Isteria anticomunistă

Isteria anticomunistă este o psihoză. Ca oricare altă boală mintală, are perioade de recrudescenţă. În presa românească, isteria a devenit o virtute profesională şi, în primul rînd, una comercială. Isteria anticomunistă se vinde bine, chiar foarte bine. Ca şi isteria anticeauşistă sau, de ce nu, isteria antiromânească, pe care, în mod aproape inevitabil le implică, dacă nu chiar le incumbă. Din asemenea îndeletniciri, istericii îşi fac bani frumoşi. Îşi fac şi nume. În fond, cine îşi mai face azi, în ţara asta, un nume din muncă? Ce să mai vorbim de bani...

Recrudescenţa isteriei anticomuniste s-a manifestat şi în perioada recentelor sărbători de iarnă şi, să fim siguri, se va manifesta şi în zilele următoare. Ca de fiecare dată în ultimul sfert de secol, pretextele – nedrepte şi provocatoare – s-au văzut, se văd şi se vor vedea mereu, deşi, în fond, ele nici nu mai contează. Contează că societatea socialistă, cu reprezentanţii săi, cu adepţii şi apărătorii ei şi, mai ales, cu eroii şi constructorii ei, trebuie ostracizată, schingiuită, batjocorită, crucificată! Contează infernul isteric denigrator dezlănţuit asupra ei. Asta au făcut şi fac presa şi agenţii ei de influenţă anticomunistă. Opiniei publice i se oferit şi în ultima perioadă de timp – dacă mai avea nevoie! – dovada nivelului penibil la care a coborît nobila şi pretenţioasa profesie a mesagerilor de informaţie publică, a formatorilor de opinie, a apărătorilor adevărului.

De fapt, constatăm că amatorismul şi incultura fac ravagii în cazul multora dintre gazetari, în cazul multora dintre vectorii publicisticii. Presa pare azi refugiul puturoşilor, al mediocrilor, parveniţilor şi carieriştilor. Intruşii s-au încuibat în presă şi se dau analişti, publicişti, gazetari. De fapt, ei dau gaze tari, nesimţite şi insultătoare cît salariile şi stipendiile lor, cît averile lor colosale, pe cît de nemuncite, pe atît de confiscabile. Vorbim, dar, de isteria gazetarilor de gaze tari. Cînd nu mai au subiecte, cînd le scade audienţa – şi asta se întîmplă tot mai des, căci, bunul simţ al opiniei publice taxează neîntîrziat amatorismul şi incultura – e pornită vînătoarea de vrăjitoare, e dezlănţuită isteria la adresa socialismului, la adresa lui Ceauşescu, mobilizîndu-se hoardele lătrătorilor de profesie şi psihopaţilor de serviciu. Dar, este isteria de care vorbim una simulată, de conjunctură sau interes, ori este una reală, patologică şi nevindicativă?

Unii au motive să creadă că isteria anticomunistă este, de fapt, un simulacru, o diversiune menită să deturneze din timp în timp, adică ori de cîte ori regimul politic postdecembrist a avut şi are nevoie, atenţia şi preocuparea mulţimilor pauperizate şi înfometate de la problemele reale, de natură vitală, pe care le au ele, pe care le are ţara, însuşi Statul român. Alţii pretind că, prin terorizarea propagandistică anticomunistă a populaţiei s-ar urmări, de fapt, refacerea de mult pierdutei solidarităţi a societăţii româneşti, fie şi în jurul unui criteriu mental evident găunos şi retrograd, cum este criteriul  anticomunist. O fi. Dar, dacă e aşa, e o prostie şi un non-sens conceptual.

Chiar grija solidarităţii româneşti s-o poarte regimul venit pe scena istoriei şi a puterii politice în România prin teroare şi sînge? Haida-de! Şi-apoi, cine şi de ce a distrus spiritul de solidaritate socială şi coeziunea societăţii, valori existenţiale fundamentale ale naţiunii? Şi, ce arme a folosit? Nu este evident că a distrus (a dezbinat!) pentru a stăpîni şi pentru a se înstăpîni şi că prima şi cea mai incisivă dintre arme a fost tocmai această teroare propagandistică a regimului, această isterie anticomunistă perpetuă? Pe de altă parte, e greu de crezut că isteria poate fi simulată, iar disimularea poate lua chipul monstruos al isteriei! Mai mult, nimeni nu mă poate convinge că isteria, în oricare dintre formele ei de manifestare, este vreun sintetizator bioenergetic capabil să refacă vreo dimensiune a spiritului de solidaritate. Este evident însă că, de aproape 25 de ani, isteria, în formele ei publice de manifestare, a distrus spiritul de solidaritate al cetăţenilor, pe toate traseele vieţii sociale, politice, economice şi culturale.

Isteria este imanent iraţională, inumană şi antisocială, devenind, prin însuşi destinul ei, agresivă, violentă, terorizantă. Ea nu aparţine vieţii, căci isteria izbucneşte, „trăieşte” şi agresează tocmai în contactul cu viaţa, cu oricare dintre formele diversităţii ei fascinante, pe care o reprimă, nu o admite şi o suprimă mental, virtual. Consecinţele faptice, materiale, sînt imprevizibile, căci ele pot degenera spre o finalitate similară, absolută. Isteria aparţine, aşadar, morţii. Ea este crematoriul neuronilor decedaţi şi al sfincterelor paralizate. Este paraplegia generalizată a conexiunilor cerebrale de identitare a personalităţii, la nivel individual şi colectiv. Isteria urăşte, isteria dezumanizează, isteria ucide. Prin urmare, fie şi pretextată doar ca diversiune cu bune intenţii (sic!), isteria rămîne o formă de manifestare a obsesiilor patologice, individuale sau de grup, formate în procesul funcţionării cerebrale defectuoase. De aceea, isteria trebuie înţeleasă şi tratată ca atare, ea neavînd şi neputînd avea nici o motivaţie raţională.

Isteria repugnă reflex, metabolic. Nu poate fi vorba, aşadar, să gîndească cineva că isteria izbucnită, manifestă, este acceptabilă, presupunînd că, prin reacţia biologică de autoapărare pe care o resimţim în faţa agresiunii ei, obţinem resolidarizarea pierdută. Căci, dacă ar mai rămîne vreo urmă de morală într-o aşa atitudine, într-o aşa judecată, atunci am avea să descoperim urma unui surogat moral de sorginte masochistă. Ar însemna, de fapt, că ne situăm într-o psihopatie generalizată, că şi noi – nu numai ei! – avem o sănătate mintală îndoielnică sau inexistentă.  Fiindcă, nici un om sănătos psihic nu poate călca pe cadavre şi nu poate pretinde că o face din dragoste pentru adevăr şi respect pentru viaţă. Aşa ceva nu există şi nu poate fi revendicat!