bălcescu a găsit în personalitatea lui Mihai Viteazul simbolul năzuințelor vremii, conducătorul îndrăzneț, capabil să organizeze și să conducă poporul la victorie” – Academician Ștefan Ștefănescu.

(Extrase din Comunicările unor participanți la Sesiunea științifică organizată de Academia Română în anul 2002, cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la moartea lui Nicolae Bălcescu).

Naivii nopții de Bau-Bau

     Sîntem de rîsul lumii! Facem o problemă de interes național din orice ni se vîră pe gușă. Ne lăsăm manipulați, derutați și deturnați de la adevăratele probleme ale vieții, într-o naivitate sinonimă cu prostia.  

   Carevasăzică, a venit Elon Musk la Bran, la ”Castelul lui Dracula”, să petreacă de Halloween (știți, sărbătoarea sataniștilor...)! Ba, chiar și Angelina Jolie a venit! Uau! Mau! Miau! Patru zile a pîndit și a vuit prea-curata și nevinovata presă română. Zvonul impertinent se transformă instantaneu în eveniment de interes național! Ca la un semnal, mii și mii de snobi, naivi, nătărăi sau gură-cască au luat drumul Branului să petreacă împreună cu Musk și Jolie! Cozile de mașini s-au întins pe kilometri întregi din toate direcțiile către celebra cetate medievală a Branului, blocînd, literalmente, accesul sau ieșirile din localitate, spre disperarea tuturor celor care n-aveau treabă cu prostia, ci cu mersul la locurile de muncă din Brașov sau cu întoarcerea acasă. Alte mii au făcut coadă ca la sfintele moaște, zeci de ore, să își procure biletul de intrare în castel. Un tinerel a mărturisit că a venit de la Satu-Mare, adică de la aproape 500 de km, ca să îl vadă pe domnul Muskă și să îi ceară un autograf! Vă dați seama ce e în capul unui aiurit ca băiatul ăsta? Și în ce fantezii de viață trăiește el? Dar, oare, cîți alții ca el or mai fi poposit în aceste zile la Bran?

     Oamenii ăștia s-au lăsat fraieriți de zvonul oficial că cel mai bun Must din lume chiar va fi aterizat cu elicopterul la bazarul de lîngă castel, că n-ar avea decît cu ochiul ori cu mîna semn a le face și va iscăli în dreapta și-n stînga dedicații pe caiete școlare și ilustrate cu Vlad Țepeș! Aproape sigur în mulțime se va fi aflat și vreun năpîrstoc pregătit să agite la momentul oportun un carton deasupra capului, scris cu litere de tipar: „ELON, VREAU CĂMAȘA TA! TE ROG!!”. La cîți dintre ei și-or fi scris „siviurile” de rigoare, în romgleza aferentă desigur, pentru a i le înmîna ei înșiși magnatului lumii, nici nu vreau să mă gîndesc...  Vibrau terasele Branului de-atîtea răbdări prăjite și iluzii suculente!

     Într-un final, fantasmagoria mass-media a fost spulberată. Oficiali din Ministerul de Interne și cel al Transporturilor comunică simultan ceea ce ținea de bunul simț și rațiunea elementară: „Nici Elon Musk și nici Angelina Jolie nu au intrat în aceste zile în România”. Mai mult de-atât, surse de presă de peste ocean au informat că Elon Musk a petrecut noaptea de Halloween la New York alături de mama sa! Ha, ce păcăleală! Mai mare jena! Pfuu..! Așa că, miile de alde Stan și Bran care chiar credeau să petreacă alături de E. Musk noaptea de Bau-Bau!, au ieșit din scenă pe porțile din spate ale demnității și respectului de sine. Au plecat acasă cu coada între picioare, dar nerealizînd că, de fapt, au primit din partea stăpînirii ceea ce aceasta și-a dorit să le ofere, un Halloween pe cinste! Acum, interesant ar fi să aflăm cine se află cu adevărat în spatele acestei ”afaceri” (citește, escrocherii) comise pe banii, timpul și onoarea acestor oameni și cine sunt beneficiarii reali ai profitului obținut de pe urma vînzolelii beznetice de la Castelul Bran. E datoria autorităților judiciare să afle și dreptul oamenilor înșelați să știe.

     P. S. – În anul 1948, Castelul Bran – monument istoric național de secol XIV (datat 1377) – a fost trecut în proprietatea istorică și culturală a Statului Român, act juridic firesc și reparatoriu. În 2006, Castelul Bran a fost predat urmașilor fostelor dinastii de Habsburg și Hohenzollern.

     P. P. S. – Și dacă chiar ar fi venit Elon Musk în România să se joace de-a Baba-Oarba cu de-ai lui, pentru ce vacarmul ăsta instigator din partea presei române și pentru ce reacția asta generală de țopăială și extaz?