Românii
împotriva regimului dinastic (partea a cincea)
Aşadar, ce a
reprezentat pentru istoria României ultimul monarh al dinastiei iudeo-prusace
de Hohenzollern (Cohen-Zollern), fostul rege Mihai, fiu al lui Carol Caraiman
alias Carol al II-lea? În primul rînd, dacă pînă la vîrsta de 18 ani personajul
a fost în mod evident un fleac în mîna ignobilului
său tată – am scris despre acest aspect aici http://www.nicolaenicu.blogspot.ro/2015/12/tentativa-de-lovitura-de-stat-de-dupa
Colectiv.html
-, după această vîrstă el a devenit un fleac în mîinile altora. Elocvent
şi semnificativ în acest sens este modul în care a ajuns el rege, după
alungarea de pe tron a tatălui său, Carol al II-lea, de revolta naţiunii
împotriva regimului dinastic.
În 7 septembrie
1940, cînd încă nu împlinise 19 ani, Mihai, „mare voievod de Alba-Iulia”(!) la
momentul respectiv, a fost beneficiarul unei loialităţi greu de lămurit şi de înţeles
a generalului Ion Antonescu faţă de monarhie şi dinastia hohenzollernilor, o
loialitate care, finalmente, avea să se dovedească fatală pentru acesta, după
cum bine ştim. Era începutul de septembrie al unui an tragic, poate cel mai
tragic pentru destinele noastre naţionale, iar fierberea societăţii româneşti împotriva
scandaloasei dictaturi carliste şi dispreţuitului regim dinastic ameninţa cu
abolirea iminentă a monarhiei. De astă dată, poporul se manifesta cu vehemenţă
în stradă, în mai toate oraşele ţării – pe 2 septembrie, o mare demonstraţie de
protest a bucureştenilor, care tindea spre un început de insurecţie împotriva
regalităţii, a fost împrăştiată în puterea nopţii cu focuri de armă automată! –
atît faţă de pierderea Basarabiei şi Bucovinei, prin acceptarea ultimatumului
sovietic din 27 iunie, cît şi faţă de pierderea Ardealului, prin acceptarea
Diktatului fascist de la Viena din 30 august. Furia populară era accentuată şi de
promptitudinea cu care autorităţile regale române executau, chiar în acele zile,
evacuarea teritoriului naţional de peste munţi, precum şi de anunţata cedare a Cadrilaterului
(judeţele Caliacra şi Durostor), parte a Dobrogei istorice, străvechi teritoriu
geto-dacic de stăpînire şi continuitate românească încă de pe vremea
domnitorului Mircea cel Bătrîn (1386-1418).
Mai mult
de-atît, abdicarea lui Carol al II-lea era cerută şi de întreaga clasă
politică, ostilă acestuia încă după 31 martie 1938 (sic!), data cînd regele şi amanta
sa, Elena Lupescu-Grünberg, fiica unor evrei de origine
germanică din Iaşi, convertiţi la creştinism, îşi instituiseră regimul dictaturii
personale. Acum, clasa politică îl făcea pe rege direct răspunzător pentru
prăbuşirea teritorială a ţării, o clasă politică altfel profund ipocrită, cîtă
vreme şi ea însăşi era, deopotrivă, răspunzătoare. În aceste împrejurări precipitate,
urît şi contestat de popor, dar pînă şi de unii membri ai camarilei sale, Carol
al II-lea apelează în disperare de cauză la generalul Ion Antonescu să salveze
monarhia. Monarhia, desigur, că ţara era... bine mersi! „Scapă-ne, nu pleca! Tu eşti patriot!”, l-ar fi implorat regele pe
hîrşitul soldat la finalul audienţei. Asta cu patriotismul se potrivea. Era chiar
coarda sensibilă a lui Antonescu, iar perfidul monarh ştia să gîdile la
lingurică! Aşa că, deşi suportase dinspre dinastie o îndelungată hărţuire
politică şi încă tocmai evadase din surghiunul de la Mînăstirea Bistriţa, Ion
Antonescu se lăsă înduplecat de rugămintea... asupritorului său şi acceptă
preluarea sub autoritatea sa militară absolută a prerogativelor regale cedate
de Carol către fiul său propriu, Mihai. Era în 6 septembrie 1940. „Regele s-a consultat toată noaptea cu
oamenii săi politici şi s-a convins că ţara cere abdicarea sa. A pus însă
condiţia ca eu să iau asupra mea prerogativele regale, iar eu am promis să stau
stîlp de veghe lîngă Voievodul Mihai, viitorul rege, şi să-i păstrez tronul”,
mărturisea Ion Antonescu la procesul său din anul 1946, în faţa instanţei
judecătoreşti.
Prin urmare, deducem că regele era conştient de inaptitudinea
progeniturii sale pentru exercitarea prerogativelor regale – era încă necopt, mai
tont de felul său şi puţin cam autist –, de vreme ce a simţit nevoia să-i ceară
autoritarului general să ţină sub protecţia sa tronul viitorului rege. A doua
zi dimineaţa, noul Preşedinte al Consiliului de Miniştri, generalul Ion
Antonescu, îl cheamă pe vlăstarul regal să depună jurămîntul de monarh. „La ora 9, am fost trezit de telefon. Eram
anunţat că trebuia să merg să depun jurămîntul. Pe jumătate adormit, m-am dus
la Palat, unde l-am găsit pe Antonescu, împreună cu reprezentanţi ai armatei,
cu ministrul de justiţie, cu patriarhul şi cu mai mulţi înalţi demnitari. În
faţa lor am depus jurămîntul de credinţă”, îşi amintea peste ani Mihai
Hohenzollern-Caraiman. „Eram puţin buimac
din cauza precipitării evenimentelor. Antonescu a profitat de starea mea pentru
a mă face să semnez un decret care îl confirma pe cel al lui Carol al II-lea şi
prin care i se acordau puteri depline”, mărturiseşte el. „Antonescu luase în mîinile lui treburile
ţării, iar eu devenisem un figurant. Profitînd de popularitatea mea, Antonescu
avea intenţia de a mă folosi ca pe un simbol pasiv”. Asta verifică faptul
că tatăl său, Carol al II-lea, nu se înşelase în privinţa sa. Mihai Hohenzollern
era un limitat. Prin urmare, el nu putea fi decît un rege-marionetă, un simbol pasiv
al manipulatorilor săi, după cum recunoaşte chiar el. Un fleac al istoriei,
aşadar. Dură, dar reală constatare!
- Citatele pe care le-am folosit în text sînt preluate din "Almanah Istoric", Editura Tess - Expres, 1996, pag. 29-31 şi 197.
(Continuăm curînd).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu