Alexandru Ioan Cuza

Întemeietor de ţară, ctitor de aşezăminte, dătător de legi şi datini

Intrat în istoria de legendă a poporului român ca Prinţ al Unirii Neamului Românesc, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza s-a născut la Bîrlad în anul 1820 şi a murit în exil forţat, la Heidelberg (Germania), în 1873. De numele şi domnia lui se leagă întemeierea Statului Român modern, la 24 Ianuarie 1859, prin unirea Moldovei cu Ţara Românească şi consacrarea la 11 Decembrie 1861 a denumirii ţării – România. 

Cuza-Vodă a fost dătător, fondator şi reformator al majorităţii legilor şi instituţiilor întemeietoare ale ţării. Inclusiv, fondator al Universităţilor din Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864). A naţionalizat prin secularizare, trecîndu-le în proprietatea sacră a Statului Român, marile averi mînăstireşti de pe cuprinsul ţării, aflate în acele vremuri sub închinarea, ascultarea şi fiscalizarea statalităţii greceşti prin ierarhia egumenică de la Muntele Athos. A înfăptuit prima reformă agrară, prin lege organică, împroprietărind cu pămînt masele de ţărani nevoiaşi. A organizat şi modernizat prin legi şi regulamente specifice învăţămîntul româneasc, justiţia, poliţia şi armata ţării. 

Prin opera sa politică strălucitoare, de ziditor şi înfăptuitor al României moderne, de înflăcărat patriot şi iubitor al poporului de rînd, Alexandru Ioan Cuza va rămîne în istoria, conştiinţa şi recunoştinţa neamului nostru peste cumpăna veacurilor şi dincolo de ele. Chipul său luminos şi numele-i de vrednică cinste îi sînt purtate cu vie şi înălţătoare amintire pe tot cuprinsul Patriei, prinse în monumente şi denumiri publice de dreaptă cuvenire şi nepieritoare memorie.

Statuia lui Cuza

"…Cuza a fost sărbătorit, lui Cuza i s-a dezvelit monumentul, Cuza a fost declarat de cel mai mare erou al neamului. Bine, foarte bine. Dar Cuza n-a domnit pînă la moarte. Cuza a fost detronat şi izgonit din ţara sa. Şi, vorbindu-se atîtea ceasuri despre Cuza, nimeni nu şi-a amintit despre acest mare eveniment din viaţa lui, nimeni nu s-a întrebat, n-a spus pentru ce şi de ce Cuza a fost detronat.

Nu s-a spus nimic despre detronarea lui pentru că ar fi trebuit spuse şi toate celelalte care nu s-au spus. Şi toate acestea nu puteau fi spuse. Nu puteau reacţionarii vorbi despre „democratul” Cuza; nu putea regele reacţionar, piedica cea mai mare a democraţiei româneşti, distrugătorul de caractere, să permită un discurs în care s-ar fi vorbit despre Cuza democratul. Nu se putea vorbi despre iubirea de popor a lui Cuza, despre iubirea poporului pentru Cuza de către oamenii care opresc poporul de la orice manifestaţie, de către oamenii care au bătut, schingiuit şi împuşcat poporul. 

Nu putea permite Vodă-Carol ca în faţa lui să se vorbească de iubirea pe care şi azi ţăranii i-o păstrează lui Cuza, căci i s-ar fi urcat tot sîngele în obraz, amintindu-şi că dînsul nu are nici o legătură cu acest popor, că niciodată n-a venit în mijlocul lui, niciodată nu s-a interesat de nevoile lui. Nimeni nu putea aminti despre „povestea lui Moş Ion Roată”, pentru că ciocoii care azi îl sărbătoreau pe Cuza şi-ar fi reamintit că şi dînşii astăzi – ca şi boierii de pe atunci – îşi bat joc de ţărani, îi fură şi-i chinuiesc, pentru că şi vodă şi-ar reaminti că ţăranii au fost omorîţi de automobilele regale, că sînt omorîţi în fabricile şi herăstraiele coroanei, că sînt exploataţi la ţară şi la oraşe pe un preţ de nimic…".

 ALEXANDRU STELIAN

(Fragment dintr-un articol apărut în publicaţia „România muncitoare”, numărul din 5 iunie 1912, cu prilejul dezvelirii statuii domnitorului Alexandru Ioan Cuza în Piaţa Unirii din Iaşi).