Cîț, cîț, zîîît!

    Vasăzică, o echipă cîștigă titlul de campioană națională la fotbal, și încă la o diferență semnificativă de puncte față de următoarea clasată și, prin urmare, conform regulamentului și ca de fiecare dată, echipa va merge, de justețe și absolut meritat, în UEFA Champions League. Președintele federației socotește însă că nu e corect așa, întrucît punctele însumate în clasament ale celorlalte echipe sînt mai multe decît punctele cu care campioana a cîștigat campionatul și, conform logicii dumnealui și bunei sale credințe, în competiția europeană trebuie să fie înscrisă una din celelalte echipe! Ja, ja, gut! Mișto gîndit! 

    Așa că, echipa campioană a fost eliminată din ecuație și exclusă pînă și de la orice discuție pe această temă, iar învinselor acesteia li s-a cerut să își desemneze reprezentanta în cupele europene. În urma unei încăierări cu miorlăituri antologice pe prada primită, care a durat aproape trei săptămîni, iată visul lor realizat! Mîțele astea leșinate și-au prezentat ”aleasa”: Guvernul Cîțu. Cîț, d-acilea, păduchioaselor! Cîț, cîț, zîîît! Ptruț! Huidoo! Oarba după voi, maică...! 

Sebastian Colțescu sau... and white lives matter! (III)

   Cum, spuneam, dacă oamenii pot fi deosebiți după o sumedenie de elemente și particularități, inclusiv după rasă și culoare, este de bun simț că identificarea fiecărui individ se face, în primul rînd, după nume. Însă, dacă nu îi cunoști persoanei numele sau dacă numele acesteia este greu de reținut ori de reprodus – spre exemplu numele de persoane din unele state asiatice, precum Sri Lanka, Myanmar-Birmania, Mongolia, Turcia etc., sau africane (mai toate!) și chiar europene (Polonia, Olanda, țările baltice, scandinave ș.a.) –, atunci poți indica persoana dorită pe criteriul deosebirii fizice imediate și evidente, astfel încît identificarea ei să fie promptă și  indubitabilă sau, oricum, cît mai exactă. Prin urmare, cum pe banca tehnică a echipei turce se aflau albi, un mulatru și un negru, cum îi era la îndemînă arbitrului Sebastian Colțescu să îl indice pe acesta din urmă? Îi putea spune ”cel din stînga albului”, ”al treilea din dreapta băncii”? ”Ăla lățos, cu părul creț”, ”cel african”, ”cel de culoare neagră”? Spontaneitatea exprimării cerută în situația respectivă, în care arbitrul de centru a întrebat ”care dintre ei a insultat?”, îl obliga pe Colțescu să i-l indice pe respectivul chiar așa cum a făcut-o, scurt și precis: ăla negru! Adică, ”siyah olan”, în turcește, sau ”the black one”, în engleză.  El nu a spus ”cioara asta” (”o karga”, în turcă,  ”that crow”, în engleză). Nu a spus nici măcar nigger sau negro, cuvinte de aiurea cu recunoscute conotații jignitoare și peiorative. A spus în românește ”ăla negru”. Simplu, adevărat și adecvat.

     Că inculții planetei încurcă termenii, sensul și fonetica limbii române cu ale altor graiuri pămîntene, îi privește. Să pună mîna pe carte! Din punctul meu de vedere, Sebastian Colțescu a greșit într-o singură privință, și anume, că a folosit un element de exprimare – ”ăla” – prea puțin reverențios în împrejurările date, chiar dacă domnul cel negru, aflat și dumnealui în aceleași împrejurări, tocmai comisese o infracțiune, în repetare, față de regulile comportamentale cerute de UEFA și, firește, ale bunului simț, insultîndu-i pe arbitrii români și protestînd vehement la fiecare decizie de arbitraj pe care o luaseră pînă atunci, deși nu trecuse nici un sfert de oră de joc. De altfel, chiar acest domn negru, care se numește Pierre Achille Webó Kouamo, personaj principal al scandalului – în care a fost susținut cu îmbățoșarea de paradă aferentă de un alt personaj negru, recalcitrantul Demba Ba, precum și de scamatorul insalubrelor fevales braziliene, Neymar –, avea să declare ulterior că, revăzînd imaginile tv din timpul evenimentului, s-a speriat și el: ”Ce față am făcut atunci, cît de agresiv am devenit, wow! Nici eu nu mi-aș fi dorit să fiu acolo dușman al meu”! Nu zău? Atunci de ce UEFA a anulat imediat cartonașul roșu cu care acesta fusese sancționat de centralul Ovidiu Hațegan? Ce legătură avea eventualul derapaj lingvistic al lui Colțescu la adresa infractorului cu fapta acestuia? Ce are sula cu prefectura la UEFA? Auzi, fa?      

     Apropo de Hațegan. El este un arbitru de mare calitate, apreciat de UEFA pe bună dreptate și considerat între primii doi arbitri români ai momentului, alături de Istvan Kovacs. Desigur, nimeni nu e perfect. Nici Kovacs, nici Hațegan, nici Colțescu. Arbitrii mai greșesc în decizii. Dar, Hațegan suportă nemeritat, de mai mult timp, insultele sau adresările peiorative ale derbedeilor din Europa, deși puțini la număr se-arată ei, desigur. ″Ţigan român curvă! Şi cînd te gîndeşti că probabil Irlanda de Nord i-a găzduit una din rudele împuţite. Curvă nerecunoscătoare!”(!!), a scris nevasta unui fotbalist al naționalei Irlandei de Nord pe Twitter, despre Ovidiu Hațegan, după un meci în care arbitrul nostru a comis o greșeală decisivă, este adevărat, împotriva acestei echipe. Ulterior, pe principiul eroismului irlandez ”scuipă și fugi”, curajoasa lady și-a radiat contul și, implicit, postarea, pentru a scăpa de consecințele unei asemenea manifestări de candoare feminină irefutabilă. Mulți europeni îl numesc pe Hațegan direct ”țiganul român”, unii în batjocură, alții din ignoranță. Cei din urmă, aflați sub impresia creată de impactul fonetic al numelui său, Hațegan, consideră că acesta este derivat din substantivul ”țigan”, ceea ce este profund greșit, firește, cîtă vreme ”hațegan”, știm bine, înseamnă locuitor al Hațegului, om din Hațeg (oraș din jud. Hunedoara), la fel cu alte nume românești asemănătoare, precum Mureșan, Cîmpean, Muntean etc. Așadar, numele arbitrului Hațegan este derivat din numele orașului Hațeg, iar ”hațeg” este un regionalism, avînd înțelesul de lăstăriș. Desigur, le e greu ignoranților să cunoască toate aceste elemente toponimice românești, dar precum se vede, le e mult mai pe plac să  arunce cu piatra.

     Odată, am avut ocazia să vorbesc cu un italian stabilit cu ceva afaceri pe aici, care mi-a mărturisit că, pînă să vină în România, el nu a știut că numele țării ăsteia vine de la Roma. A rămas foarte mirat, dar fascinat de revelația avută și deplîngea că în școlile din Italia copiii nu învață acest adevăr. Știa ceea ce se știe în toate țările Europei, spunea el, și anume că România s-ar traduce prin ”Țigania” (”țara țiganilor”), pe considerentul că ”rom” este sinonim cu ”țigan”. Bine, știm demult aberațiile astea conceptuale despre noi, elaborate și îndoctrinate de-a lungul vremurilor de inamicii noștri istorici, și nu putem decît regreta neștiința de carte elementară sau, după caz, rea-credința de care dau dovadă și azi mulți europeni și nu numai ei. Un oficial al echipei turce de la care a pornit scandalul de rasism de la Paris afirma cu glas tare: ”La mine în țară românii sînt țigani, dar eu aici nu am voie să spun țigan”! (Sictir, bre! Cine pe cine face țigan?). Asta e mentalitatea multora prin Europa, dragii mei. Asta le e cultura. Ăsta e nivelul de educație și civilitate cu care sîntem tratați, noi românii, prin Europa. Nu este mai puțin adevărat că și diplomația românească de azi, de ieri și mai dintotdeauna se face vinovată de această stare perpetuă de lucruri. Din lipsă de interes și preocupare față de imaginea istorică a României. Din lipsă de erudiție și instinct național al multora dintre diplomații trimiși în misiune la porți străine. Nepotism, diletantism și lipsă de prestanță, acestea sînt trăsăturile care îi definesc pe aceștia. Cît despre patriotismul lor, ce să mai vorbim?  

     Dar și diplomația noastră este așa cum sîntem noi, românii, în general. Nu știm sau nu vrem să ne apărăm și să ne promovăm interesele naționale, nu mai știm ce sînt mîndria și demnitatea naționale și nici nu ne mai interesează, nu știm sau nu vrem să punem preț pe solidaritate, protejare și întrajutorare cetățenească. Ne ploconim și ne căciulim în fața altora și ne gudurăm la picioarele ocupantului. Cine să îi apere, dar, pe Colțescu și Hațegan? Sau pe Istvan Kovacs, dacă ar fi și el într-o situație similară? Ministerul de Externe al României vasale? Ministrul chiloțar al sportului sau spilcuitul președinte al FRF, amîndoi cu aspirații personale ue-instituționale? Ori, poate ticăloșii simbriași soroșiști de pe la gazete, societăți multinaționale și onguri antinaționale? Cine? Reprezentanții frustrați ai unor minorități imaculate, care văd în jurul lor numai stigmat, prejudecăți, discriminare și rasism, fie el și ”inconștient”, sau care afirmă obraznic că Sebastian Colțescu este tot atât de rasist ca societatea românească din care face parte, ba chiar că ”România este rasistă, în medie”? (Minoritarul belit care a emis aberația asta are grijă să o dea cotită pe după gard, iată!, să nu ne supere pe toți românii adică, ci numai pe jumătate dintre noi, conștientizînd că e bine să fie și precaut cînd proclamă asemenea enormități la adresa națiunii române, națiune pe care o denigrază de 30  de ani și ea încă-l mai suportă. Să fie cu băgare de seamă, așadar!).

     Căci, totuși, anticorpii organismului național veghează încă. Spre disperarea inamicilor săi. Salut, opiniile oamenilor deosebiți, demni și curajoși din lumea comentatorilor de sport de la noi, ale căror demersuri exprimate în cauza adevărului, a patriotismului decent și, mai ales, în cauza protejării românului nostru, Sebastian Colțescu, martelat pe eșafodul spectacolului planetar al rasismului închipuit, demonstrează că românii mai au resurse de onoare și demnitate națională (îi menționez aici într-o ordine absolut aleatorie și doar pe cîțiva dintre ei, pe care am putut să îi ascult în negrul acestor zile): Alexandru Rădulescu, Decebal Rădulescu, Cornel Dinu, Amir Karish, Dan Udrea, Marcel Pușcaș, Radu Paraschivescu, Remus Râureanu, Emil Grădinescu, Vali Moraru, Ioana Cosma... Dar și pe Mircea Badea, Victor Ciutacu și Radu Banciu. Respect tuturor!

     În fine, mă întreb, oare cum procedăm în sportul zilelor noastre, dacă în ringul de box se luptă un pugilist alb contra unui pugilist negru și albul îl bate pe negru? Cel alb va fi acuzat de rasism? Probabil! Pha! Aberant, absolut aberant! În ce hal am ajuns! Ce rușine pentru omenire! ”Black Lives Matter”? Firește, viața negrilor contează. Dar, nu numai a lor! Și viața albilor contează. Viața tuturor contează! Astăzi, aici, contează viața omului Sebastian Colțescu. Un om alb. Un cetățean român.

     

Sebastian Colțescu sau... and white lives matters! (II)

     Circumstanțele în care s-a produs ”remarca rasistă” făcută de arbitrul Sebastian Colțescu se știu, dar sînt denaturate prin omisiune parțială. Așadar, avem un meci din Liga Campionilor la Paris, între echipa locală PSG și echipa turcă Istanbul Bașakșehir. Arbitri români. La centru, Ovidiu Hațegan din Arad, de profesie medic. Arbitru asistent în zona băncilor tehnice, Sebastian Colțescu, din Craiova, de profesie inginer. Toată brigada românească (inclusiv cei doi arbitri asistenți de margine Octavian Șovre și Sebastian Gheorghe) este una cu mare experiență internă și internațională, foarte apreciată de UEFA. Nu e un secret că PSG este considerată echipa președintelui Emmanuel Macron, iar Istambul Bașakșehir echipa președintelui Recep Erdogan, fost primar al Istanbulului. Echipa a fost înființată de acesta în 2014, an în care Erdogan a devenit șeful statului, iar acum a fost făcută campioană a Turciei.

     Clubul PSG este patronat de influentul șeic Nasser Al-Khelaifi, deținător, între altele, al unui puternic fond de investiții și al redutabilului trust media, BeIN Media Group, ambele din Qatar, cu interese de afaceri în Europa, inclusiv în Franța și Turcia. Al-Khelaifi este pe cît de influent în afaceri și sport (fotbal, tenis, atletism), pe atît de controversat sub aspect etic și judiciar. A fost acuzat de corupție la nivel internațional în mai multe spețe, cu deosebire în privința alegerii Qatarului ca țară organizatoare a Campionatelor Mondiale de Atletism din 2017 și, mai ales, a Campionatului Mondial de Fotbal din 2022, fiind suspectat de mituirea în aceste scopuri a unor decidenți ai FIA, respectiv FIFA, inclusiv în scopul obținerii în favoarea imperiului său media a drepturilor de transmisie TV a respectivelor competiții. Mai nou, a fost acuzat că, prin mașinațiuni cu partenerii de la Paris, a fost ales anul trecut membru al Comitetului Executiv al UEFA și numit direct în funcția de delegat cu stabilirea politicilor acesteia!

     În fine, echipa pe care Nasser Al-Khelaifi, PSG, o patronează a fost incriminată pentru încălcarea regulilor corectitudinii financiare la transferul vedetei Neymar, de la FC Barcelona. Și, cum ”Barça, més que un club” („Barça este mai mult decât un club”), poate nu a fost decît o aparentă coincidență faptul că trecerea lui Neymar la Paris s-a făcut în vara lui 2017, imediat după înscăunarea lui Macron ca președinte al Franței și înainte de 1 octombrie, cînd Catalonia a organizat referendumul de independență față de Regatul Spaniei. În condițiile în care clubul Barça este simbolul cetățenesc declarat al regiunii și este susținut și administrat financiar exclusiv de suporteri, transferul lui Neymar – de pe urma căruia catalanii au încasat, după cum se știe, nu mai puțin de 222 milioane de euro(!) – trebuie că a reprezentat o tranzacție catalano-franceză mai mult decît fotbalistică...

     Iată cum, fără vreo miză sportivă concretă – căci, indiferent de rezultat, în clasamentul grupei locurile ambelor echipe erau definitiv fixate –, trînta dintre Paris și Istanbul nu s-a mai dorit a fi, probabil, decît o partidă de amor platonic între Macron și Erdogan, inamicii anului politic 2020. Doi nebuni, după cum s-au gratulat reciproc! Dacă o afirmă ei... Într-un fel, au reușit, căci sub lozinca luptei împotriva rasismului, echipele lor au văzut negru în fața ochilor auzind cuvîntul ”negru” și au fraternizat împotriva arbitrilor români și a limbii române. Așa că, și-au luat jucărerele și s-au retras la vestiare, declanșînd un scandal internațional aberant ce a prilejuit celor două cancelarii, de la Paris și Ankara, să se solidarizeze hodoronc-tronc prin declarații sforăitoare, fie ele cît de găunoase. Măcar de și-ar găsi una alteia comportamentul politic civilizat, sacrificîndu-l pe... Colțescu al nostru! Repet ce spuneam anterior: prostia și incultura fac ravagii în lume! Oare, marii Pele și Eusebio, ambii afroizi, fiecare dintre ei supranumit în lumea fotbalului ”perla neagră”, își mai pot purta cu mîndrie faima strălucitoare a supranumelui într-o astfel de lume?   

     Continuăm în repriza a treia...

Sebastian Colțescu sau... and white lives matters! (I)

    În vremea copilăriei mele, printre jocurile distractiv-educative cu care ne delectam zbenguiala din fața caselor – ”De-a v-ați ascunselea”, ”Leapșa”, ”Podul de piatră”, ”Țară, țară, vrem ostași!” etc. – se număra și ”Omul negru”. Un joc intuitiv, cu miza obținerii sau evitării unui anumit rol de substituire a personajului principal, așadar un joc în rostul formării deprinderilor și abilității de socializare și solidarizare, de transpunere, înțelegere și acceptare a posturii umane alternative firești (detalii aici: http://jocuridincopilarie.ro/omul-negru/).

     Încă din primele clase școlare, copiii află din geografia lumii că Asiei, cel mai mare continent, i se mai spune ”continentul galben”, că Africa este supranumită ”continentul negru” sau că America, de la Rio Grande pînă în Țara de Foc este denumită ”America Latină”. Explicăm simplu. Pentru că Asia este locuită preponderent de rasa galbenă, pentru că Africa este populată de oameni negri și pentru că imensa majoritate a locuitorilor Americii Latine vorbesc spaniola, portugheza sau franceza.

     Copiii învață, astfel, că oamenii sînt diferiți, că diferențierea se face după gen, rasă, naționalitate, religie, cultură, zonă geografică etc., așadar că în lumea asta mare diversitatea naturală umană înseamnă oameni albi, negri, galbeni, roșii, mulatri, creoli și metiși, că, prin urmare, la modul general pe oameni îi putem deosebi, numi sau identifica, în mod firesc și decent, și după culoare (negru, măsliniu, smead, alb etc.) sau după rasa lor – rasa albă (numită europoidă sau caucaziană și, poate mai puțin recomandat, ”ariană”), rasa mongoloidă, rasa australoidă, rasa negroidă etc.). Tot așa cum îi putem individualiza după poreclă, aspect și vestimentație, după limba vorbită, după înălțime și alte particularități – brunet (negricios), blond (bălan), șchiop, ciung, grizonat, chel, chior, cu nas acvilin (coroiat) sau cîrn, bîlbîit, graseiat (”rîrîit”), crăcănat, mers marinăresc (legănat), trăsături de caracter, temperament, vicii, abilități sau profesii etc., etc. Nimic anormal, cîtă vreme folosim o adresare sau o exprimare firească, fără conotații sau inflexiuni peiorative sau jignitoare și într-un context rezonabil sau într-o împrejurare potrivită.

   Toate bune și frumoase, doar că în ultimele decenii diriguitorii și ”influencerii” lumii au luat-o razna de tot. Adică, au înnebunit, s-o spunem direct. Mai mult de-atît, dinspre aceștia, peste omenire se revarsă interminabil voma scîrboasă a ticăloșirii moravurilor sociale, a suspiciunii și intoleranței, a nemerniciei, perfidiei, și aroganței politice, a cretinității, prostiei și inculturii flagrante, iar inechitatea, rea-voința și rea-credința față de indivizi, națiuni și popoare fac ravagii. Societățile, fiecare în parte, comunitatea europeană și internațională în general, trăiesc într-un dictat politic, economic și cultural de neimaginat pînă în urmă cu vreo treizeci de ani. În mod aparte, influencerii de care pomeneam, sînt simbriașii răului, evangheliști ai xenocrației, europenismului și globalizării, torționari ai pandemismului, coronavismului și vaccinismului, ai solidarității prin distanțare, mascare și separare, prin izolare și interdicție. Ai dezbinării și alienării culturale și identitare, ai contrazicerii și interzicerii, ai blasfemierii și desacralizării, ai anatemizării, reprimării și martelării adevărului și a personalității umane. Ei sînt militanți și cerberi ai înstăpînirii minorității defilînde asupra majorității timorate, ai încăsătoririi poponauților cu găozarii și a limbistelor cu degetistele, ai autorității răufăcătorului asupra autorității judecătorului, pe scurt, ei sînt cerberii supremației nefirescului asupra naturii.

     Prin urmare, cum ar fi putut toți acești adepți ai principiului can-canian ”nu lăsa adevărul să strice o știre tare!” să  rateze pleașca unui scandal internațional ivit din nimic, de dragul adevărului banal al unui arbitru de fotbal român? Mai contează viața lui, cînd are și handicapul pielii albe?

Vorbim... în repriza a doua.

La mulți ani, RO...

 ...MÂNIE, perenă!

Sursa imagine: anonimus.ro

La Mulți Ani, DUDU GEORGESCU!

În urmă cu o săptămînă, pe 1 septembrie, fostul internațional dinamovist Dudu Georgescu a împlinit 70 de ani. La Mulți Ani, maestre!

Am ținut să evoc eu evenimentul aici, căci, fără falsă modestie, în presă nu a făcut-o nimeni nici pînă azi. Eram curios să văd dacă își amintește cineva de Dudu Georgescu, în zilele astea dominate de interesul pentru debutul noilor antrenori la echipele reprezentative și am tot așteptat. Nimic, nimeni! În schimb, am citit prin gazete în lunile din urmă, cam pe cînd s-au împlinit 45 de ani de la prima ”Gheată de Aur” cîștigată de Dudu, niște răutăți și nedreptăți la adresa acestui mare campion român. De fapt, este vorba despre aceleași aberații reluate an de an ”într-o anumită parte a presei” la adresa acestuia, mai probabil dinspre partea unor purtători de interese și invidii, ascunși bărbătește în spatele inepților în opinii și inapților în profesie, adică, în spatele unor diletanți ahtiați de faimă gazetărească. E drept, aberații defăimătoare de aceeași factură și, evident, de aceeași sorginte, s-au exprimat de-a lungul timpului și la adresa celorlalți cîștigători români ai ”Ghetei de Aur”, Rodion Cămătaru și Dorin Mateuț. Dar, împotriva succeselor sportive ale inegalabilului Dudu Georgescu, ura și invidia pizmașilor au luat de mult timp forma unei instituții a răului. În fine...

În urmă cu zece ani, postam pe un sait al suporterilor de fotbal textul cu titlul de mai jos, dedicat lui Dudu Georgescu. Îmi face plăcere să îl reiau aici, revăzut și ușor adaptat, firește, momentului actual. Un modest omagiu din partea mea pe care îl aduc celui mai prolific atacant român din toate timpurile, care, dezamăgit de ingratitudinea noastră ancestrală față de propriile valori, față de propriul tezaur național, a ales să trăiască de mai mulți ani în Canada. Discret, tăcut și demn, cu tricolorul românesc în suflet și la pridvorul casei, cu emblema lui Dinamo București la piept.

Trecătorul cu încălțări de aur

    În urmă cu 45 de ani, Dudu Georgescu a cîştigat prima sa „Gheată de Aur”, aducînd numele său şi pe cel al lui Dinamo Bucureşti pe frontispiciul fotbalului european. În toată istoria fotbalului românesc nu a existat un jucător mai bun marcator de goluri decît fostul internaţional dinamovist Dudu Georgescu. A venit la Dinamo în vara lui 1973, de la CSM Reşiţa, echipă la care a marcat 13 goluri, deși a jucat doar un retur de campionat acolo, el provenind de la Progresul Bucureşti. Tînărul Dudu Georgescu – avea pe atunci 23 de ani – făcea pereche în centrul liniei de atac dinamoviste cu regretatul Florea Dumitrache. A fost, probabil, cel mai bun cuplu de atacanţi centrali din epoca modernă a campionatului naţional, sigur însă cel mai bun din istoria lui Dinamo. În toamna acelui an, Dudu Georgescu debuta și în echipa națională, într-un meci de referință, 9-0 cu reprezentativa Finlandei, printre marcatori aflîndu-se, cum altfel, și el. Federaţia Internaţională de Istorie şi Statistică a Fotbalului (F.I.I.S.F.) l-a desemnat pe celebrul Pele drept cel mai mare golgeter naţional din toate timpurile, cu un total de 541 de goluri în 560 de meciuri jucate. Primul român în acest clasament este Dudu Georgescu, locul 111, cu 252 de goluri marcate în 370 de meciuri.

    Îmi amintesc că, în primăvara lui ’75, urmăream la televizor un meci de campionat al lui Dinamo, meci transmis în comentariul fostului mare jurnalist Radu Urziceanu, care, în momentul în care Dinamo a deschis scorul prin Dudu Georgescu, ne-a informat că „acest al 24-lea gol marcat, îl urcă pe vîrful dinamovist pe locul 2 în clasamentul golgeterilor europeni, al cărui cîştigător va fi răsplătit la finalul sezonului cu Trofeul „Gheata de Aur”. Pe vremea aceea, despre trofeul acesta nici nu se vorbea prea mult la noi, pentru că fotbaliştii români erau departe de a visa la el. Eusebio, Gerd Muller, Yazalde, Skoblar şi alte nume celebre ale vremii îl cîştigaseră, iar în România interesul pentru el era fireşte redus. Dintr-o dată, însă, am ciulit ”antenele” şi ni s-au aprins ”felinarele”. Ce? Dudu al nostru?! Îhî! Ete-te! Păi? Vara, aflăm verdictul. Dudu Georgescu, atacantul lui Dinamo Bucureşti, a cîştigat „Gheata de Aur” cu 33 de goluri marcate, fiind urmat în clasamentul european de Yazalde, Geels, şi cipriotul Onnis, dacă nu mă înşel. Ce mîndrie pe noi, puştii dinamovişti! Aveam nişte piepturi, o frumuseţe. Să nu încăpem cu ele în peluză, nu alta! Mai ales că, din toamnă, ni le-am etalat în tricourile apărute pe piaţă imprimate cu silueta lui Dudu, arcuită în celebra-i săritură la cap, letală pentru orice portar.

    Mi-aduc aminte că, tot în acel an, am jucat pe „23 August” cu Scoţia, în preliminariile pentru europenele din anul următor. Era musai să batem, să ne calificăm. Dar, cum să baţi Scoţia – o forţă pe vremea aia – a cărei defensivă era asigurată de trei fundaşi, adevărate forţe ale naturii, Mc Grain, Mc Queen şi Miller? Statisticienii spuneau că nimeni nu marcase cu capul de lîngă ”dihaniile” astea şi nici nu părea să aibă cine să o facă, necum la noi, în România. Însă, în minutul 22 al meciului era deja 1-0 pentru echipa noastră, gol imparabil al lui Dudu, de la vreo 8 metri, marcat cu capul, exact dintre cele trei huidume! Cîteva minute mai tîrziu, Miller avea să îl faulteze grosolan pe Dudu, ducînd la accidentarea lui gravă. Fără Dudu pe teren și după o ratare antologică a fascinantului nostru Dobrin (singur cu portarul!), meciul s-a terminat 1-1 și astfel s-a dus calificarea noastră... Doi ani mai tîrziu, în 1977 adică, vîrful dinamovist avea să cîştige „Gheata de Aur” a doua oară, cu 47 de goluri în 34 de etape (nu de jocuri!), ceea ce a reprezentat un record european inaccesibil zeci de ani și depășit abia acum cîțiva ani de fantasticul Lionel Messi. În ultima etapă a campionatului respectiv, în „Ştefan cel Mare”, Dinamo bătea CSM Reşiţa cu 5-0, toate golurile fiind marcate de Dudu Georgescu. Unul mai frumos decît altul, adevărate bijuterii…

    Parcă anticipînd invidiile și răutăţile de după 1989 venite la adresa succeselor sale istorice, Dudu declara încă de atunci, că a cîştigat „Gheata de Aur a Europei” muncind și sacrificîndu-se pe tot terenul, alături de toți coechipierii săi. Este adevărat, întreaga echipă muncea – avîndu-i în componență, printre alții, pe legendarii Lucescu, Radu Nunweiller, Dinu, Dumitrache etc. –, o echipă care muncea pentru a aduce mingea… pe capul lui Dudu, pentru că asta însemna gol, iar golurile însemnau puncte pentru Dinamo, pentru fotbalul românesc. Cu cele 252 de goluri marcate, Dudu Georgescu este recordmanul absolut al campionatului României. Este un record ce cu greu va putea fi bătut vreodată. Tot aşa cum, la fel de greu va fi de bătut şi un alt record al său. Din cîte ştiu, Dudu Georgescu nu a fost niciodată eliminat de pe teren şi nu a primit în toată cariera sa nici un cartonaş galben! Un sportiv, iată, în adevăratul înţeles al cuvîntului. Dar, un sportiv de excepţie! La Dinamo, Dudu Georgescu a jucat 10 ani consecutiv, intrînd, prin performanțele sale unice, în antologia clubului și-a fotbalului românesc.

    Completînd ştirea despre performanţa carierei lui Pele, ştire de care pomeneam mai sus, nişte ziarişti mioritici au scris cam aşa: „Cel mai bun marcator român din toate timpurile este regele Gheorghe Hagi, cu 227 de goluri, marcate în 485 de partide jucate în campionatele din România, Spania, Italia şi Turcia şi care ocupă locul 180 în clasamentul întocmit de F.I.I.S.F.”. Aşadar, pentru ziariştii cu pricina, dinamovistul Dudu Georgescu, situat pe locul 111 în clasamentul respectiv, cu 252 de goluri marcate, nu există. Mare e invidia şi tare mică deontologia profesională! Desigur, Dudu Georgescu nu a avut niciodată pretenţia de a fi un rege al fotbalului. Modestia lui decentă a fost şi a rămas unul dintre bunurile sale de mare preţ. Tăcut şi elegant, ajuns acum la vîrsta senectuții, omul acesta a rămas printre noi, cei mulţi, un trecător neobservat, un sportiv român ca oricare altul. Dar, unul mai aparte. Încălţările sale sînt din aur! Vă rog să observaţi, însă: regilor le sînt neîncăpătoare.

(Foto: Arhiva personală).