„Numai oamenilor de rînd poate să le treacă prin minte gîndul de a căuta în
scrierile lui Eminescu oglindirea vieţii lui individuale. Oameni de seama lui
ştiu că durerile lui erau durerile tuturora şi plăcerile lui, plăcerile
tuturora. Şi puţine sînt, în adevăr, plăcerile de care el a putut să aibă parte
în viaţa lui.
El avea cuvinte să cheme pe Ţepeş-Vodă şi să-l roage ca să facă într-o
parte temniţă, iar într-alta o casă de nebuni şi să-i îndesuie pe unii ici, pe
alţii colo. Nu mă bate gîndul să mă fac judecător al societăţii în care
trăiesc, căci omului nevoiaş nu-i rămîne decît să se retragă într-un colţ şi să
tacă. E mai presus de toată îndoiala că, atunci cînd trăia dînsul, erau în ţara
asta destui oameni şi pentru temniţă şi pentru casa de nebuni.
Erau atunci oameni care cheltuiau fiecare în cîte un singur chef mai mult
decît pot să agonisească sute de alţii muncind timp de un an de zile. Erau
oameni care mîncau la o singură masă mai mult decît mîncau o mie de alţii
într-o săptămînă. Erau oameni care risipeau cu cai, cu cîini, cu femei şi cu
alte lucruri galante mai mult decît era destul spre a hrăni un colţ de ţară.
Erau oameni care-şi făceau din nimic averi mari, şi oameni care ocupau
trei-patru funcţii cu belşug retribuite. Dar, acestea sînt banalităţi, pe care
toţi le ştim şi mai ştim şi altele care nici că s-ar putea spune în auzul
tuturora.
Intrat în asemenea societate, omul sărac nu putea să-şi păstreze
independenţa şi curăţenia inimii, căci prea erau mari exigenţele celorlalţi, şi
prin muncă onestă nicăiri nu se poate agonisi atît cît trebuie să risipeşti
pentru ca să nu fii luat în bătaie de joc. Nu îi rămînea, deci, lui Eminescu
decît să facă şi el ceea ce vor mai fi făcînd şi alţii – să trăiască în smerită
retragere. El, însă, n-a făcut lucrul acesta, căci se gîndea mai mult la ceea ce
are să fie decît la ceea ce este”. Ioan Slavici - Amintiri (1924).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu