“Viitorul nu-l poate nimici nimeni. E regulă obiectivă!“
Stăm pe treptele monumentului evocator al bătăliei care s-a purtat aici,
în pragul Dunării, cu 40 de ani în urmă. Se vede oraşul Drobeta-Turnu Severin
în toată frumuseţea lui, cu noile cartiere, cu noile sale uzine – combinatul de
industrializare a lemnului, iar, mai departe, uzina de anvelope, şantierul
naval, înnoit şi el din temelii, întreprinderea de vagoane. Dunărea curge
liniştită după ce şi-a dat prinosul de energie electrică prin turbinele uriaşei
hidreocentrale de la “Porţile de Fier”. Se văd limpede pădurile de pe Balota,
parcă în mişcare de coborîre spre albia Topolniţei. Mi se pare mie sau Constantin Ţuţuianu, fostul muncitor de
la Atelierele C.F.R., priveşte tocmai spre Balota? Cu ochii minţii revede cum
se apropia ameninţarea hitleristă în îndepărtatele zile ale lui August 1944.
- O, ce bucurie ne-a cuprins pe toţi în ziua de 23 August, spune el. Oamenii
nu ştiau să spună altceva decît: Pace!
Era însă o bucurie aparte, care conţinea ceva grav în lumina ei. Ştiam că pace
nu va fi chiar aşa curînd. Bucuria îşi are şi ea rosturile ei adînci, e ca
pasărea speranţei, cu aripi puternice, care te ajută să învingi greutăţi şi
primejdii apropiate. Pentru că, nu ne înşelam, ne aşteptau greutăţi şi mai
mari, dar bucuria eliberării ne ajuta să fim şi mai tari, noi, stăpîni de acum
pe libertatea noastră!
- Cum aţi acţionat în primele
clipe cînd aţi aflat că de pe Balota coboară spre oraş hitleriştii?
- Veneau nu numai dinspre Balota, ci şi pe Dunăre, cu nave înarmate, cu
şlepuri, convoaie. Se retrăgeau şi nu cruţau oraşul. Primul nostru gînd: “La arme!”. Ne-am alăturat ostaşilor garnizoanei, muncitori,
funcţionari, toată populaţia, de toate vîrstele. Sub focul duşman, copiii
chiar, cunoscînd toate cărările ascunse dinspre oraş, aduceau muniţie. Erau o
forţă! Să ştiţi că, ei înşişi, fără muniţie, numai prin fiinţa lor alături de
noi, ne înmiiau forţele în luptă. Doar pentru viitorul lor înfruntam gloanţele
şi obuzele!
- Cum s-au sfîrşit toate?
- Aşa cum era şi firesc! Trupe româneşti, grăbind dinspre Strehaia, le-au
căzut nemţilor în spate. S-au apărat înverşunat dinspre partea aceea. Au continuat
să bombardeze atelierele C.F.R., şantierul naval, oraşul. Dar, vă spuneam despre
bucuria aceea gravă de care eram cuprinşi, ştiindu-ne stăpîni pe noi, pe
pămîntul nostru – nu ne mai putea smulge nimeni libertatea! Strînşi în cleşte,
din mai multe părţi, nemţii au capitulat, s-au predat pînă la urmă. Noi,
comuniştii, fuseserăm în frunte peste tot. Ştiţi, nu eram prea mulţi comunişti
atunci, eram puţini, dar cîţi eram, eram puternici, pentru că oamenii sădiseră
în noi cele mai mari speranţe. De aceea şi vechiul regim făcuse totul să ne
reducă la tăcere. Se temea! Loviseră în noi, să ne nimicească. Temniţe, lagăre,
plutoane de execuţie… Din adîncă ilegalitate, partidul organizase întreaga
bătălie a eliberării, cu minuţiozitate, cu înţelepciunea politică profund
acumulată de-a lungul activităţii sale revoluţionare dedicate în întregime libertăţii
poporului. Chiar în lagăre fiind – se ştie, în lagărul de la Tîrgu-Jiu, unde se
afla şi tovarăşul Nicolae Ceauşescu – s-a pregătit întregul plan al
insurecţiei, cu supleţea aceea politică întrutotul caracteristică partidului
încă din clipa făuririi sale. Numai datorită acestei înţelepciuni politice,
strategice, a reuşit să mobilizeze şi să ridice la lupta de eliberare, în
momentul cel mai potrivit, întregul popor… Repet, vechiul regim şi fascismul se
trudiseră din greu să-i spulbere pe comunişti. Viitorul însă – şi noi eram
viitorul, în prezentul de atunci, cum sîntem şi astăzi – nu-l poţi nimici, e
regulă obiectivă! Aşa am trăit noi primele zile ale revoluţiei de eliberare
socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă, sporindu-ne forţele
pentru a duce pînă la capăt dorul de viaţă nouă al poporului.
Din almanahul “Scînteia” 1984
Un comentariu:
E și mult „limbaj de lemn” în acest articol.
Păcat de oamenii care au murit.
Trimiteți un comentariu