Românii împotriva regimului
dinastic (partea a treia)
Intenţionam să întrerup pentru o
vreme continuarea seriei de articole pe tema aceasta, avînd în vedere că unul
dintre subiecţi, ultimul monarh al României, Mihai Hohenzollern, aflat la
venerabila vîrstă de 94 de ani, este în situaţie critică, după cum sîntem
anunţaţi. Drept urmare, gîndeam că în aceste împrejurări s-ar cuveni o minimă îngăduinţă
de spirit faţă de cel foarte bătrîn şi suferind, aflat poate în ultimele sale
zile de viaţă. O îngăduinţă faţă de el şi, deopotrivă, faţă de familia sa. Din
păcate, mai mult decît a-mi exprima compasiunea faţă de omul muribund, nu îmi pot îngădui în cazul de faţă. Şi asta, pentru simplul motiv că însăşi familia lui
nu îşi îngăduie! Că nici camarila sa nu o face! S-ar cere mai multă decenţă
prin discreţie şi mai mult respect pentru părintele şi regele lor în primul
rînd de la ei, şi abia mai apoi de la altcineva. Dar nu, ei înşişi au găsit de
cuviinţă în aceste momente să dezlănţuie iar cîinii apologiei mincinoase şi
neruşinate prin presă, aşa cum o fac cu cinism şi neobrăzare faţă de societatea
românească de mai bine de un sfert de veac. Ipocriţi precum îi ştim, de astă
dată îşi justifică exhibiţionismul recidivant cu motivaţia aburitoare că „nu se pune problema monarhiei, ci numai a
respectului pentru ceea ce simbolizează ea în istoria României, pentru ceea ce reprezintă
regele Mihai în istoria modernă a ţării”. Chiar aşa, ce simbolizează ea în
istoria României şi ce reprezintă el în istoria acestei ţări? Vom spune,
mintenaş.
Mai înainte însă, vreau a lămuri
un aspect şi a demola nişte monumente ale minciunii şi fariseismului apologetic de sorginte xenocratică. Cineva îmi
atrăgea atenţia asupra faptului că la anul 1866 a fost un plebiscit, prin
rezultatele căruia s-ar demonstra, zice-se, că românii şi-au dorit monarhie şi
regim dinastic. Inexact. Nu a existat un asemenea plebiscit! Căci, plebiscitul la
care se face aluzie, cel organizat în aprilie 1866, la două luni după
înlăturarea domnitorului Alexandru Ioan-Cuza, a fost în realitate o mascaradă ridicolă
diversionistă, de care grupuri trădătoare şi corupte din clasa politică a
vremii, dirijate de I. C. Brătianu, au avut trebuinţă pentru impunerea veneticului
Karol Cohenzollern ca nou domnitor al României. Atît a însemnat „plebiscitul” în
cauză şi nimic mai mult! Şi-aceasta, în condiţiile în care un plebiscit în
România acelor timpuri era un plebiscit exclusivist, al electorilor, adică al
celor puţini şi bogaţi care aveau drept de vot, şi nu unul al poporului în
structurile sale democratice. Prin urmare, vorbim despre un plebiscit cu un
puternic caracter discriminatoriu, aşadar unul eminamente nesemnificativ pentru
voinţa populară. Asta, pe de-o parte. Pe de altă parte, rezultatele sale finale
au fost denaturate grosolan, prin proceduri „electorale” jenante, unele de-a
dreptul tragicomice, altele abuzive sau agresive, şi toate de natură
infracţională. Stau dovadă în acest sens inclusiv mărturiile scrise ale unor
contemporani ai evenimentului, între care marele dramaturg I. L. Caragiale.
Asta a fost baza „plebiscitară” a
desemnării lui Karol Cohenzollern, alias Carol de Hohenzollern, la 10 mai
acelaşi an, ca domnitor al României. Astăzi, la un veac şi jumătate de la acele
evenimente flagrant antiromâneşti, urmaşii uzurpatorului prusac pretind că se
împlinesc „150 de ani de la fondarea casei regale a României şi a Statului
Român”. Ei pot pretinde orice, nu numai averi fabuloase de la Statul Român, că
doară asta-i însăşi raţiunea lor de a se încăpuşa pe aici! Dar, susţinerea istorică
pe care o afirmă cît ai clipi este un fals ordinar! De fapt, avem de-a face cu
două minciuni sfruntate, în nota specifică ilustrei mitomanii regale. În primul
rînd, statul român modern este opera istorică a lui Alexandru Ioan-Cuza, de domnia
sa, şi nu a hohenzollernilor!, fiind legate atît constituirea statului prin
unitatea sa politico-administrativă înfăptuită la 1859, cît şi denumirea ţării –
România – consacrată la 1861, cu primul ei guvern instituit în ianuarie 1862
sub conducerea lui Barbu Catargiu, precum şi, sau mai cu seamă, întemeierea şi
reglementarea prin legi organice a tuturor instituţiilor şi domeniilor de
activitate fundamentale ale statului şi, practic, constituirea şi modernizarea patrimoniului
naţional românesc. Cu alte cuvinte, în şapte ani cît i-a durat domnia, Cuza-Vodă
a creat o ţară şi a redat poporului conştiinţa şi demnitatea propriei
identităţi naţionale. Aşadar, stirpea prusaco-habsburgică a cohenzollernilor a venit
aici nu să „fondeze” un stat român, aşa cum pretind astăzi urmaşii şi
apologeţii ei, ci au venit aici să se înstăpînească peste o ţară de-a gata, să domnească
peste un stat român existent şi deja modernizat prin truda şi sacrificiul de
sine al altuia. O ţară creată tocmai de cel a cărui domnie i-au uzurpat-o fără
scrupule şi pe care l-au exilat pînă la moarte din ţara lui, ei, cohenzollernii,
nişte pripăşiţi ai locului.
În al doilea rînd, cum regatul
(trecerea la monarhie) a fost proclamat ca atare în 1881, la patru ani după
proclamarea Independenţei de stat, este evident că fondarea „casei regale a
României” anterior acestor evenimente ar fi fost imposibilă politic şi, prin
urmare, lipsită de obiect într-o ţară aflată încă sub stăpînirea otomană. Cu
atît mai puţin ar fi fost posibil un astfel de fapt în anul 1866, cînd Carol,
un biet locotenent prusac, abia se insinuase fraudulos în ţară şi în capul ei. Aşadar,
este de bun simţ să constatăm că zisa casă regală a României s-a putut fonda o
dată cu proclamarea de fapt a regatului şi metamorfozarea lui Carol din
domnitor în rege, respectiv la anul 1881. Zic că casa regală şi regatul s-au
fondat de fapt şi nu de drept, fiindcă s-au făcut fără vreun temei
legal democratic. Ele nu au reprezentat acordul de voinţă suverană dat de popor
printr-un exerciţiu electoral legal şi legitim, ci urmarea unei samavolnicii
politice evidente. Spre comparaţie, dacă analizăm cu obiectivitate realităţile faptice
şi documentare ale actului de la 30 Decembrie 1947, vom constata că instaurarea
Republicii a fost produsul unor evoluţii politice, fie şi formale pe alocuri,
incomparabil mai legitime, mai progresiste, mai democratice. Procedura
abdicării şi abolirii paşnice a monarhiei oferită de Guvernul României fostului
suveran, Mihai Cohenzollern-Caraiman, a fost, în sine, un act de eleganţă şi
civilizaţie – deşi nemeritat istoric – la adresa acestuia şi a regimului dinastic
xenocrat şi desuet, inutil şi anacronic pe care el îl reprezenta şi, mai ales, a
fost un act revoluţionar „fără zguduiri la adresa ţării”, cum s-a spus la
momentul respectiv, ceea ce se putea traduce prin aceea că nu s-a dat foc morii
pentr-un şoarece ştirb. Căci, sub aspect strict procedural, desigur, ce rege în
lumea asta abdică de bună voie în favoarea republicii?
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu