Coiful de Aur

Împrumut aici – că se potrivește, dar și să încep tiptil și plăcut acest text lunguleț, dar citeț! – titlul unui superb roman de aventuri pentru copii și tineret al scriitorului român de origine armeană, Alexandru Șahighian. Volumul, apărut la Editura Tineretului în două ediții succesive în anii 60, este o carte fascinantă despre prietenie și solidaritate, despre emoții, temeritate și ingeniozitate, despre spiritul patriotic juvenil și pilduitor, despre frumusețea și tainele ancestrale ale Deltei Dunării și oamenilor săi de poveste. Un roman recomandat în primul rînd adolescenților, dar și celor care nu și-au uitat anii minunați ai copilăriei.

S-a vorbit, se vorbește și se speculează în continuare pe subiectul dispariției pieselor de tezaur național, între care faimosul unicat mondial ”Coiful dacic de aur de la Coțofenești”, dintr-un muzeu olandez comunal în care erau expuse încă din vara anului trecut. Este firesc să se discute, căci evenimentul din Olanda a provocat o puternică emoție în rîndul opiniei publice din România, un sentiment general de frustrare și revoltă. Este senzația inconfundabilă pe care o resimte fiecare român, aceea a unei pierderi materiale și sentimentale personale și naționale inestimabile și ireparabile. De ce, cum a fost posibil așa ceva? Cine sînt adevărații vinovați și ce răspundere poartă pentru faptele lor? Are această adevărată dramă istorică și culturală românească petrecută în afara granițelor țării vreo conexiune politică, vreo legătură de cauzalitate cu situația generală de frustrare și insecuritate socială provocată de anularea alegerilor prezidențiale? Care sînt vulnerabilitățile legislației noastre în domeniu ce fac posibilă, spre exemplu, scoaterea din țară, indiferent de scop sau pretext, a unor piese unicat din tezaurul național cu o valoare patrimonială inestimabilă?

De fapt, inestimabilă sau... estimabilă? Cum spuneam, s-a revărsat în aceste zile o puzderie de știri și comentarii de presă în legătură cu evenimentul. Aproape în toate, indiferent de publicație sau autor, finalul textelor includea invariabil următoarea frază, repetată la virgulă: ”Toate piesele furate fuseseră asigurate în conformitate cu legislația românească și standardele internaționale privind organizarea expozițiilor”. Prin urmare, precizarea aceasta insistentă, sîcîitoare, este produsul ”general obligatoriu”, cum ar zice CCR, al unei aceleiași surse. Așadar, al unui centru de ingerință, comandă și control asupra ”presei libere”. Care este de fapt mesajul dorit a fi inoculat cititorilor prin obsedanta frază? Acesta: ”Stați liniștiți la locurile voastre! Avem poliță de asigurare, vom fi despăgubiți. Am fost prevăzători, ne-am făcut treaba. Dar ce credeați, că nu sîntem patrioți?”. Directorul Muzeului Național de Istorie a României, dl. Ernest Oberländer-Târnoveanu (devenit între timp, așa cum mă așteptam, ”acarul Păun” și, ca atare, destituit), a declarat a doua zi după nefericitul eveniment că întreaga colecție de obiecte din aur și argint expuse timp de șapte luni la Muzeul Drent din comuna olandeză Assen – în total 673 de piese, inclusiv Coiful dacic, preluate din 18 muzee de istorie din toată țara – a fost asigurată pentru valoarea totală de 30 de milioane de euro. Foarte tare! Comparativ, asta înseamnă că valoarea de asigurare acceptată și contractată de autoritățile române pentru tezaurul național expus în Olanda este sensibil egală cu... suma plătită în urmă cu un an de clubul englez Tottenham Hotspur pentru transferul fotbalistului Radu Drăgușin! Oameni buni, sînteți nebuni? Doamne, Dumnezeule!

Apropo de instituția Muzeului Național de Istorie și de grija autorităților pentru protejarea colecțiilor inestimabile pe care acesta le adăpostește (circa 17.000.000 de piese și obiecte istorice de patrimoniu cultural național!). Oameni care lucrează în acest templu al istoriei și civilizației românești atrag atenția, în zadar, de mai mulți ani asupra condițiilor improprii în care sînt păstrate, conservate și, după caz, expuse valorile excepționale aflate în custodia muzeului. Cu deosebire, se atrage atenția asupra șubrezeniei structurale accentuate a fostului Palat al Poștei, în care muzeul funcționează din anul 1972, prin urmare, asupra riscurilor foarte mari pe care le implică asupra acestuia un eventual cutremur devastator, precum cele din 1940 și 1977. Renovarea, consolidarea și amenajarea ca atare a clădirii din Calea Victoriei, construită la sfîrșitul sec. al XIX-lea, s-au făcut în perioada 1970-1972, dar întregul edificiu a suportat serioase avarii la cutremurul din 1977 (clădirea fusese grav avariată și în cutremurul din noiembrie 1940), situație care a impus noi intervenții de reabilitare.

Așa stînd lucrurile, conducerea țării a decis în anii 80, în contextul demarării vastelor proiecte de reconstrucție și modernizare a întregului perimetru central al Capitalei, mutarea Muzeului Național de Istorie într-un nou spațiu, scop în care a fost construită impozanta clădire de pe Calea Știrbei Vodă, pe malul Dîmboviței. În 1989, noul edificiu al Muzeului Național de Istorie era finalizat în proporție de aproape 80 la sută. Rebotezată de autoritățile post-decembriste cu denumirea improprie ”Casa Radio”, clădirea a căzut din 1990 pradă dezinteresului general al noilor autorități. Impresionanta construcție s-a degradat grav decenii la rînd, iar mai apoi a fost destructurată și, pur și simplu, tăiată în două corpuri distincte printr-un concept aberant și batjocoritor al unor escroci investiționali, locul ajungînd, finalmente, a fi pentru bucureșteni un reper al mizeriei și insanității înconjurătoare. Aceasta a fost, așadar, grija manifestă a tuturor guvernelor ”democratice” și președinților care s-au succedat la conducerea țării din 1990 și pînă azi pentru Muzeul Național de Istorie a României, pentru fabuloasa noastră moștenire identitară, pentru însăși istoria poporului nostru. O ”grijă” care a făcut posibilă, iată, și soarta nefericită a tezaurului expozițional românesc, trimis pentru o mie de țechini profit comercial într-o localitate oarecare, neștiută de lume, din periferia vestică atît de riscantă a Europei și civilizației.

Și, cum să nu fie așa cînd regimul din România, din chiar începuturile sale decembriste, își legitimează fundamentarea existențială și funcționalitatea sistemică pe coordonatele unor directive politice și  doctrinare xenocratice, alimentate cu supurența mentală și retorica psihotică ale europaților și euroatlanților, ale propagandiștilor obedienței și torționarilor martelării și desființării, ale clănțăilor  și simbriașilor antinaționali, printre ei carieriști universitari, politologi de gargară și analiști ignobili, gazetari de gaze tari, impostori creștinoizi, ideologi inseminați și iudeologi disimulați, toți bulgăroși cu leafa grasă și mai toți malformați în lupanarele intelectuale ale soroșismului sociopat, destructurant și alienant? Cum, deci, să nu fie așa? Iată, spre exemplu, ce spune despre istoria națională, într-un interviu acordat zilele trecute saitului Hotnews.ro, dl. Mihai-Răzvan Ungureanu, fost membru supleant al CC al UTC, fost ministru de externe, fost director al SIE, fost prim-ministru sub președinția lui Traian Băsescu, consilier personal al fostului președinte, Klaus Iohannis-Uzurpatorul și, mai ales, încă profesor universitar de istorie:

”Impresia că poți administra o țară întreagă pe seama unei singure axiome este o idee penibilă. Ideea vine din vremea lui Ceaușescu. Este cheie de înțelegere a societății socialiste, gîndite de Ceaușescu. Pentru că o dată cu anii 1975-76, cînd protocronismul primar lua viteză, s-a instalat și mantra unității întregului popor în jurul conducerii de partid și a național-comunismului lui Ceaușescu. Mantra aceasta a fost construită în timp și ne urmărește și astăzi. Să vedem filmele cu daci de pe vremea aceea și să urmărim gîndirea dacopată. Mihai Viteazul este unificatorul românilor, o ecuație în interiorul acestei mantre. E unitatea forțată a întregului popor. Ne desparte iată, din nou, educația (s.m.), care înseamnă nu doar informații despre daci, Mihai Viteazul, Ceaușescu, dar și o cultură a dialogului. Există falii în lumea noastră care califică moduri diferite de gîndire, moduri diferite de raportare la realitatea politică, socială, economică. Acum vă dați seama pe ce insulă locuiește cetățeanul?”.(https://hotnews.ro/interviu-fostul-sef-al-spionilor-din-romania-verdict-dur-despre-calin-georgescu-dar-si-despre-zona-in-care-guvernanti-si-servicii-creeaza-niste-aberatii-infioratoare-1886413).

Este deprimant cînd ne gîndim că acest dubios personaj predă studenților istoria României. Și, ca el, cîți alții! Cînd de la altitudinea erudiției pe care o ai sau pretinzi că o ai gîndești despre istoria țării tale și despre concetățenii tăi ca mîța în ligheanul cu apă, înseamnă că produsul utilității tale sociale și culturale este nul și nu reprezintă mai mult decît un kitsch intelectual grotesc și oripilant. Așa încît, să nu ne mirăm că, adăpați la zeama intelectuală a unor astfel de sfătuitori politici, a unor astfel de exegeți ai istoriei naționale, ai ”gîndirii dacopate” și ”unificării românilor”, adică ai ”unității forțate a întregului popor”, așadar, ai ”falsei unități”(!) statale românești, guvernanții se dovedesc incompetenți în administrarea și protejarea tezaurului muzeistic al țării. Paguba incomensurabilă produsă patrimoniului istoric și cultural românesc în Olanda este consecința precarității educației patriotice de care dă dovadă pretinsa elită conducătoare, a lipsei instinctului ei de autoconservare națională, a mentalităților ei meschine, individualiste și apatride. Prin urmare, toți acești produși sau derivați toxici și infecțioși ai școlii soroșiste de îmbîcsire cerebrală și fleșcăire identitară, de alienare, pervertire și convertire educațională și politică a indivizilor și societății, poartă o grea răspundere morală și penală pentru faptele lor. După caz și potrivit legii.