Adrian Păunescu, unul dintre cei mai
prodigioşi poeţi şi gazetari români pe care i-a dat cultura naţională de la
Eminescu încoace, ar fi împlinit azi 80 de ani. În noiembrie 2010, am plîns şi
eu cu ochii sufletului la sfîrşitul grăbit al poetului. M-am întrebat atunci,
privind în jurul nostru, şi mă întreb şi azi, dacă a suferit
societatea românească, într-adevăr, un impact emoţional de tristețe și recunoştinţă
la moartea poetului sau, mai degrabă, nu?
Conştientizam noi atunci că, prin nefericita împrejurare,
tocmai ne pierdusem ireversibil privilegiul de a fi contemporani cu un român
unic prin dimensiuni artistice şi conştiinţă naţională, prin moştenirea
culturală mîntuitoare pe care a lasat-o posterităţii? Sau, poate, pentru noi
Păunescu nu a fost decît ”un poet notabil”, cum într-atît de nedrept și în derizoriu
îl considera Uniunea Scriitorilor din România la moartea lui, şi-atît?
În ţara
noastră rătăcindă – pe care o dispreţuim şi o alungăm din noi imputîndu-i ei
toate durerile şi suferinţele noastre, toate greşelile noastre, toate
neghiobiile şi nevredniciile noastre, toate vrăşmăşiile, dezertările şi
trădările noastre, în fine imputîndu-i ei toată nimicnicia care ne caracterizează
ca societate astăzi, ca şi în alte perioade de-a lungul vremii – aşadar în ţara
asta a noastră, îndemnul de ultimă respirare a poetului „purtaţi-vă de grijă, fraţii mei, păziţi-vă şi inima, şi gîndul” nu
îmi pare deloc a fi, mai ales într-o epocă precum aceasta pe care o trăim, un
răsfăţ poetic dezolant și agonizant al soldatului muribund pe cîmpul de bătaie
al dezrobirii Patriei, ca îndemn la resemnare şi conservarea de sine a
fiecăruia, ci îmi apare a fi desluşit o dramatică predare, cu nădejde, a bastonului
de mareşal, chiar un ordin de luptă, către urmași!
România ultimului bal
În loc să fim o țară numai
frați,
Simțim, în noua epocă barbară,
C-am fost, în viața noastră
blestemați
S-ajungem chiriași, la noi în
țară.
Din tot ce facem, nu avem nimic,
Ne macină străine interese,
Făina noastră n-are spor nici
pic,
Nici pîinea în cuptor nu ne mai
iese.
Trăim același tragic simțămînt,
Sub politicieni și sub
contabili,
Că noi, ca neam, avem destinul
frînt
Și sîntem de prisos și
nerentabili.
Umili, ne cerem scuze de la
toți,
Că nu ne-au chinuit destul în
viață,
Și ne conduc niște fanarioți,
Ce pe cei mici trădarea îi
învață.
Poet nebun, ce vorbe mai
îndrugi,
De zici că ești din neam ce nu
se lasă,
Cînd am ajuns în țara noastră
slugi
Și sîntem cerșetori la noi
acasă?
Și vii, și morți, amestecați,
acum,
Dispuși să emigreze se arată,
Mormintele se pregătesc de drum,
În România deromânizată.
Sus-pușii nu mai au nimica
sfînt,
Ca pe cravate, jurămîntu-și
schimbă,
Nu mai avem nici fabrici, nici
pămînt,
Vorbim și limba noastră-n altă
limbă.
Și-acum, se-aude clopotul fatal,
Vin vremuri de urgie și de
grindeni
Și este seara ultimului bal,
Din zori, vom fi români de
pretutindeni.
Probabil, mîine-aici va fi
pustiu
Și toți, în pribegie vom
porni-o,
Drum bun, popor pierdut la un
pariu,
Adio, mamă, Patrie, adio!
