Origini ale „revoluţiei române”

(Spre constatare, nicidecum spre resentiment!)

25 de ani de la lovitura de stat antisocialistă şi antinaţională (II)

Ion Iliescu. Numit Preşedintele Frontului Salvării Naţionale în 22 decembrie 1989, este cel care a decretat în aceeaşi zi desfiinţarea instituţiilor şi structurilor organizatorice ale Statului Român, precum şi desfiinţarea temporară a graniţelor sale, violînd şi terfelind, astfel, Constituţia şi legile ţării, ceea ce a reprezentat un atentat la siguranţa naţională a României, de o gravitate fără precedent în istoria ei modernă. Din februarie 1990 a devenit preşedinte al CPUN (Comitetul Provizoriu de Uniune Naţională).

Bunicul său patern a fost Vasil Ilici Ivanovici, evreu rus creştinat, bolşevic, puşcăriaş, fugit din Rusia în România, urmărit de autorităţile ţariste. S-a stabilit la Olteniţa şi şi-a schimbat numele în Iliescu. Primul său fiu, Alexandru, născut în 1900, s-a aflat tot timpul sub influenţa ideologică vădită a tatălui său şi a aderat în 1922 la Secţia din România a Kominternului (Partidul Comunist din România) – formaţiune politică scoasă de autorităţi în mod legitim în afara legii, în 1924, pentru activităţi antistatale dovedite. Referitor la acest aspect, secretarul general de mai tîrziu al Partidului Comunist Român, Nicolae Ceauşescu, spunea:

„Introducerea în documentele partidului a lozincii autodeterminării pînă la despărţirea de statul unitar, indicaţiile date partidului de a lupta pentru ruperea de România a unor teritorii locuite, în covîrşitoarea lor majoritate, de români nu ţineau seama de condiţiile concrete ale României – stat unitar. Ele erau profund greşite, îndemnau, de fapt, la dezmembrarea statului naţional şi la destrămarea poporului român. Învăţătura marxist-leninistă proclamă dreptul popoarelor la autodeterminare nu în scopul destrămării statelor naţionale constituite, ci, dimpotrivă, în vederea eliberării popoarelor asuprite şi constituirii lor în state naţionale suverane, în conformitate cu voinţa şi hotărîrea maselor largi populare.” – N. Ceauşescu, România pe drumul desăvîrşirii construcţiei socialiste, vol. I, pag. 360.

În anul 1929 Alexandru Iliescu s-a căsătorit cu o ţigancă bulgăroaică din mahalaua Olteniţei, Mariţa, femeie amărîtă, analfabetă, care vorbea stricat româneşte. În 3 martie 1930 li s-a născut singurul copil, Ion (Ion Iliescu). În 1932, copilul rămîne orfan de mamă, iar tatăl se refugiază în U.R.S.S., din motive politice, urmărit fiind de autorităţile române. În 1931, la Gorikovo, lângă Moscova, se ţine al V-lea Congres al Partidului Comunist din România, la care, în calitate de secretar al C.C., Alexandru Iliescu îşi pune semnătura pe următoarea rezoluție, redactată de unul dintre capii Kominternului, maghiarul Béla Kun:

„România contemporană nu reprezintă prin sine o unire a tuturor românilor, ci este un stat tipic cu mai multe națiuni, creat pe baza sistemului prădalnic de la Versailles, pe baza ocupării unor teritorii străine și pe baza înrobirii unor popoare străine. Burghezia și moșierimea din România, înfăptuind propriile lor planuri imperialiste și îndeplinind, totodată, însărcinarea puterilor imperialiste din Europa de a crea la Nistru un avanpost contra URSS, au cucerit Basarabia, Transilvania, Bucovina și Banatul și supun unei asupriri naționale nemaipomenite și unei exploatări semicoloniale pe cei 8 milioane de moldoveni, unguri, ruși-ucraineni, bulgari, nemți, turci și alții.” — Biblioteca Academiei Române, Arhiva Istorică, Cota Ab XIII-3).

Alexandru Iliescu se întoarce în ţară cîţiva ani mai tîrziu şi este arestat, fiind închis în Lagărul de la Tîrgu-Jiu. Este eliberat, iar în 1940 se căsătoreşte în Maramureş cu Maria, ţigancă şi ea ca şi prima lui soţie, soră bună a mamei bulibaşei Ion Cioabă din Sibiu, dar mai înstărită ceva şi mai ştiutoare de carte decît predecesoarea ei. Din mariajul lor s-au născut doi băieţi, Crişan şi Mircea, aşadar, fraţi vitregi ai lui Ion Iliescu şi veri primari ai lui Cioabă. După 1990, unul a fost uns ataşat militar al României la Moscova, iar celălalt director adjunct la IRSOP. Însuşi Ion Cioabă a recunoscut ulterior, într-un interviu publicat în presă, că el şi preşedintele Ion Iliescu sînt veri. În 1941, Alexandru Iliescu a fost arestat şi închis din nou, pentru activităţi antistatale, de astă dată de regimul antonescian, fiind eliberat după 23 August 1944. A murit în 1945. Interesant este că, imediat după Eliberare, Alexandru Iliescu s-a aflat printre cei excluşi definitiv şi irevocabil din Partidul Comunist Român de Gheorghiu-Dej, noul său secretar general, pentru activităţile pe care aceştia le desfăşuraseră de-a lungul anilor în contra intereselor naţionale.

Revenind la Ion Iliescu, să mai spunem că domnia sa şi-a făcut studiile politice şi universitare la Moscova – acolo unde şi-a cunoscut şi viitoarea soţie, pe discreta şi misterioasa doamnă Nina, născută Bercovici – şi unde a ajuns cu sprijinul şi aprecierea unor vechi şi influenţi kominternişti, precum Ana Pauker, Laslo Luka, Walter Roman (tatăl lui Petre Roman), Alexandru Bîrlădeanu, Alexandru Drăghici, Silviu Bruckan şi alţii, aflaţi în acea vreme la conducerea regimului comunist din România.

(Text avînd ca principale surse de documentare şi verificare presa română, de-a lungul ultimilor 25 de ani, Internetul, cu trimitere la Wikipedia, la Ieronim Hristea – De la steaua lui David la steaua lui Rothschild, Editura Ţara Noastră, Bucureşti, 2004, p. 454, la Vladimir Alexe – Ion Iliescu-biografie secretă, precum şi la alţi autori, între care Gheorghe Gavrilă-Copil etc.).