In memoriam Gheorghe Gheorghiu-Dej

Sînt 50 de ani de la trecerea în nefiinţă a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Prin-secretar al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, Preşedintele Consiliului de Stat al Republicii Populare Române. Se întîmpla pe 19 martie 1965. În zilele imediat următoare tristului eveniment, conducerea partidului era preluată de Nicolae Ceauşescu. Se încheiea perioada reconstrucţiei postbelice, începea epoca dezvoltării socialiste...

În anul 2001, cu prilejul unor festivităţi, altfel modeste, prilejuite de centenarul naşterii lui Gheorghiu-Dej şi organizate de cîteva formaţiuni de stînga în Bucureşti, Paul Niculescu-Mizil, tovarăş apropiat al celor doi conducători şi fost demnitar de frunte al statului şi al Partidului Comunist Român, mi-a înmînat textul unui articol al său consacrat lui Dej şi perioadei sale în istoria Patriei, articol pe care regretatul om politic a intenţionat să-l prezinte în cadrul festivităţilor. Însă, pentru că din motive de sănătate – Mizil avea deja venerabila vîrstă de 78 de ani – nu a mai putut participa, a ţinut să mi-l încredinţeze şi să îl folosesc cînd şi cum voi crede de cuviinţă. Nu ştiu dacă textul l-a încredinţat şi altcuiva ori vreunei reviste, avînd în vedere că el publica deseori cărţi şi articole de memorii şi evocări.

Textul nu e scurt, pentru o expunere pe blog, dar pentru cei interesaţi, nu este nici prea lung. Fireşte, pentru că acest articol, după cum spuneam, fusese redactat de autorul său cu ocazia centenarului naşterii lui Dej, a fost necesar să îl adaptez uşor împrejurării în care ne aflăm azi, prin puncte de suspensie sau paranteze drepte, în rest păstrîndu-i intactă elaborarea iniţială. Titlul, subtitlurile şi sublinierile din text aparţin autorului.

Gheorghiu-Dej şi succesorul său, Nicolae Ceauşescu,
la o consfătuire de lucru între colaboratori, la începutul anilor '60

Partizan şi făuritor al comunismului naţional

(...) Încă în timpul copilăriei, la vîrsta de 10 ani, cînd îmi însoţeam părinţii ducînd coşuri cu mîncare muncitorilor grevişti de la atelierele “Griviţa”, am auzit de Gheorghiu-Dej. Numele lui, ca şi cele ale lui Ştefan Gheorghiu şi I. C. Frimu, se bucura în casa noastră de mare stimă. După 1945, am participat la activităţile politice, de multe ori în preajma lui, îndeplinind sarcini date de el. De aceea, am considerat drept o datorie morală (...) să înfăţişez, dintr-o experienţă trăită, dintr-o cunoaştere personală, moştenirea lui Dej. Ceea ce fac şi scriind prezentul articol. Am evocat şi evoc, deci, memoria muncitorului, a militantului politic, ce a desfăşurat o activitate politică de peste patru decenii, din care peste două în opoziţie şi care avea să devină liderul principal al Partidului Comunist şi conducătorul României.

Un pas spre normalitate

Este de notorietate faptul că, după 22 decembrie 1989, perioada predecembristă, jumătate de secol de istorie, a fost considerată drept dezastru naţional. A fost o atitudine nihilistă, izvorîtă dintr-o concepţie sălbatică, canibalică. Cu timpul, oamenii s-au mai dumirit. Societatea a început să recunoască şi părţile luminoase ale anilor trecuţi. Dar, propaganda anticomunistă deşănţată, de tip primitiv, tribal, continuă să prezinte în mod mistificator această perioadă. În acest cadru, foştii conducători ai ţării, Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu, colaboratorii lor, sînt prezentaţi exclusiv ca personalităţi negative. Este un punct de vedere necorespunzător realităţilor, dăunător intereselor poporului român, ca şi imaginii României. Nici poziţia contrară, sublinierea în mod exclusiv numai a lucrurilor pozitive nu este corectă.

Reconsiderarea critică a personalităţilor din trecutul, mai mult sau mai puţin apropiat, nu se poate face de pe poziţii exclusiviste, fie de negare totală, fie de adulare totală. În ce-i priveşte pe Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu, am încercat această întreprindere în cărţile mele de memorialistică, “O istorie trăită” şi “De la Comintern la comunism naţional”,  precum şi într-o serie de articole şi expuneri.

Singura atitudine corectă este aceea de a se pune în evidenţă atît părţile pozitive, cît şi cele negative ale activităţii acestor personalităţi. Se cere o atitudine obiectivă, bazată pe fapte istorice evidente, reale, fără prejudecăţi, poziţii preconcepute şi partizant. Această atitudine ar însemna un pas spre normalitate, către o democraţie reală, o manifestare de respect faţă de poporul român şi istoria sa.

Limitele de acţiune

Văzînd lumina zilei într-o familie de muncitori, cunoscînd de mic viaţa grea a acelor vremuri, muncitorul electrician Gheorghiu, a participat de tînăr la acţiunile muncitoreşti prevestitoare ale marii greve generale din 1920. În anii 1929-1933 a jucat un rol se seamă în conducerea luptelor muncitorilor ceferişti. S-a călit şi s-a format politic şi ideologic în temniţele regimului burghezo-moşieresc. Este bine să se sublinieze că el a fost ridicat ca lider comunist de vîltoarea luptelor revoluţionare, afirmarea lui este rezultatul unor lupte muncitoreşti, care au jucat un rol de seamă în istoria ţării şi au constituit, în acelaşi timp, prima mare manifestare internaţională împotriva fascismului. Devenind, în octombrie 1945, secretar general al Partidului Comunist, Dej a îndeplinit importante funcţii ministeriale, inclusiv pe aceea de prim-ministru, iar pînă la decesul său, în 1965, pe aceea de preşedinte al Consilului de Stat al Republicii Populare Române.

Gheorghiu-Dej şi-a desfăşurat activitatea politică în condiţii precis determinate de situaţia internaţională. Am în vedere nu numai limitele impuse de aşezarea geopolitică a ţării, într-o zonă unde se confruntau interesele marilor imperii, ci şi pe cele impuse de învingătorii în război. Prin decizii ale marilor puteri, teritoriul naţional a fost mutilat, sfîrtecat. Din nefericire, şi astăzi părţi importante ale acestuia se află în afara graniţelor sale fireşti. Pierzînd un război, indiferent de motivarea lui, ţara se afla pe marginea prăpastiei. URSS, SUA, Anglia şi Franţa – marile puteri învingătoare – au stabilit României un cadru strict de acţiune. Ţara a trebuit să susţină două războaie – unul în Est, unul în Vest – precum şi, în afara armatei naţionale, două armate străine, pe cea germană în Est şi pe cea sovietică în Vest. Teritoriul României, teatru de război, a suferit distrugerii grave.

Deşi şi-a adus o mare contribuţie de sînge la războiului împotriva fascismului, României i s-a refuzat statutul de [ţară]cobeligerantă. Este de notorietate faptul că i s-au impus condiţii împovărătoare. S-au stabilit reparaţii de război deosebit de grele. Perioada de tranziţie de la capitalism către o altă  orînduire a fost extrem de dură. În plus, am cunoscut o secetă puternică. Acesta este cadrul ce nu putea fi depăşit de nimeni, în care se puteau mişca România, oamenii care o conduceau, oricare ar fi fost ei.

Reconstrucţia ţării

Meritul istoric al lui Gheorghiu-Dej a fost acela de a-şi fi asumat conducerea guvernării într-o asemenea perioadă extrem de dificilă şi complexă, rol refuzat de conducătorii celorlalte partide istorice. De activitatea lui sînt legate o serie de realizări cu adevărat istorice: mobilizarea poporului în războiul antifascist, sub lozinca “Totul pentru front, totul pentru victorie”, conducerea uriaşelor lupte sociale care au adus la putere guvernul Petru Groza. Se impune a se evidenţia refacerea şi reconstrucţia, într-un termen istoric scurt, a economiei naţionale.

[Recomand] să se recitească raportul facut în 1945 la Conferinţa naţională a PCR. Este un document care defineşte cu claritate şi limpezime obiectivele fundamentale ale ţării în acea situaţie de criză naţională. O comparaţie între situaţia [din primul] deceniu... post-decembrist şi cea a deceniului de după 23 August 1944, situaţie mult mai grea decît cea actuală, pune în evidenţă, fără putinţă de tăgadă, capacitatea politică şi organizatorică a conducătorilor de atunci ai ţării, de a mobiliza masele largi populare, de a scoate ţara din marasm şi mizerie.

A urmat apoi opera uriaşă de construcţie social-economică. S-a creat o puternică industrie românească, o agricultură modernă, bazată pe marea exploatare agricolă, s-a închegat o economie naţională coerentă, pusă  în slujba poporului român. S-a asigurat un sistem stabil de asigurare a condiţiilor omeneşti de trai, potrivit puterii economice a ţării, prin crearea de locuri de muncă sigure pentru întreaga populaţie activă, sprijinirea familiilor cu mulţi copii, locuinţe ieftine şi sigure, eradicarea unor boli cronice, gratuitatea sănătăţii, un sistem înaintat de asigurări  sociale, respectiv pensii, odihnă şi tratament. Învăţămîntul, de asemenea gratuit, a permis lichidarea analfabetismului, generalizarea şcolii obligatorii de opt ani, de 10 ani după 1965, s-au dezvoltat ştiinţele, arta şi cultura.

După plecarea trupelor sovietice, România a cunoscut o perioadă de largă deschidere internă şi externă, au fost eliberaţi ultimii deţinuţi politici, scoşi consilierii străini din securitate şi armată, s-a subliniat rolul României în războiul de eliberare a patriei. O mare însemnătate are acţiunea de lichidare a urmărilor proletcultismului, precum şi cea de derusificare. S-a înlocuit traducerea revistei sovietice “Timpuri noi” cu o revistă românească de politică externă, “Lumea”. Astfel, s-a eliminat o orientare exclusivistă spre cultura şi limba rusă, s-au pus bazele unei orientări mai largi, spre cultura universală.

În ciuda statutului nedrept ce i s-a impus, România şi-a normalizat relaţiile pe plan extern. Ea a fost primită în Organizaţia Naţiunilor Unite, a ştiut să rupă barierele unei alianţe strîmte şi să dezvolte relaţii largi economice, politice şi culturale cu ţările învecinate, cu ţările socialiste ce nu făceau parte din CAER şi Tratatul de la Varşovia, cu statele capitaliste, cu ţările în curs de dezvoltare. România a pus bazele unei politici externe înţelepte, singura corespunzătoare intereselor naţionale de bază ale poporului român, politică externă către toate azimuturile. Încă în timpul lui Dej s-a afirmat rolul ţării noastre de factor de echilibru şi înţelegere pe arena internaţională. Vezi propunerile de transformarea zonei Balcanilor într-o zonă de bună vecinătate şi lipsită de arme nucleare, normalizarea relaţiilor cu Iugoslavia, după anatemizarea acesteia, refuzul de a participa la etichetarea şi condamnarea altor partide, apelul la încetarea polemicii chino-sovietice şi multe altele.

Testamentul politic

Patriotismul lui Gheorghiu-Dej s-a afirmat în marile probleme naţionale. Cea mai mare realizare a fost afirmarea, în ciuda condiţiilor grele, a independenţei şi suveranităţii naţionale. În cărţile citate mai sus descriu pas cu pas această întreprindere îndrăzneaţă(...) 

Este bine ştiută participarea comuniştilor români, alături de rege şi armată, la înfăptuirea Actului istoric de la 23 August 1944. De numele lui Dej şi Groza este legată readucerea Ardealului de Nord în graniţele naţionale, fireşti, ale ţării, în martie 1945. Dej a avut curajul să ridice lui Stalin chestiunea lichidării sovromurilor, reducerii poverii despăgubirilor de război, aşezarea relaţiilor noastre cu URSS pe baze mai drepte. De cea mai mare însemnătate a fost cererea românilor ca trupele străine, respectiv sovietice, să plece din ţară. Acest eveniment a descătuşat posibilităţile conducerii române de a afirma o politică naţională. Este incontestabil că meritul de bază revine lui Dej, iniţiatorul acestei acţiuni, tovarăşilor săi, dintre care amintesc neapărat pe Emil Bodnăraş, cel care a discutat cu Hruşciov.

M-am referit într-un alt articol, publicat în [revista] “Dosarele Istoriei”, la acţiunile întreprinse de Gheorghiu-Dej în vederea recuperării tezaurului de la Moscova. În 1964, noi i-am luat – cum spunea Dej - ca avocaţi pe Marx, publicîndu-i “Însemnările despre români” şi pe Engels, publicînd scrisoarea acestuia către [Ioan] Nădejde. Ambele documente arătau, cît se poate de explicit, că Basarabia este românească şi a fost cotropită de ţarismul rus. Noi am respins public, ferm şi categoric, propunerea lui Valev de creare a aşa-zisului Complex Interstatal al Dunării de Jos, pe care am considerat-o un îndemn la fărîmiţarea statală a României.

Este notorie lupta pentru apărarea identităţii naţionale în cadrul CAER şi al Tratatului de la Varşovia, opoziţia românească faţă de subordonarea ţării unor organisme suprastatale. România s-a opus public şi ferm tendinţelor de transformare a economiei româneşti într-o anexă de materii prime agricole şi furnizoare de produse petroliere a celorlalte ţări socialiste. În ianuarie 1964, Gheorghiu-Dej respinge hotărît, în scris, propunerea lui Hruşciov de a se crea, în cadrul Tratatului de la Varşovia, un organism permanent al miniştrilor de externe, ceea ce ar fi echivalat cu renunţarea la suveranitatea naţională în domeniul politicii externe. De asemenea, este cunoscut că România şi-a păstrat dreptul suveran în problemele militare, dreptul de conducere a armatei române.

În sfîrşit,  în aprilie 1964 s-a publicat vestitul document al plenarei C.C. al P.M.R., intrat în istorie ca Declaraţia de independenţă a României. Am numit acest document “testamentul politic” al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Pe baza moştenirii lui Dej s-au clădit realizările ulterioare ale lui Nicolae Ceauşescu, înclusiv actul de mare curaj şi demnitate al acestuia – condamnarea publică, în 1968, a invadării Cehoslovaciei de către trupele sovietice şi ale altor ţări socialiste. Eu am scris: “fără Dej, nu era Ceauşescu”, chiar dacă acestuia din urmă nu i-a plăcut să recunoască această realitate.

Erori şi abuzuri

Adevărul n-ar fi adevăr dacă n-am sublinia (...) şi părţile negative ale perioadei lui Dej. În această perioadă s-au săvîrşit şi erori în teorie şi practică, şi abuzuri. Chiar dacă pot fi explicate prin împrejurările amintite mai sus, ele nu pot fi trecute cu vederea. Deşi au afirmat cu claritate că nu există un tipar al construirii societăţii socialiste, Dej şi ceilalţi conducători români, nu s-au putut rupe de unele trăsături ale primei revoluţii socialiste.

Este vorba de teza monopolului unui singur partid, cea a ascuţirii luptei de clasă, inventarea aşa-zisei clase a chiaburilor şi a necesităţii lichidării ei, suprasolicitarea proprietăţii de stat în dauna celei particulare, dezvoltarea cultului personalităţii, rezultat al acumulării unei puteri politice excesive în mîinile unei singure persoane. Acestea au dus la lichidarea partidelor adverse, chiar a partidului social-democrat, la reprimarea foştilor lideri ai acestora, a unor personalităţi politice, ca şi a unor oameni simpli care se opuneau transformărilor radicale.

Nu poate fi ocolită responsabilitatea lui Dej pentru reprimarea fizică a comunistului şi patriotului Lucreţiu Pătrăşcanu, ca şi acceptarea cererii lui Stalin, în 1949,  de a-l condamna pe Tito. Este adevărat că, ulterior, Dej şi-a făcut autocritica şi că unele din aceste abuzuri au fost ulterior condamnate chiar de partidul comunist şi Nicolae Ceauşescu, dar acestea rămîn fapte care au adus daune grave construirii noii societăţi, ideilor socialismului.

Intrarea în normalitate

Acum, la [atîţia] ani de la schimbările din 1989, societatea românească ar trebui să intre în normalitate, să aibă capacitatea să repună în drepturile sale legitime istoria anilor precedenţi, cu ce au avut ei bun, cu ce au avut ei rău. Sper în aceasta. În ce mă priveşte, îl consider pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, cu toate părţile negative ale activităţii sale, un slujitor devotat al intereselor celor mulţi şi obidiţi, cauzei socialismului, partizan şi făuritor al comunismului naţional, om politic şi bărbat de stat, care a adus servicii imense patriei. Aşa cred că va rămîne el în istoria naţională.

                                                         Paul Niculescu-Mizil