IOAN TOMA: „Nu exista nici un motiv să mă tem pentru ceea ce făcusem. Muncisem pentru oameni şi ţara mea, pînă la epuizare, uneori”.

Interviu preluat din ediţia electronică a ziarului Adevărul, din 1 august 2013 şi realizat de scriitorul Ştefan Mitroi cu Ioan Toma, membru supleant al Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., prim-secretar al C.C. al U.T.C. şi ministru al tineretului Republicii Socialiste România.

- Sînteţi fiul unor oameni simpli din Moldova (Com. Victoria, Jud. Iaşi, o aşezare de oameni harnici, din vecinătatea Prutului – nota N.N.). Cînd eraţi copil, v-aţi gîndit vreodată c-o să ajungeţi ministru? 

- Bineînţeles că nu.

- Cum de s-a întîmplat, totuşi?

- Trebuie spus că mi-am văzut în mod firesc de şcoală şi de muncă, absolvind, în timp ce eram activist al comitetului judeţean Iaşi al UTC, facultatea de drept.

- De la Iaşi, a urmat drumul la Bucureşti, unde, în 1987, i-aţi succedat lui Nicu Ceauşesu în funcţia de prim-secretar al UTC şi ministru pentru problemele tineretului.

- Era o perioadă foarte complicată din punct de vedere economic.

- Îmi închipui că v-a chemat însuşi Ceauşescu înainte de numirea într-o astfel de funcţie.

- Adevărat, am avut o întîlnire cu Nicolae Ceauşescu.

 - Cum a fost această întîlnire?

- Plină de emoţii pentru mine. Astăzi toată lumea bagatelizează numele de Ceauşescu. Atunci nu era puţin lucru să te întîlneşti cu el.

- Cît a durat această întîlnire şi ce v-a spus?

- A durat în jur de 20 de minute, timp în care mi-a spus că există orientarea ca eu să devin prim-secretar al UTC. Şi că aşteaptă de la mine şi de la generaţia pe care o reprezentam o angajare totală pentru rezolvarea proiectelor importante pe care le aveam în acea perioadă.

- De atunci v-aţi mai întîlnit între patru ochi cu Ceauşescu?

- Încă o dată sau de două ori. Altfel, de nenumărate ori în 2 ani şi 2 luni cît am fost în fruntea UTC. În tot acest timp, am fost şi membru al Comitetului Central al PCR, şi membru supleant al Comitetului Politic Executiv (acestea sînt „crimele” pentru care Ioan Toma a fost arestat în februarie 1990 şi condamnat la o pedeapsă de 18 ani(!) închisoare, din care a făcut, efectiv, 6, fiind graţiat de Ion Iliescu şi eliberat la sfîrşitul anului 1996 – nota N.N.). Dar, asta nu ca urmare a unei evoluţii politice normale, ci datorită funcţiei pe care o ocupam, ca reprezentant al organizaţiei de tineret, adică. Referitor la Ceauşescu, simt nevoia să spun, oricît de hulit aş fi pentru asta, că muncea enorm, n-am văzut pe nimeni din conducerea ţării care să muncească la fel de mult ca el.

- Despre care conducere spuneţi?

- Despre cea veche, dar mă tem că e valabil şi pentru actuala.

- Aş vrea să vă contrazic, dar mă tem că nu prea pot.

 - V-aş ruga să ne întoarcem, totuşi, în trecut.

- Să ne întoarcem.  Aveaţi cu vreunul dintre cei din conducerea partidului şi altfel de relaţii decît cele strict oficiale? Eraţi, mai simplu spus, prieten cu vreunul dintre ei?

- Nu. Nu exista o astfel de practică. Relaţiile de prietenie au apărut mai tîrziu, cînd ne aflam în detenţie.

- Pentru că tot aţi adus vorba, să ne oprim un pic la această perioadă. Cum este, ce simte, ce se petrece în sufletul unui om care se trezeşte, aproape peste noapte, din scaunul de ministru în puşcărie?

- Este un moment cumplit, aproape că nu-l poţi descrie în cuvinte.

- În zilele căderii regimului comunist chiar nu v-aţi gîndit c-aţi putea ajunge la închisoare?

- Fusesem într-adevăr, demnitar comunist, dar nu exista nici un motiv să mă tem pentru ceea ce făcusem. Nu-mi aminteam şi nu-mi amintesc nici acum să fi făcut cuiva vreun rău cu intenţie. Muncisem pentru oameni şi ţara mea, pînă la epuizare, uneori. Desigur, în felul în care se făceau pe atunci astfel de lucruri. Cu toate acestea, în februarie, 1990, am fost arestat, fiind acuzat, alături de ceilalţi membri ai conducerii superioare a partidului, de genocid şi subminarea economiei naţionale!

- Unde v-au dus după arestare?

- Undeva în Şoseaua Olteniţei. Stăteam în aceeaşi cameră cu profesorul Ursu, reţinut din data de 19 ianuarie.

- Reţinut, dar eliberat mai apoi, fără a fi condamnat. Singurul, dacă nu mă înşel, aflat în această situaţie. Cum a fost acolo în Olteniţei?

- Vreme de 10 zile n-am văzut lumina zilei. Camera noastră era complet camuflată. De ce, nu ştiu. Cînd am fost scos pentru prima oară la lumină, am văzut dincolo de gard, pe stradă, un bărbat ce mergea cu nişte flori în mână. În clipele acelea mi s-a părut că asta este fericirea supremă, să te poţi duce la cineva drag cu un buchet de flori în mînă. Înainte, mă gîndeam mai rar la asta, pentru că munca îmi ocupa tot timpul. Familia şi cei apropiaţi se aflau pe locul doi. Nu-mi plăcea să mă joc sau să glumesc cu ceea ce făceam. Fusesem învăţat de mic să iau lucrurile foarte în serios, şi le luasem. Pentru a descoperi în ora aia în care mă scoseseră la aer, ce important e să te gîndeşti la cei dragi, şi să poţi umbla sub cerul liber pe propriile-ţi picioare. Credeţi-mă că nimic nu este mai important pe lume ca asta.

- Vă cred!

 - Din Olteniţei am fost mutaţi la arestul din Rahova, iar după un an, la Jilava.

- Spuneaţi că v-aţi făcut cîţiva prieteni în detenţie. Despre cine este vorba?

- De Dumitru Popescu, în primul rînd.

- Cel căruia i se mai spunea şi „Dumnezeu”?

- El. Am făcut împreună greva foamei la Jilava. E un om de mare cuprindere intelectuală. M-am împrietenit apoi cu Ştefan Andrei, generalul Iulian Vlad, Silviu Curticeanu, Emil Bobu...

- Mai trăieşte Bobu?

 - Da.

- Ce credeţi despre el?

- S-a creat o mitologie falsă în legătură cu el. A avut, fără îndoială, limite, dar n-a fost un personaj atît de sinistru pe cît s-a spus şi se spune. O să rămîneţi poate surprins, dar ierarhii bisericii din Moldova i-au trimis scrisori de susţinere în timpul detenţiei. Şi ştiţi de ce? Pentru c-a sprijinit biserica atunci cînd s-a aflat în funcţie.

 - Zău că-mi vine să-mi fac cruce! Emil Bobu a sprijinit biserica?!

 - Şi încă destul de mult. A susţinut cu discreţie investiţii şi activităţi care-i puteau aduce serioase admonestări din partea lui Ceauşescu. Dar şi-a asumat acest risc.

- De cine altcineva v-aţi mai apropiat în cei patru ani de puşcărie?

-De Ilie Ceauşescu, cu care am împărţit, un timp, aceeaşi celulă.

- Aţi aflat ceva interesant de la el în tot acest timp?

- Da.

- Ceva legat de frate-său, bănuiesc.

- Nu, ceva legat de Iliescu. Venit de la Televiziune la Ministerul Apărării Naţionale, pentru a se întîlni cu Stănculescu, Iliescu l-a văzut pe hol pe Ilie Ceauşescu şi-a pornit zîmbind spre el, să-l salute, dar brusc şi-a schimbat fizionomia, întorcîndu-i spatele. Era în ziua 22 decembrie şi el trebuia să fie un om din prezent, nu din trecut, aşa cum avusese tendinţa la început.

- Dumneavoastră cum îl socotiţi acum, din prezent sau din trecut?

- Întrucît îl cunosc destul de bine, îngăduiţi-mi vă rog să nu vă răspund.

- Cu cine aţi mai stat în celulă?

- Cu fostul ministru de externe Ioan Totu. Ştiţi ce-am aflat de la Totu?

- Ce?

- Că după ce plătise integral datoria externă, Ceauşescu îl consulta frecvent în ideea realizării la Bucureşti a unui centru financiar internaţional, menit să atragă finanţe de pe urma cărora să beneficieze în primul rînd România, dar şi alte ţări în curs de dezvoltare.

- Cine era în proprii săi ochi Ioan Toma, după eliberarea din penitenciar?

- Un om de 42 de ani, cu aproape toate drumurile închise, cu multe apăsări sufleteşti, cu gîndul de a o lua totuşi într-o direcţie, dar nu prea ştiam în care (astăzi, Ioan Toma se află la vîrsta deplinei maturităţi intelectuale, 60 de ani, pe care i-a împlinit recent – nota N.N.). Încercam să sper că prin oamenii pe care i-am cunoscut de-a lungul timpului, nu puţini la număr, voi găsi o perspectivă profesională convenabilă.

- Cine v-a întins, ca să zic aşa, mîna?

- Eram un mare naiv. Nu s-a întîmplat nimic de felul acesta. Am reuşit după mai multe căutări să mă angajez jurist la o societate comercială, cu salariul minim pe economie. Am rămas 10 ani aici.

- Acum cu ce vă ocupaţi?

- Sînt consilier juridic la un institut din domeniul aviaţiei.

- Politica nu vă mai tentează?

- Categoric, nu!

- Ce credeţi despre noile vremuri? Dar despre cele vechi?

- Am să încep invers. În anii 50, cînd erau vîrîţi în închisoare marii intelectuali ai ţării, societatea a dat dovadă de o insensibilitate strigătoare la cer. Cam la fel au stat lucrurile şi după 1990 şi aşa stau şi astăzi. Asta nu ţine de politică, ci de suflet. Aşa cum există o conştiinţă publică, există sau ar trebui să existe şi un suflet public. Se pare că la noi sufletul acesta s-a cam atrofiat...

http://adevarul.ro/cultura/istorie/  

Nota N.N. – Pentru comparaţie, adaug aici că Alexander Kwasniewski, omologul polonez al lui Ioan Toma al nostru, ambii avînd aceaşi vîrstă, a devenit în anii de după căderea regimului comunist preşedintele Partidului Social-Democrat, continuatorul istoric al Partidului Muncitoresc Unit Polonez, care a condus Republica Populară Polonă timp de 40 de ani, şi apoi preşedinte al Poloniei, în două mandate succesive.