Românii împotriva regimului dinastic

     S-au scurs 150 de ani de la actul nelegiuit şi mişelesc al înlăturării de la conducerea României a Domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Act conspiraţionist odios, al unei monstruoase coaliţii politice de inspiraţie ocultă, alcătuită din membri de frunte ai „puterii” şi „opoziţiei”, mulţi dintre ei titulari ai unor posturi de rang înalt în guvern, armată, administraţie publică sau biserică. Mai toţi titulari de averi şi afaceri exorbitante, întreţinători şi atîrnători de relaţii cu felurite rosturi la cancelariile şi legaţiile străine. Şi – desigur absolut întîmplător şi fără nici o relevanţă – mai toţi, de-a valma, ţiitori de nobile origini, matrimonii şi... extramatrimonii fanariote sau alogene pur şi simplu.

     Dincolo de orice pretext „înalt patriotic” au putut invoca uneltitorii în motivarea faptelor lor – căci, nu-i aşa, „patriotismul foloseşte nu numai demagogilor, ci şi trădătorilor pentru a se justifica”¹ –, acţiunea lor a avut chipul desluşit al violării eticii loialităţii şi-al supremei trădări. Scopul îndeplinit al loviturii de stat a fost înlăturarea alesului domn pămîntean al abia constituitului stat unitar român şi revenirea la regimul prevladimiresc al xenocraţiei impuse. Aşa a fost înlăturat Cuza-Vodă, iubitul „prinţ al unirii”, cum l-au numit urmaşii, întemeietor de ţară, ctitor de aşezăminte şi dătător de legi, după cum îl va fi înrînduit în conştiinţa neamului însuşi Mihai Eminescu, prin versurile sale. Aşa a fost adusă pe capul ţării, dar mai ales împotriva voinţei populare, dinastia străină de neam. Şi, aşa s-a născut dispreţul românilor pentru monarhie!

     Astăzi, în condiţiile regimului instaurat în decembrie 1989, monarhia este resuscitată oficialmente şi neslăbit zi de zi, mai greţos propagandistic şi mai agresiv manipulatoriu de la un an la altul. Vîrful de seringă al acestui aplicat program antiromânesc de intoxicare monarhică a populaţiei îl reprezintă, de departe, Televiziunea Română. Aşadar, televiziunea publică, finanţată de la bugetul statului. Portavocea oficială a regimului de ocupaţie. De fapt, cuibul cu viespi al acestuia! O instituţie care, tocmai de aceea, se cere neutralizată degrabă cu insecticid Antifraudă şi dezafectată. Sutele de milioane de euro pe care trîntorii acestei instituţii le toacă anual din buzunarele românilor şi împotriva sănătăţii lor spirituale se revendică, vădit, a fi de urgentă şi maximă utilitate în alte domenii de interes public, mult vitregite de pretinsa neputinţă bugetară a guvernului.

     În asemenea circumstanţe perpetuate de peste un sfert de secol(!), reprezentanţii dinastiei xenocrate a hohenzollernilor şi-au recăpătat de la statul român actual patalamaua de demnitari ai săi (ca... casă regală a Republicii!?, pardon de expresie!) şi, mai cu seamă, li s-au "retrocedat”, şi încă mai cer!, averi fabuloase pe care le stăpîneau prin ţara asta înainte de 30 Decembrie 1947, averi pe care, nu-i aşa, le adusese cu el din Prusia natală Karol Cohenzollern-Sigmaringen, alias Carol I, uzurpatorul lui Cuza, în geamantanul cu care friţul a debarcat incognito la Turnu-Severin, în primăvara lui 1866. Dar, reprezentanţii şi apologeţii monarhiei străine de ţară şi de aspiraţiile dintotdeauna ale poporului, inclusiv istoricii obedienţi numitei dinastii prusace a cohenzollernilor, n-au catadixit niciodată şi nu catadixesc nici azi să se vorbească despre sentimentele antimonarhice ale românilor, despre ridicările sociale şi de opinie ale acestora împotriva regimului dinastic. Ce contează adevărul cînd de preţ le e minciuna? Ori cu ea nu stă şi însuşi regele la masă?

     Trecem peste mişcarea revoluţionară antidinastică din august 1870, rămasă în istorie sub denumirea generică şi elocventă „Republica de la Ploieşti”, trecem peste răscoalele ţărăneşti din anii 1888, 1893 şi, mai ales, 1907, trecem şi peste nenumăratele revolte muncitoreşti împotriva guvernărilor şi guvernămîntului pe care societatea românească le-a cunoscut de-a lungul zecilor de ani de monarhie – mişcări, răscoale şi revolte pe care, toate, dar absolut pe toate!, dinastia regală le-a reprimat cu grindina gloanţelor şi tăişul baionetelor. Aici vom reţine doar că, întotdeauna, românii au ridicat din rîndurile lor conştiinţe înaintate, de la oameni simpli, dar pe deplin lucizi şi demni, pînă la personalităţi ale culturii şi politicieni de caracter integru, care, fiecare în puterea şi dreptul său, şi-au afirmat opoziţia patriotică faţă de instituţia antidemocratică şi inerent xenocrată a monarhiei, faţă de regimul dinastic. Voi exemplifica din destul despre aceasta – spre dreapta condiţie a adevărului şi-a luării aminte a fiecăruia – în partea a doua a acestui material, pe care o voi posta aici în zilele următoare.

____________

¹ Ion Cristoiu – „Istoria ca telenovelă – Patriotismul bun la toate”, editorial din 21 mai 2006, în jurnalul.ro

Actualitatea vremurilor de demult

„Numai oamenilor de rînd poate să le treacă prin minte gîndul de a căuta în scrierile lui Eminescu oglindirea vieţii lui individuale. Oameni de seama lui ştiu că durerile lui erau durerile tuturora şi plăcerile lui, plăcerile tuturora. Şi puţine sînt, în adevăr, plăcerile de care el a putut să aibă parte în viaţa lui.

El avea cuvinte să cheme pe Ţepeş-Vodă şi să-l roage ca să facă într-o parte temniţă, iar într-alta o casă de nebuni şi să-i îndesuie pe unii ici, pe alţii colo. Nu mă bate gîndul să mă fac judecător al societăţii în care trăiesc, căci omului nevoiaş nu-i rămîne decît să se retragă într-un colţ şi să tacă. E mai presus de toată îndoiala că, atunci cînd trăia dînsul, erau în ţara asta destui oameni şi pentru temniţă şi pentru casa de nebuni.

Erau atunci oameni care cheltuiau fiecare în cîte un singur chef mai mult decît pot să agonisească sute de alţii muncind timp de un an de zile. Erau oameni care mîncau la o singură masă mai mult decît mîncau o mie de alţii într-o săptămînă. Erau oameni care risipeau cu cai, cu cîini, cu femei şi cu alte lucruri galante mai mult decît era destul spre a hrăni un colţ de ţară. Erau oameni care-şi făceau din nimic averi mari, şi oameni care ocupau trei-patru funcţii cu belşug retribuite. Dar, acestea sînt banalităţi, pe care toţi le ştim şi mai ştim şi altele care nici că s-ar putea spune în auzul tuturora.

Intrat în asemenea societate, omul sărac nu putea să-şi păstreze independenţa şi curăţenia inimii, căci prea erau mari exigenţele celorlalţi, şi prin muncă onestă nicăiri nu se poate agonisi atît cît trebuie să risipeşti pentru ca să nu fii luat în bătaie de joc. Nu îi rămînea, deci, lui Eminescu decît să facă şi el ceea ce vor mai fi făcînd şi alţii – să trăiască în smerită retragere. El, însă, n-a făcut lucrul acesta, căci se gîndea mai mult la ceea ce are să fie decît la ceea ce este”. Ioan Slavici - Amintiri (1924).

Unirea, nu?

         Textul de mai jos l-am construit, în principal, pe comentariile mele la articolul Nu! unirii cu Moldova, publicat recent pe http://constantingheorghe.blogspot.ro/, al excelentului publicist care se dovedeşte a fi dl. Constantin Gheorghe.

     Ideea inconvenienţei unei apropiate uniri a României cu Republica Moldova – care este şi ideea centrală a articolului amintit – este discutabilă, fără a fi, desigur, şi inedită. Spun că este discutabilă, pentru simplul motiv că nimic nu se cîştigă fără costuri şi riscuri asumate. Pe fond, şi eu estimez o asemenea împlinire istorică, a unirii Moldovei cu România, posibilă într-o perspectivă mai puţin apropiată. Cine ştie? Dar asta nu ne dă dreptul să stăm şi unii şi ceilalţi, decenii de-a rîndul, cu braţele încrucişate ca la grevă şi să ne mulţumim cu... frăţia platonică! O vorbă din popor spune că uneori e bine „să punem mînă de la mînă şi să împărţim sărăcia pe din două”. Că, precum vedem, nici separarea perpetuă nu ne e, nici unora nici celorlalţi, mai spornică în nici un domeniu.

     Pentru mine, apartenenţa României (şi Moldovei) la UE, ca şi la NATO, nu este o garanţie în favoarea intereselor şi drepturilor noastre legitime. Tot aşa cum, apartenenţa la această organizaţie politico-economică suprastatală, cu trăsături imperialiste vădite, nu este o garanţie a intereselor naţionale pentru nici unul dintre popoarele din această parte a Europei, cel puţin. Din contră! Toate sforţările organismelor internaţionale urmăresc, s-o spunem pe-a dreaptă, desăvîrşirea globalizării, a mondializării şi „imperializării” treptate, dar alerte, a lumii – pe bucăţi, pe regiuni, pe continente –, prin fărîmiţare, diluare şi resorbţie statală. Prin urmare, ele, organismele internaţionale, n-au timp şi preocupare pentru „interese mărunte, insignifiante”, cum sînt interesele naţionale şi de prosperitate ale unora sau altora, în raport cu „interesele măreţe” ale globalizării regenerative şi perpetuante de capitalism. Dimpotrivă, mult dimpotrivă!

     Şi, dacă cineva mai avea vreo umbră de îndoială în această privinţă, iată ce se afirmă, între alte alea, în manifestul unui aşa-numit Spinelli group, de inspiraţie bruxellesă – după numele lui Altiero Spinelli, un fost ziarist comunist italian şi luptător în mişcarea de partizani antifascişti din timpul războiului, devenit în anii ’70 membru al parlamentului european –, manifest ce umblă prin Europa după racolare de cozi de topor şi săraci cu duhul: „Soluţiile naţionale sînt soluţii ale trecutului. Ele sînt soluţii retrograde şi reacţionare. Scopul nostru este o Europă federală, postnaţională, o Europă a cetăţenilor. Aceasta este Europa pentru care vom lupta”! Printre cei racolaţi se află, dacă mai miră pe cineva, şi fostul actor român Mircea Diaconu. 

     Bun, globalizarea este un proces căruia o ţărişoară ca România nu i se poate opune, ci doar i se poate lăsa meşteşugit pe val, pentru a supravieţui cumva acestor vremuri infernale. Ori, în opinia mea, supravieţuirea noastră nu va fi posibilă, finalmente, refuzîndu-ne reciproc unitatea şi solidaritatea naţională, accentuîndu-ne sau menţinîndu-ne cu anticipată şi de la noi iniţiere fărîmiţarea, diluarea şi resorbţia statală, întru... autoînglobalizare voluntară. Ar fi un non-sens. Ce e deja spart, e lesne de separat şi de împrăştiat în cele patru zări, iar dacă globalizarea poate fi desluşită ca fiind mormîntul popoarelor, atunci sinuciderea nu este alternativa de care acestea au nevoie!

     Opinia conform căreia unirea cu Republica Moldova nu este folositoare momentan, cît de judicioasă pare, este doar o opinie. Una ce îşi ascunde şubrezenia în spatele cuvîntului cheie, „momentan”. Căci aşa, opinia aceasta pare în regulă. Numai că, luată la bani mărunţi, ea se va dovedi nevandabilă. Este condiţia în care vom recunoaşte că interese de stat precum unitatea naţională nu se judecă pe criterii mercantile, de oportunitate utilitară. Asemenea interese au raţiuni mult mai profunde. Ele ţin de rosturi existenţiale vitale pentru o naţiune, ce transcend oricăror calcule oneroase şi de moment şi reprezintă neslăbit idealul de a fi al oricărui popor.

     Mai presus de orice discuţie, unitatea naţională sintetizează în substanţa sa, întotdeauna, resursele unui potenţial valoric existenţial nepreţuit. Fireşte că momentul înfăptuirii ei, în cazul nostru a reîntregirii naţionale, este o chestiune de oportunitate istorică, dar este una care, atenţie!, trebuie fructificată la moment, prompt şi hotărît, cînd împrejurările politice s-au ivit. Şi sînt situaţii cînd asemenea împrejurări se ivesc peste noapte, poate o dată la o sută de ani, situaţii pe care, altfel, numai generaţiile neghioabe sau trădătorii de Patrie îşi pot permite să le rateze! Stă mărturie propria noastră experienţă istorică. Ce-am mai fi fost noi azi dacă înaintaşii noştri ar fi ratat cu dezinvoltură singularele ocazii pe care vremurile le-au oferit?

     Repet, şi eu apreciez că unirea României cu Moldova nu este o posibilitate de perspectivă imediată. Şi sînt pe aceeaşi lungime de undă cu cei care susţin că "unificarea" Moldovei cu România nu este un obiectiv realist şi util. De altfel, eu cred că unificarea este chiar de evitat şi de nedorit în ziua de azi...

P.S. – Vedem că la Chişinău, chiar în aceste zile, evoluţia evenimentelor politice devine îngrijorătoare. Să ne păstrăm cu toţii stăpînirea de sine şi să credem în chibzuinţa fraţilor noştri şi a concetăţenilor lor. 

Mama mea

Clipa de poezie

Pe braţul ei mă legăna,

Cu „nani, nani” m-adormea,

Să-mi fie somnul mai uşor, Mama mea.

Stînd lîngă leagăn, mă privea

Şi-n toată lumea nu avea

Mai drag şi mai dorit odor, Mama mea.

Iar cînd vreo boală mă-ncerca,

Ea nopţi întregi mă priveghea

Şi se ruga lui Dumnezeu, Mama mea.

Şi dacă astfel mă iubea,

Cum aş putea s-o uit pe ea

Şi cum să n-o iubesc şi eu pe Mama mea?

O, mamă, pînă voi trăi,

De mine nu te vei căi!

Te voi căta, te voi veghea, Mama mea.

Iar, dacă vei îmbătrîni,

În toate te voi sprijini

Şi la dureri te-oi mîngîia, Mama mea.

 Poezie de inspiraţie creştină, reprodusă din Cartea de Limba Română pentru ciclul primar, anul 1947.

La Mulţi Ani, cetăţeni ai Republicii!

Stema Republicii pe Drapelul Tricolor!

30 Decembrie. 

Astăzi, este Ziua Republicii România. Peste două zile intrăm în anul 2016. 

La Mulţi Ani, tuturor cetăţenilor români! La Mulţi Ani prietenilor noştri! 

La Mulţi Ani, Patrie!

Tentativa de lovitură de stat de după Colectiv (II)

Mi-am amintit toate acestea, cum spuneam, după tragedia din Club Colectiv. Şi asta pentru că, în zilele imediat următoare sinistrului, cînd societatea îşi trăia emoţia şi durerea fără margini, s-a petrecut un (alt) fapt de o gravitate excepţională. De astă dată, unul de natură politică. Aşa-zisa principesă Margareta, aflată în huzur pe-aci de mai mulţi ani cu complicitatea autorităţilor – care, pe lîngă atîtea alte privilegii neruşinate ce i-au acordat, îi asigură şi o publicitate oficială ostentativă de-a dreptul revoltătoare –, a ieşit pe posturile de televiziune dimpreună cu accesoriul ei, „principele Duda”, să de-a sfoară în ţară că e gata să preia puterea şi să reinstaureze monarhia în România: „Eu sînt pregătită pentru revenirea la monarhie. Regele a fost mereu pregătit. Acestea sînt filosofia, meseria şi experienţa lui. Noi sîntem pregătiţi. Sîntem aici”! Imediat, nonagenarului ei tată, Mihai Hohenzollern, imobilizat de neputinţă în reşedinţa lui din Elveţia, i-a ţinut isonul cu un mesaj perfid şi de un cinism macabru – mesaj provenit, mai probabil, din îndemînarea specifică inteligenţilor servanţi ai MI-6 – adresat „tinerilor noştri”, tineri care tocmai îşi strigau în stradă disperarea pierderii din rîndurile lor a atîtor vieţi în teribila tragedie: „Timpul României voastre a început”. Pfuu!

Sigur, tupeul ieşirii „familiei regale” în public cu asemenea declaraţii a fost încurajat, probabil deloc întîmplător, prin luările de poziţie de după cumplitul eveniment de la Club Colectiv (dar şi prin unele anterioare!) exprimate de domnul Klaus Iohannis, preşedintele Republicii şi admirator declarat şi explicabil al hohenzollernilor, pe tema opţiunii sale pentru „un alt proiect de ţară”. Şi asta, în contextul bizarei sale afirmaţii că „a fost nevoie să moară oameni pentru ca guvernul să demisioneze”. O demisie obţinută de preşedinte „tîrziu, foarte tîrziu”, după mărturisirea sa personală, şi pe care, de altfel, domnia sa a stăruit să o determine prin tot felul de provocări, de natură politică sau juridică, încă de pe cînd şi-a preluat funcţia de şef al statului. Poate pentru a fi mai sugestiv, preşedintele a subliniat că se cere „nu doar o schimbare de guvern, ci o nouă paradigmă politică românească” şi că „nu putem să credem că o simplă schimbare a guvernului schimbă situaţia politică a României. Sînt dispus, a continuat domnia sa, să îmi asum demersurile care vor duce spre o politică diferită şi transparentă, spre un nou management de ţară”. Fireşte, însă, ar fi interesant de ştiut ce înţelege preşedintele Klaus Iohannis prin sintagmele „un alt proiect de ţară”, „o nouă paradigmă politică” sau „un nou management de ţară”, ce presupune la modul concret „schimbarea situaţiei politice a României”, pe care domnia sa lasă de înţeles că o doreşte, şi, mai ales, dacă este manadat într-o atare chestiune şi, dacă da, de către cine.

Aşadar, profitînd de tulburarea politică şi socială cauzată de tragedia de la Club Colectiv – precum odinioară bunicul ei, Carol Caraiman, alias Carol al II-lea, după tragedia de la Costeşti din 1930 – şi de mai vechea şi suspecta îngăduinţă a autorităţilor statului, cetăţeanca Margareta şi-a permis, nici mai mult nici mai puţin, să încerce provocarea unei noi răsturnări politice a României în favoarea familiei Hohenzollern. Asta dovedeşte încă o dată că rostul încuibării ei şi a rubedeniilor sale în România nu este numai acela de a-şi recăpăta averile fabuloase însuşite de la popor timp de opt decenii de înaintaşii ei, rost deja împlinit cu asupra de măsură, ci şi acela de a unelti împotriva Republicii, de a impune restauraţia şi atotputernicia pierdută a dinastiei de Hohenzollern asupra ţării. Astfel, fapta comisă de Margareta este o clară tentativă de lovitură de stat, prin declaraţii provocatoare şi de sugestionare împotriva ordinii constituţionale a unor mulţimi protestatare ieşite în stradă. De altfel, propriile afirmaţii ale Margaretei devoalează şi mărturisesc deopotrivă existenţa unui complot antirepublican de anduranţă, etapizat şi sofisticat, premeditat de clanul hohenzollernilor, aşadar a unui complot premeditat împotriva formei de guvernămînt a statului român, împotriva ordinii sale constituţionale: „Noi sîntem pregătiţi pentru reinstaurarea monarhiei, sîntem aici şi nu plecăm. Avem şi o viziune pe 30 de ani. Ne bazăm pe rădăcinile noastre şi mergem spre viitor cu un plan mai mare decît al politicienilor”! Da, şi au trecut 26 de ani de la înlăturarea stemei Republicii de pe drapelul naţional... 

Să luăm aminte, însă, că planuri politice de asemenea factură comportă riscuri majore la adresa securităţii naţionale, chiar la adresa integrităţii statului român, dar şi că nu există pentru nimeni certitudinea că ele sînt lipsite de alternative contracarante similare.

Tentativa de lovitură de stat de după Colectiv (I)

Evenimentul terifiant petrecut la concertul metalist de la Club Colectiv, în care au murit pînă în prezent peste 60 de oameni şi au fost răniţi peste 100 – concert organizat, întîmplător sau nu, în seara zilei de 30.10.2015, dată conţinînd o cifrică interesantă pentru numerologi şi aflată în ajun de „Halloween”, tenebroasa petrecere anuală a ţăcăniţilor lumii –, m-a trimis cu gîndul la o tragedie asemănătoare din perioada interbelică, sfîrşită cu pierderi umane încă mai îngrozitoare, şi despre care eu auzisem cîte ceva de la tatăl meu, pe cînd eram copil.

Este vorba despre incendiul de la biserica din localitatea Costeşti, Judeţul Argeş, produs în timpul Deniei din vinerea Paştilor, în 18 aprilie 1930, incendiu în care au murit 144 de oameni, dintre care 118 copii!! Biserica, veche de 200 de ani, era o construcţie mică din lemn, neîncăpătoare pentru atîţia oameni – de altfel, cei mai mulţi dintre credincioşi, părinţi şi bunici ai micuţilor aflaţi înăuntru, au asistat la slujbă de afară, devenind astfel martori neputincioşi ai cumplitului sfîrşit al copiilor şi nepoţilor lor –, biserică a cărei singură uşă de acces se deschidea spre interior. Acest detaliu constructiv aparent banal, specific lăcaşurilor de cult medievale, s-a dovedit hotărîtor pentru proporţiile dezastrului, căci, în momentul în care flăcăruia unei lumînări a declanşat infernul şi victimele înnebunite de groază s-au repezit spre ieşire, presiunea creată asupra uşii de îmbulzeala disperată a oamenilor a condus la blocarea acesteia, făcînd practic imposibilă deschiderea ei. În mai puţin de un minut, au relatat martorii, întreaga construcţie ardea ca o torţă, în ţipetele sfîşietoare ale celor prinşi înăuntru şi, deopotrivă, ale celor aflaţi în afară...

A fost o tragedie naţională care a cutremurat din temelii societatea românească a vremii, generînd, ca şi aceasta de la Club Colectiv, mari nemulţumiri şi dispute publice pe marginea răspunderilor de ordin politic şi administrativ. Tragedia, cu impactul ei emoţional copleşitor, a venit într-o perioadă şi aşa marcată de fragilitate socială generalizată, cauzată de circumstanţe interne şi internaţionale de o dificultate aparte. Pe de o parte, se dezlănţuise marea criză economică şi financiară a capitalismului, care lovea în plin şi România. Sărăcia, şi aşa lucie în care trăia imensa majoritate a populaţiei, se agrava sub povara infamelor curbe de sacrificiu pe care le impuneau guvernanţii. Pe de altă parte, în 1927 survenise moartea regelui Ferdinand de Hohenzollern, iar Carol, fiul acestuia, renunţase cu doi ani mai înainte la statutul său de moştenitor al coroanei şi succesor la tron, preferînd viaţa promiscuă a lupanarelor şi-a escapadelor mondene prin Occident. De altfel, fusese renegat de casa regală, dezmoştenit şi expatriat definitiv, motiv pentru care îşi schimbase numele din Carol de Hohenzollern în Carol Caraiman. Cum în acei ani următorul moştenitor al tronului, Mihai, odrasla lui Carol, se afla abia... în şpilhozen, conducerea României fusese atribuită unui Consiliu de regenţă, scopul real fiind de fapt salvarea monarhiei.

Aşadar, societatea românească traversa o perioadă extrem de complicată, biciuită de condiţiile crizei economice şi financiare galopante, de condiţiile crizei de moralitate şi utilitate dinastică şi, implicit, de riscurile vulnerabilităţii politice la nivel statal – căci după Ferdinand muriseră şi influentul prim-ministru al guvernului, Ionel I. C. Brătianu, precum şi un membru al Consiliului de regenţă –, peste toate acestea instaurîndu-se acum, după tragedia de la Costeşti din 18 aprilie 1930, starea de emoţie naţională şi de revoltă la adresa guvernului ţărănist şi a clasei politice. Profitînd de circumstanţele tulburi de după tragedie şi de condiţiile de slăbiciune generalizată a statului român, aventurierul Carol Caraiman, prin uneltiri cu primul-ministru Iuliu Maniu şi acoliţii acestuia, revine în ţară clandestin în seara zilei de 8 iunie 1930 şi, în aceeaşi noapte, cu de la sine putere şi în totală indiferenţă faţă de popor, se înfiinţează la Palatul Cotroceni şi îşi arogă calitatea de suveran de facto, punînd Parlamentul în faţa faptului împlinit şi obligîndu-l să-l desemneze formal, cîteva zile mai tîrziu, rege al României, sub titulatura de Carol al II-lea. 

Astfel, printr-o lovitură de palat, el devine salvatorul guvernului Iuliu Maniu, dar şi uzurpatorul fără nici un fel de scrupul al tronului propriului său fiu! Şi, parcă pentru a-şi desăvîrşi opera cinică într-un chip apoteotic, tatăl îi compesează puştiului Mihăiţă pierderea tronului cu o zornăitoare nouă, dăruindu-i un titlu nobiliar cît de ridicol, inventat anume pentru el, declarîndu-l „Mare Voievod de Alba-Iulia”! Un titlu nobiliar la care nici însuşi Mihai Viteazul nu s-a gîndit să şi-l atribuie...

(Continuarea textului, în zilele următoare)