duminică, 25 ianuarie 2015

Consideraţii despre capitalism, terorism

„...Ideologii şi apologeţii capitalismului încearcă din nou să prezinte proprietatea capitalistă şi societatea împărţită în asupritori şi asupriţi – care din punct de vedere istoric, cum se spune, şi-a trăit traiul – ca formă superioară a relaţiilor de producţie şi sociale. După cum se ştie, proprietatea capitalistă asupra mijloacelor de producţie este rezultatul violenţei, al forţei şi reprezintă o încălcare a legilor naturii şi sociale, o rupere a echilibrului în societatea omenească. Socialismului îi revine menirea istorică de a restabili echilibrul în conformitate cu legile dezvoltării societăţii omeneşti, lichidînd pentru totdeauna societatea împărţită în clase, proprietatea capitalistă asupra mijloacelor de producţie, exploatarea omului de către om şi realizînd un echilibru nou, pe baza proprietăţii comune asupra mijloacelor de producţie, asigurînd deplina egalitate şi echitate socială între toţi oamenii muncii, între toţi cetăţenii fiecărei ţări.”(...)

„(...) Evoluţia vieţii economice mondiale, agravarea crizei economice au determinat o înrăutăţire deosebită a situaţiei ţărilor în curs de dezvoltare, ale căror datorii externe au ajuns la aproape un trilion de dolari. Trebuie spus deschis că sistemul financiar-bancar, politica dobînzilor înalte practicate de ţările capitaliste dezvoltate, şi îndeosebi de Statele Unite ale Americii, poartă principala răspundere pentru situaţia care s-a creat. De fapt, capitalul financiar s-a transformat astăzi în principalul factor de asuprire şi exploatare neocolonialistă.

La Tokyo s-au întîlnit recent şapte mari state capitaliste industrializate, care au adoptat mai multe declaraţii, printre care una în problemele economice. Lăsînd la o parte faptul în sine că problemele economice mondiale, problemele lumii contemporane nu se pot soluţiona de un grup sau altul de state, ci numai de toate statele lumii, şi în primul rînd în cadrul Naţiunilor Unite, trebuie să spunem că declaraţiile – mă refer, îndeosebi, la declaraţia economică – arată o orientare spre menţinerea poziţiilor de dominaţie a capitalului financiar, a imperialismului şi de nesocotire a intereselor altor popoare şi, îndeosebi, ale ţărilor în curs de dezvoltare. Referirile la faptul că se va acţiona pentru unele soluţii individuale ale diferitelor probleme, ale datoriilor unora sau altora nu corespund realităţii. Problemele grave ale subdezvoltării nu se pot soluţiona prin promisiuni vagi, la adăpostul cărora se continuă vechea politică de asuprire şi dominaţie neocolonialistă, ci înlăturarea cu desăvîrşire a vechii politici, printr-o politică cu adevărat nouă, de egalitate între toate naţiunile lumii!”(...)

„...Consider că declaraţia adoptată de cele 7 state la Tokyo în aşa-zisa problemă a terorismului reprezintă un mare pericol, care poate duce la noi acte de agresiune militară împotriva unor ţări independente. Este necesar să se pună capăt cu desăvîrşire oricăror asemenea acţiuni!”(...)

„Deoarece se discută mult în ultimul timp despre problemele terorismului pe plan mondial, aş dori să menţionez şi cu acest prilej că acţiunile teroriste, terorismul de stat constituie un mare pericol pentru pacea şi colaborarea internaţională. Terorismul nu a constituit şi nu poate reprezenta, în nici o împrejurare, o formă a luptei politice şi de eliberare naţională. Este necesar însă să se înţeleagă că lichidarea terorismului presupune înlăturarea cauzelor care îl stimulează. Represiunile militare împotriva populaţiei civile, a bărbaţilor, femeilor şi copiilor, bombardamentele sau alte forme ale terorismului de stat nu constituie calea de combatere a terorismului – dimpotrivă, pot determina o intensificare a acestuia”.


(Pasaje extrase din cuvîntarea lui Nicolae Ceauşescu, din 8 mai 1986, rostită la aniversarea a 65 de ani de la crearea Partidului Comunist Român). 

joi, 22 ianuarie 2015

Alexandru Ioan Cuza

Întemeietor de ţară, ctitor de aşezăminte, dătător de legi şi datini

Intrat în istoria de legendă a poporului român ca Prinţ al Unirii Neamului Românesc, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza s-a născut la Bîrlad în anul 1820 şi a murit în exil forţat, la Heidelberg (Germania), în 1873. De numele şi domnia lui se leagă întemeierea Statului Român modern, la 24 Ianuarie 1859, prin unirea Moldovei cu Ţara Românească şi consacrarea la 11 Decembrie 1861 a denumirii ţării – România. 

Cuza-Vodă a fost dătător, fondator şi reformator al majorităţii legilor şi instituţiilor întemeietoare ale ţării. Inclusiv, fondator al Universităţilor din Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864). A naţionalizat prin secularizare, trecîndu-le în proprietatea sacră a Statului Român, marile averi mînăstireşti de pe cuprinsul ţării, aflate în acele vremuri sub închinarea, ascultarea şi fiscalizarea statalităţii greceşti prin ierarhia egumenică de la Muntele Athos. A înfăptuit prima reformă agrară, prin lege organică, împroprietărind cu pămînt masele de ţărani nevoiaşi. A organizat şi modernizat prin legi şi regulamente specifice învăţămîntul româneasc, justiţia, poliţia şi armata ţării. 

Prin opera sa politică strălucitoare, de ziditor şi înfăptuitor al României moderne, de înflăcărat patriot şi iubitor al poporului de rînd, Alexandru Ioan Cuza va rămîne în istoria, conştiinţa şi recunoştinţa neamului nostru peste cumpăna veacurilor şi dincolo de ele. Chipul său luminos şi numele-i de vrednică cinste îi sînt purtate cu vie şi înălţătoare amintire pe tot cuprinsul Patriei, prinse în monumente şi denumiri publice de dreaptă cuvenire şi nepieritoare memorie.



Statuia lui Cuza

"…Cuza a fost sărbătorit, lui Cuza i s-a dezvelit monumentul, Cuza a fost declarat de cel mai mare erou al neamului. Bine, foarte bine. Dar Cuza n-a domnit pînă la moarte. Cuza a fost detronat şi izgonit din ţara sa. Şi, vorbindu-se atîtea ceasuri despre Cuza, nimeni nu şi-a amintit despre acest mare eveniment din viaţa lui, nimeni nu s-a întrebat, n-a spus pentru ce şi de ce Cuza a fost detronat.
Nu s-a spus nimic despre detronarea lui pentru că ar fi trebuit spuse şi toate celelalte care nu s-au spus. Şi toate acestea nu puteau fi spuse. Nu puteau reacţionarii vorbi despre „democratul” Cuza; nu putea regele reacţionar, piedica cea mai mare a democraţiei româneşti, distrugătorul de caractere, să permită un discurs în care s-ar fi vorbit despre Cuza democratul. Nu se putea vorbi despre iubirea de popor a lui Cuza, despre iubirea poporului pentru Cuza de către oamenii care opresc poporul de la orice manifestaţie, de către oamenii care au bătut, schingiuit şi împuşcat poporul. 
Nu putea permite Vodă-Carol ca în faţa lui să se vorbească de iubirea pe care şi azi ţăranii i-o păstrează lui Cuza, căci i s-ar fi urcat tot sîngele în obraz, amintindu-şi că dînsul nu are nici o legătură cu acest popor, că niciodată n-a venit în mijlocul lui, niciodată nu s-a interesat de nevoile lui. Nimeni nu putea aminti despre „povestea lui Moş Ion Roată”, pentru că ciocoii care azi îl sărbătoreau pe Cuza şi-ar fi reamintit că şi dînşii astăzi – ca şi boierii de pe atunci – îşi bat joc de ţărani, îi fură şi-i chinuiesc, pentru că şi vodă şi-ar reaminti că ţăranii au fost omorîţi de automobilele regale, că sînt omorîţi în fabricile şi herăstraiele coroanei, că sînt exploataţi la ţară şi la oraşe pe un preţ de nimic…".

 ALEXANDRU STELIAN

(Fragment dintr-un articol apărut în publicaţia „România muncitoare”, numărul din 5 iunie 1912, cu prilejul dezvelirii statuii domnitorului Alexandru Ioan Cuza în Piaţa Unirii din Iaşi).

miercuri, 14 ianuarie 2015

Libertatea de expresie, aşa cum vă place

Doina
(variantă necenzurată)

De la Nistru pîn’ la Tisa
Tot Românul plînsu-mi-s-a
Că nu mai poate străbate
De-atîta străinătate.
Din Hotin şi pîn’ la Mare
Vin Muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra Dornii
Au umplut omida cornii
Şi străinul te tot paşte,
De nu te mai poţi cunoaşte.
Sus la munte, jos la vale
Şi-au făcut duşmanii cale;
Din Sătmar pînă ‘n Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet Român săracul,
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se ‘ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vara vara lui
Şi-i străin în ţara lui.
De la Turnu ‘n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi
Şi cum vin cu drum de fier,
Toate cîntecele pier,
Sboară paserile toate
De neagra străinătate.
Numai umbra spinului
La uşa creştinului.
Îşi desbracă ţara sînul,
Codrul – frate cu Românul
De secure se tot pleacă
Şi isvoarele îi seacă
Sărac în ţara săracă!
Cine-au îndrăgit străinii
Mînca-i-ar inima cînii,
Mînca-i-ar casa pustia
Şi neamul nemernicia.
Ştefane, Măria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ Arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija Sfinţilor
În sama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua ‘ntreagă, noaptea ‘ntreagă,
Doar s-a ‘ndura Dumnezeu
Ca să-ţi mîntui neamul tău!
Tu te ‘nalţă din mormînt
Să te-aud din corn sunînd
Şi Moldova adunînd.
De-i suna din corn o dată,
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori
Îţi vin codri ‘n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or sa piară
Din hotară în hotară,
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spînzurătorile!
Cine ne-a adus Jidanii
Nu mai vază zi cu anii,
Ci să-i scoată ochii corbii
Să rămîe ‘n drum cu orbii,
Cine ne-a adus pe Greci
N’ar mai putrezi în veci,
Cine ne-a adus Muscalii
Prăpădi-l-ar focul jalei
Să-l arză să-l dogorească
Neamul să i-l prăpădească.
Cine ţine cu străinii
Mînca-i-ar inima cînii,
Mînca-i-ar casa pustia
Şi neamul nemernicia!

MIHAI EMINESCU

luni, 12 ianuarie 2015

Grav atac terorist la Rovinari!

Ieri, temutul criminal Sărăcie, cunoscut de 25 de ani ca „soldat al Jihadului Capitalist împotriva poporului român”, a comis un nou atac terorist, de astă dată la Rovinari, Judeţul Gorjatac în care şi-au pierdut viaţa nu mai puţin de 7 oameni, practic o întreagă familie, dintre care 6 copii cu vîrste cuprinse între 5 luni şi 7 ani, şi tatăl acestora. Victimele atacului au fost ucise cu monoxid de carbon, în domiciliul lor, o garsonieră de 16 mp, situată la parterul unui bloc. Deşi poliţia, salvarea şi toate autorităţile au sosit la locul cumplitei tragedii, nici de această dată teroristul nu a fost prins, acesta reuşind să fugă înainte de sosirea forţelor de intervenţie.

Din cauza lipsurilor materiale, familia folosea o instalaţie termică improvizată, iar vecinii spun că în felul acesta numeroasa familie obţinea o economie lunară de circa 400 de lei, bani cu care tatăl reuşea să le cumpere celor mai mici dintre copii laptele şi pamperşii de care aveau nevoie. În cursul nopţii de duminică spre luni, profitînd de gerul sever şi vîntul puternic, teroristul Sărăcie a atacat criminal această nevoiaşă familie, luînd în mod laş viaţa tuturor celor aflaţi în locuinţă. Prin actul său abominabil, Sărăcie atentează încă o dată la libertatea de expresie existenţială a fiinţei umane, aducînd grave atingeri drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti clamate de Statul Român. 

Cele 7 victime ale tragediei de la Rovinari nu erau ziarişti francezi, nu erau nici măcar ziarişti, erau nişte bieţi români care, fireşte, nu publicaseră în viaţa lor nimic, nici o singură caricatură. Tatăl copiilor era muncitor la Termocentrala Rovinari, iar soţia sa, aruncată în şomaj, era plecată să muncească în Italia. Cei doi soţi aveau şapte copii, însă cel de-al şaptelea, o fată de 12 ani, a scăpat cu viaţă pentru că, din cauza lipsurilor de acasă, locuia la bunici, în Târgu-Jiu. Televiziunile au informat despre acest caz de la Rovinari printre celelalte ştiri ale jurnalelor, iar la talk-show-urile serii au continuat, sigur că da, discuţiile charloţilor despre atacul terorist de la Paris, în care au răposat 7 ziarişti francezi.

Datele statistice arată că în România sînt milioane de oameni luaţi ostatici de teroristul Sărăcie, „soldat al Jihadului Capitalist împotriva poporului român”, dintre care cîteva zeci mor zilnic în urma acţiunilor sale criminale. În plus, în medie anuală, peste 3.500 dintre ostaticii terorizaţi de criminal se sinucid, iar dintre aceştia, 500 numai în Bucureşti...

Totuşi, cine îl lichidează pe jihadistul ăsta capitalist Sărăcie, care terorizează România de 25 de ani? Cine îi suprimă dictatura odioasă? Şi, mai ales, cînd?


vineri, 9 ianuarie 2015

Je ne suis pas charlie!

Je suis responsable

Evenimentele care se petrec în Franţa în aceste zile, îmbracă multe semnificaţii. Cauzele lor sînt mult mai complexe decît pot părea la o primă vedere. O complexitate despre care, fireşte, se discută în spaţiul public încă din primele momente care au urmat tragediei iniţiale. Autorii atacului nu au lovit la întîmplare, asta e clar. Se ştie că hebdomadarul satiric parizian se afla de mult timp sub ameninţarea implicită şi, mai ales, explicită a unor posibile reacţii de pedepsire, din cauza politicii editoriale insolente şi insultătoare, chiar blasfemiatoare de multe ori, practicată mai ales la adresa valorilor spirituale musulmane, a sacralităţii islamice în general. Spun „mai ales”, pentru că insolenţele, insultele şi blasfemiile imaginate de creatorii publicaţiei franceze au vizat de-a lungul anilor şi motive ale sacralităţii iudaice şi creştine, interceptînd cu impietate asemănătoare şi sensibilităţile purtătorilor acestor valori. Ştim bine şi noi, românii, este în firescul lucrurilor pentru presa occidentală să întreprindă adesea – şi nu mai are importanţă dacă o face din proprii interese sau la comandă politică – adevărate campanii de profanare a unor simboluri ale altor culturi sau popoare, iar ziariştii francezi, mai ales ei, se dedau inclusiv la atacuri rasiste asupra subiecţilor sau îşi asumă lejer şi fără prejudecăţi culpa de lez-naţiune. Deşi, din perspectiva unor răspîndite cutume şi criterii de valoare ale societăţilor umane de pretudindeni, asemenea vinovăţii sînt criminale, aşadar sancţionabile juridic şi moral, aceste agresiuni jurnalistice sînt pretextate de autorii lor, cu un soi de perfidie absconsă vecină cu laşitatea, prin invocarea dreptului universal la liberă exprimare.

Acum, faţă de cele petrecute la Paris, prima impresie este aceea că, pe de o parte, din punctul de vedere al celor ce s-au simţit lezaţi de activitatea impertinenţilor ziarişti francezi, s-a trecut dincolo de limita toleranţei şi a suportabilităţii, că paharul s-a umplut şi că, prin urmare, publicaţiei pariziane i-a sunat ceasul achitării notei de plată: „Allah e mare! Profetul Mahomed a fost răzbunat!”, au fost cuvintele strigate în auzul lumii cu care autorii atacului au părăsit locul faptelor. Pe de altă parte, din punctul de vedere opus, cei ce au comis abominabila incursiune de pedepsire a jurnaliştilor revistei sînt nişte criminali care, prin acţiuni de intimidare şi represalii teroriste, executate sub pretextul apărării valorilor religioase întinate, vor să pună pumnul în gura revistei în cauză şi a presei franceze în general. Lovitura lor este percepută a fi un atac la adresa libertăţii de exprimare şi de creaţie, la adresa principiilor democratice ale lumii moderne, o barbarie împotriva libertăţii, în fine, este percepută ca fiind un atac direct la adresa Republicii Franceze: "Astăzi, întreaga Republică a fost atacată. Republica înseamnă libertatea de expresie, creaţie, pluralism, democraţie. Acestea au fost atacate. Libertatea va fi întotdeauna mai puternică decît barbaria şi nimic nu va face să ne aplecăm", declara preşedintele Republicii Franceze, Francois Hollande, la cîteva ore după atac. Este aceasta părerea avizată a preşedintelui.

Dincolo, însă, de splendida sinteză a valorilor inegalabile ce definesc republica, pe care o face cu mîndrie exemplară şi competenţă elocventă dl. Hollande – aviz amatorilor (sic!) –, remarc faptul că domnia sa nu punctează adevărul pînă la capăt. Sigur, explicaţia unei atari omisiuni nu se poate regăsi în interpretarea superficială a circumstanţelor politice în care au putut avea loc tragicele evenimente – căci, vorbim aici de un procesor politico-diplomatic de capacitate mondială, aşa cum este „cancelaria” Franţei –, ci în interpretarea lor stilizată convenabil, din raţiuni de securitate naţională. O interpretare cu destinaţie publică, structurată pe coordonatele aparenţei faptelor brute, imediate şi, în aceeaşi măsură, şocante, în care conflictul agresorilor cu publicaţia pariziană a fost numai laitmotivul evenimentelor, aspect inaccesibil sufletelor sensibile. Este evident că Franţa, prin rolul ei major şi direct de putere politico-militară intervenţionistă oriunde în lume pe care şi l-a asumat alături de celelalte puteri occidentale militariste, este în aceeaşi măsură un stat ţintă pentru replici de răspuns, oriunde, inclusiv pe teritoriul ei, şi de oriunde, inclusiv de pe teritoriul ei. Loviturile pe care un stat ţintă le poate primi sînt punctuale, pregătite şi orientate din timp către obiective stabilite pe criterii de interes pentru forţele de reacţie care îl vizează. Aceste obiective sînt monitorizate şi ţinute în vizor cu răbdare, iar atacul asupra lor este declanşat prin surprindere, fulgerător şi numai atunci cînd condiţiile îl permit şi interesele îl cer.

În circumstanţele date, atacul împotriva publicaţiei hebdomadare de la Paris nu a fost un atac de neanticipat. Dimpotrivă. Avertizarea ţintei, adică punerea ei în gardă, respectiv a obiectivului vizat, a existat sub toate formele, de mult timp, iar autorităţile franceze au prezumat într-o oarecare măsură riscurile posibile şi au instituit forţe de protecţie la sediul redacţiei. Prin urmare, atacul, oricum vrem să-l interpretăm, nu a fost un atac laş, aşa cum l-au calificat, spre exemplu, unii demnitari români. El nu a vizat un „obiectiv inocent”, identificat aleatoriu, fără legătură măcar aparentă cu implicaţiile conflictuale pe care şi le-a asumat Franţa, aşa cum, spre exemplu, ar fi o staţie de metrou, un avion de pasageri, o şcoală, o berărie. Mai mult, pînă în acest moment cel puţin, vedem că atacatorii au evitat producerea de „victime colaterale” prin uciderea altor persoane, în afara celor aflate în sediul de redacţie al revistei în cauză şi a poliţiştilor cu care s-au intersectat pe parcursul evenimentelor. Aceasta înseamnă că, sub aparenţa incursiunii de pedepsire a unor ziarişti sacrilegi, sorgintea atacului se regăseşte, de fapt, în conflictul subînţeles pe care purtătorii săi îl au cu autorităţile statale franceze, că ţinta reală o reprezintă Franţa, ca putere politico-militară şi că, pe fond, sediul publicaţiei pariziene a avut numai reprezentarea de obiectiv punctual aflat pe harta loviturilor de răspuns faţă de politica intervenţionistă pe care o practică Franţa în zone de interes ale entităţii agresoare. De altfel, după cum s-a văzut, acţiunea de nimicire a forţelor de poliţie aflate sau intrate în cîmpul operaţional al agresorilor – forţe care, prin definiţie, oriunde în lume sînt considerate braţul înarmat al autorităţilor de stat – s-a executat crud şi fără menanjamente, semnificaţia de ostilitate faţă de autorităţile franceze fiind limpede, apoi a continuat a doua şi a treia zi în aceeaşi notă. Întregul lanţ al evenimentelor ce au urmat atacului iniţial, demonstrază că entitatea agresoare şi-a asumat şi s-a angajat într-o acţiune armată deschisă şi, mai ales, semnificativă, împotriva autorităţilor statului, cît de nebunească ar părea acţiunea aceasta, aflată încă în derulare, dusă cu numai doi pioni. Doi pioni cărora, fapt de neînţeles, nu li se mai termină muniţia şi pe care muniţie, culmea! o pot căra în buzunare, cu poliţia pe urmele lor sute de kilometri, deja...

Revenind pe teritoriul publicisticii, ca exerciţiu profesional, dar şi ca spaţiu de manifestare publică, subliniez cît de imprudentă se dovedeşte a fi libertatea prost sau abuziv înţeleasă, nemăsurată şi ce consecinţe dramatice poate avea lipsa instituţionalizată de responsabilitate în manifestarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti – atacul armat de la redacţia revistei pariziene o demonstrează într-un mod oripilant şi, categoric, inadmisibil. Numai animalele au percepţia senzorială a libertăţii fără de măsură, pentru că nu au conştiinţa propriei existenţe şi respectului de sine şi nici conştiinţa existenţei şi respectului pentru ceilalţi. Prin urmare, ele nu au nici capacitatea diferenţierilor, a deosebirii între bine şi rău, a opţiunilor raţionale, a responsabilităţii comportamentale individuale şi în societate, în fapt, a responsabilităţii existenţiale. Spunem că fiinţa umană are aceste capacităţi, că tocmai pentru că le are este fiinţă umană şi nu fiinţă animală. Permiţîndu-mi o parafrazare descartiană, aş zice, da, cuget, deci exist, deci să cuget cum exist! În plus, şi eu cînd vreau să fluier, fluier, cum zice titlul unui film de prin partea locului, căci libertatea de expresie îmi dă acest drept şi, vorba poetului, pentru dreptul meu mă iau de piept cu Dumnezeu. Numai că, dacă fluier înadins în biserică, în moschee, în sinagogă, în templu, la Ateneu, la o înmormîntare, la şedinţa C.S.A.T., în salonul de terapie intensivă, în proba de tir, cînd nevasta îţi alăptează pruncul, în biblioteca publică, în metrou, în timp ce prezint ştirile pe micul ecran, în timp ce fac dragoste ş.a.m.d., trebuie să ştiu că se va găsi cineva care, cu tot dreptul meu la liberă exprimare, mă va lua de urechi pentru comportamentul meu, îmi va cîrpi şi vreo două perechi de palme, mă va da pe uşă afară, mă va da jos din funcţie sau jos din pat, după caz, poate că va solicita şi intervenţia jandarmilor sau a psihiatrilor, pentru că eu nu vieţuiesc de unul singur pe planetă, iar libertatea nu admite dreptul meu spre insulta şi dauna celorlalţi. În speţă, libertatea de expresie lipsită de responsabilitate se transformă în huliganism. De aceea, a fi liber cu adevărat, înseamnă nu să fiu „charlie”, ci înseamnă să fiu responsabil!

vineri, 2 ianuarie 2015

Tatăl meu

Clipa de poezie

Tatăl meu zideşte case, colo sus pe schele.
El cu fruntea lui ajunge pînă către stele.

Tatăl meu coboară-n mină, ca să smulgă fierul,
Dar pe seară, mult îi place să privească cerul.

Tatăl meu dă ţării pîine, e pe cîmpuri vara;
Are mari oştiri de grîne cît se-ntinde ţara.

Tata străjuie-n uzine marile cuptoare:
Fierbe-n vatră, cu oţelul, bulgării de soare.

Alb halat îmbracă tata în spital cînd vine.
Spune-i numai ce te doare, el te face bine!

Tata ne deschide-n şcoală, cel dîntîi, caietul.
El ne-nvaţă socotitul, el, şi alfabetul...

Eu cresc mare lîngă tata, şi-nvăţ carte bine,
Ca părinţii mei să fie mîndri şi de mine!
                                               
                                                    VERONICA PORUMBACU


Veronica Porumbacu este o reprezentantă de frunte a comunităţii evreieşti din România, comunitate care a ridicat de-a lungul timpului din sînul ei mari creatori în sferele culturii române. Această sensibilă creatoare, licenţiată în filosofie, pe numele ei real Veronica Schwefelberg, s-a afirmat a fi unul dintre cele mai valoroase condee feminine din epoca sa, cu deosebire în literatura pentru copii şi, deopotrivă, în creaţia de inspiraţie social-proletară de înaltă calitate. Remarcabilă prin stilu-i militant şi patriotic, consecvent revoluţionar, Veronica Porumbacu a creat adevărate decoraţii lirice închinate clasei muncitoare şi eroilor ei cunoscuţi sau anonimi. A lucrat ani de zile în presa literară de prim plan şi a fost căsătorită cu criticul literar Mihai Petroveanu. S-a născut la Bucureşti, în anul 1921 şi a murit tragic, împreună cu soţul ei, la Bucureşti, în marele cutremur din 4 martie 1977.