25 de ani de la lovitura de stat
antisocialistă şi antinaţională (III)
Azi, comemorăm 25 de ani de la trecerea în Eternitate a
Preşedintelui Republicii Socialiste România, Nicolae Ceauşescu, şi a soţiei sale,
Elena. Precum bine se ştie, ei au fost asasinaţi într-o cazarmă militară din
Tîrgovişte, la cîteva minute după un simulacru de proces executat de un pretins
tribunal militar, constituit ad-hoc. Mai mult de-atît, ei au fost batjocoriţi
şi umiliţi prin insulte, purtare abuzivă şi brutalitate, inclusiv prin legarea
mîinilor, cu sfoară, şi împuşcare animalică cu rafale de mitraliere.
Un asemenea comportament faţă de oameni – fără să mai luăm
în considerare că el era preşedintele în funcţie al României – mai ales faţă de
nişte oameni în vîrstă, trecuţi de 70 de ani, cum aveau ei la momentul
respectiv, şi puşi în faţa ultimelor lor momente de viaţă, cu executarea
focului FĂRĂ ORDINUL PROCURORULUI PE LINIA DE TRAGERE – aspect ce constituie,
prin sine însuşi, o crimă – aşadar, un asemenea comportament terifiant faţă de
nişte oameni este, de departe, mult în afara condiţiei umane. Ce fel de fiinţe
au fost călăii lui Ceauşescu? Pot fi ei consideraţi altceva decît nişte
criminali ordinari, în condiţiile în care au executat doi bătrîni, cu zeci de
gloanţe de mitralieră şi, să nu uităm, în chiar ziua de Crăciun? Ce mutanţi au
putut naşte mamele lor, nişte femei românce? Românce...?
Cîtă ură poate atrage asupra sa un conducător ca Nicolae Ceauşescu,
pentru a fi ucis aşa cum a fost ucis el, un neprihănit, el care i-a întors de
la moarte, comutîndu-le pedeapsa capitală sau chiar eliberîndu-i din închisoare pînă şi pe duşmanii săi de moarte, pînă şi pe trădătorii Patriei? Culmea,
Ceauşescu nu şi-a dezminţit profilul umanist şi spiritul de corectitudine care l-au caracterizat toată viaţa, nici în faţa "judecătorilor" săi. Cînd Dan Voinea, autorul hieroglificului
rechizitoriu olograf, cel care şi-a asumat rolul de procuror al acuzării în aşa-numitul proces, îl
insulta ca un infractor de cea mai joasă speţă, Ceauşescu i-a
atras atenţia că îl va trimite... în faţa Justiţiei. Pînă şi într-o asemenea
circumstanţă, de un tragism suprarealist, el, Preşedintele, nu gîndea să îşi facă singur dreptate. El credea şi spera în
Justiţie! Ce justiţie şi ce iluzii...!
Nicolae Ceauşescu a plătit cu viaţa sa şi a soţiei sale nu
pentru culpele politice personale pe care, cu siguranţă, le-a avut – căci sfînt
nu era, fără doar şi poate, ca oricare dintre noi – ci, din contra, a plătit cu
viaţa pentru realizările excepţionale de istorie pe care ţara asta, atît de
oropsită de-a lungul tuturor vremurilor, le-a binemeritat sub conducerea sa.
Trădători de neam şi ţară, braţ la braţ cu inamicii ei, l-au ucis pe Preşedinte
spre a-l pierde Patriei pentru totdeauna. Prin martiriul său, însă, Preşedintele
a intrat, cu mai degrabă, în nemurirea ei!
Patria a fost, iacătă, singura avere a lui Nicolae Ceauşescu. Singurul său cont bancar! Dovadă şi faptul că nu a încercat, sub nici un subterfugiu juridic sau moral ce i-ar fi fost la îndemînă, să-şi salveze viaţa lui şi a tovarăşei sale. Putea să rămînă în străinătate cu cîteva zile înainte, dacă s-ar fi simţit vinovat cu ceva faţă de poporul său instigat, putea să se pretindă nebun, pentru a scăpa de grava răspundere penală atribuită, putea să implore iertare în genunchi, în faţa călăilor săi, spre a trece puntea...
Patria a fost, iacătă, singura avere a lui Nicolae Ceauşescu. Singurul său cont bancar! Dovadă şi faptul că nu a încercat, sub nici un subterfugiu juridic sau moral ce i-ar fi fost la îndemînă, să-şi salveze viaţa lui şi a tovarăşei sale. Putea să rămînă în străinătate cu cîteva zile înainte, dacă s-ar fi simţit vinovat cu ceva faţă de poporul său instigat, putea să se pretindă nebun, pentru a scăpa de grava răspundere penală atribuită, putea să implore iertare în genunchi, în faţa călăilor săi, spre a trece puntea...
Nimic din toate acestea nu a făcut, precum se ştie.
Nicolae Ceauşescu şi-a iubit prea mult Patria, pentru a nu-i respecta, ca cetăţean
şi, mai ales, ca preşedinte al ei, chiar
şi în clipa morţii cumplite, condiţia demnităţii supreme. În simplitatea sa
ţărănească, el şi-a primit şi şi-a privit moartea în faţă şi a făcut sacrificiul de sine şi de aproapea sa cu
demnitatea brâncovenească de care a putut fi capabil el, un om şi, deopotrivă, un domnitor al
timpurilor noastre. Intonînd „Internaţionala”
şi versuri din "Deşteaptă-te,
române!"...
Cărţile de istorie naţională ale celor ce vor veni după noi
vor evoca figura de legendă a lui Nicolae Ceauşescu, ca fiind aceea a unui brav,
dar nefericit conducător al poporului său, iar viitorimea îi va cinsti memoria,
monumentele şi ctitoriile epocale de pe tot cuprinsul Patriei, în chip de ideal
şi aspiraţii perene! Nu am nici o îndoială.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu