În vremea copilăriei mele, printre jocurile distractiv-educative cu care ne delectam zbenguiala din fața caselor – ”De-a v-ați ascunselea”, ”Leapșa”, ”Podul de piatră”, ”Țară, țară, vrem ostași!” etc. – se număra și ”Omul negru”. Un joc intuitiv, cu miza obținerii sau evitării unui anumit rol de substituire a personajului principal, așadar un joc în rostul formării deprinderilor și abilității de socializare și solidarizare, de transpunere, înțelegere și acceptare a posturii umane alternative firești (detalii aici: http://jocuridincopilarie.ro/omul-negru/).
Încă din primele clase școlare,
copiii află din geografia lumii că Asiei, cel mai mare continent, i se mai
spune ”continentul galben”, că Africa este supranumită ”continentul negru” sau
că America, de la Rio Grande pînă în Țara de Foc este denumită ”America Latină”.
Explicăm simplu. Pentru că Asia este locuită preponderent de rasa galbenă,
pentru că Africa este populată de oameni negri și pentru că imensa majoritate a
locuitorilor Americii Latine vorbesc spaniola, portugheza sau franceza.
Copiii învață, astfel, că oamenii
sînt diferiți, că diferențierea se face după gen, rasă, naționalitate, religie,
cultură, zonă geografică etc., așadar că în lumea asta mare diversitatea naturală
umană înseamnă oameni albi, negri, galbeni, roșii, mulatri, creoli și metiși,
că, prin urmare, la modul general pe oameni îi putem deosebi, numi sau
identifica, în mod firesc și decent, și după culoare (negru, măsliniu, smead, alb
etc.) sau după rasa lor – rasa albă (numită europoidă sau caucaziană și, poate mai
puțin recomandat, ”ariană”), rasa mongoloidă, rasa australoidă, rasa negroidă etc.).
Tot așa cum îi putem individualiza după poreclă, aspect și vestimentație, după limba
vorbită, după înălțime și alte particularități – brunet (negricios), blond
(bălan), șchiop, ciung, grizonat, chel, chior, cu nas acvilin (coroiat) sau cîrn,
bîlbîit, graseiat (”rîrîit”), crăcănat, mers marinăresc (legănat), trăsături de
caracter, temperament, vicii, abilități sau profesii etc., etc. Nimic anormal,
cîtă vreme folosim o adresare sau o exprimare firească, fără conotații sau
inflexiuni peiorative sau jignitoare și într-un context rezonabil sau într-o
împrejurare potrivită.
Toate bune și frumoase, doar că în ultimele decenii diriguitorii și ”influencerii” lumii au luat-o razna de tot. Adică, au înnebunit, s-o spunem direct. Mai mult de-atît, dinspre aceștia, peste omenire se revarsă interminabil voma scîrboasă a ticăloșirii moravurilor sociale, a suspiciunii și intoleranței, a nemerniciei, perfidiei, și aroganței politice, a cretinității, prostiei și inculturii flagrante, iar inechitatea, rea-voința și rea-credința față de indivizi, națiuni și popoare fac ravagii. Societățile, fiecare în parte, comunitatea europeană și internațională în general, trăiesc într-un dictat politic, economic și cultural de neimaginat pînă în urmă cu vreo treizeci de ani. În mod aparte, influencerii de care pomeneam, sînt simbriașii răului, evangheliști ai xenocrației, europenismului și globalizării, torționari ai pandemismului, coronavismului și vaccinismului, ai solidarității prin distanțare, mascare și separare, prin izolare și interdicție. Ai dezbinării și alienării culturale și identitare, ai contrazicerii și interzicerii, ai blasfemierii și desacralizării, ai anatemizării, reprimării și martelării adevărului și a personalității umane. Ei sînt militanți și cerberi ai înstăpînirii minorității defilînde asupra majorității timorate, ai încăsătoririi poponauților cu găozarii și a limbistelor cu degetistele, ai autorității răufăcătorului asupra autorității judecătorului, pe scurt, ei sînt cerberii supremației nefirescului asupra naturii.
Prin urmare, cum ar fi putut toți
acești adepți ai principiului can-canian ”nu lăsa adevărul să strice o știre
tare!” să rateze pleașca unui scandal
internațional ivit din nimic, de dragul adevărului banal al unui arbitru de
fotbal român? Mai contează viața lui, cînd are și handicapul pielii albe?
Vorbim... în repriza a doua.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu