Adevăruri uitate

„Cu noi, cum rămîne?” 

Strigătul clopotului bătut în dungă străbate-n ecouri văzduhul. Anunţă comprimarea spaţiului existenţial, dispariţia luminiţei, sfîrşitul. Gîndurile lăuntrice deapănă negaţiile inefabile vieţii trecute şi prezente. Înfrăţite, se contopesc cu zbuciumul neîmplinirilor şi deşertăciunilor lumeşti. Spiritul, martor nemuritor, transferă fără de simţire împovărătoarele fapte pentru socoteală. Blestemele nădufurilor trăite însutesc măsura dreptei judecăţi. Dumnezeu cu o lacrimă spală păcatul moştenit la răstimp de El hotărît. Providenţa mi-a călăuzit paşii vieţii spre o tainică poveste pierdută în şirul generaţiilor mele.

Foto: https://www.google.ro/ 

Era la Crăciunul lui 1784. Şapte suflete moţeşti se strecurau printre cetinile Scoruşetului, respirînd aerul ca de sticlă, în lumina orbitoare de după ninsoare. Tăcuţi, grăbeau pe urmele a trei ortaci căutaţi. Veştile de la Melzer, pădurarul de Abrud, îi porniseră în căutări de cu seară. Erau rude între ei, pe de-a trei neamuri: ale Mateieşilor, Neguleştilor şi Trifeştilor. Îşi ştiau rosturile, erau gornaci. Opriră roată. Urmele ortacilor se despărţeau. Făcură la fel. Se reîntîlniră pe la amiezi. Doar în cîteva vorbe fixară locul de ascunziş, ştiut de la Nicula Cristea, un tînăr din grupul celor trei, precum şi consemnul de atac: „Cu noi, cum rămîne?”. După un ceas de preumblări, zăriră fuiorul focului. Ortacii! Privirile se întîlniră. Oargă, zis şi Cloşca, căută mînerele pistoalelor de la brîu. Era ager şi cu ochi poruncitori. Horea îl opri cu grăbire, recunoscînd pe Nuţu şi pe Trif, veri buni cu el. Luptaseră în toamnă împreună pentru visul libertăţii. Vorbiră apăsat şi rar despre aduceri aminte, despre ce va urma în primăvară. Cînd cercul se strînse, Nuţu strecură cuvintele de semnal. Lupta neaşteptată fu scurtă. Horea, îngenuncheat, privea pe Trif ce chema munţii şi sufletul moţului din tulnic. Visul libertăţii se spulbera. Ca pentru sine, Nuţu se spovedi: „Ce tu, vere, n-ai putut face pentru noi, am făcut eu pentru mine”! În ziua Naşterii se semănase moarte. La 5 februarie 1785, la Zlatna, fiecare dintre ei a primit 30 de galbeni şi slobozenia din ordin împărătesc. „Cu noi, cum rămîne”…

Banii au încercat alte rosturi în alte locuri. Zadarnic. De atunci, pentru fiecare descendent al nefericiţilor care şi-au pătat mîinile cu sîngele aproapelui vîndut trecerea în hotarul altor lumi s-a făcut cu durere şi chin, fără tihnă şi cu socoteli neîncheiate. Prin botez s-au creştinat, dar numele Domnului nu a pătruns în casele lor. Nici prin rugăciuni de seară, nici prin icoane la grindă. Durerile şi necazurile le-au împietrit inimile, pecetluind numele Domnului pe buzele lor. Au trecut prin viaţă, generaţie după generaţie, într-o existenţă indezirabilă.

Cîte alte vise şi speranţe s-au înfiripat şi s-au năruit de atunci, pe aceste pămînturi? Mai aproape de timpurile noastre, generaţiile de după 1947 au înălţat idealuri şi perspective noi, credinţe şi nădejdi împlinite în ani şi ani de progres. A venit, însă, Crăciunul lui 1989 care a spulberat Naşterea şi a semănat moartea. Ca şi în urmă cu două secole, s-a plătit ca să ne pătăm mîinile. Răul lumilor iarăşi a învins. Cu noi, cum rămîne?

OLIVIAN TRIFU