marți, 30 decembrie 2014

Tentativa de lovitură antirepublicană, continuă?

25 de ani de la lovitura de stat antisocialistă şi antinaţională (V)

Ce semnificaţie a avut decuparea Stemei Republicii de pe drapelul tricolor, în decembrie 1989? Fireşte, semnificaţia caracterului antisocialist, antinaţional şi, categoric, antirepublican al loviturii de stat.

“Noi am pus problema reinstaurării monarhiei, printr-o proclamaţie, care a fost redactată de Ion Rădoi, în grupul din care făceam şi eu parte, Horia Ivan, un pictor, şi încă un artist plastic ce emigrase în Austria şi care avea legătura cu unul dintre liderii revoluţiei. Citirea proclamaţiei din 22 decembrie, din balconul C.C., mi-a întărit convingerea că unul din oamenii noştri se află deja unde trebuie. Din acea clipă, eu m-am retras din iureş, considerînd că drumul este ireversibil, inclusiv desfiinţarea P.C.R., şi nu mă interesa nici accesul la putere, nici să mai fac acte de bravură. Proclamaţia urma să îmi fie înmînată mie pentru a o transmite Ambasadei S.U.A. şi postului Radio Europa Liberă. În proclamaţie, în loc de monarhie s-a citit scurt România. Dacă ajungeam noi să dăm citire proclamaţiei, în care îl invitam pe Regele Mihai să-şi reintre în drepturi, este posibil ca după demolarea P.C.R. să fi urmat instaurarea monarhiei” – Din confesiunile unui rezident român din Germania, „invitat” în decembrie 1989 să participe la „Balul de Cristal” (numele de cod sub care s-a executat lovitura de stat din România).

Astăzi, să ne îndreptăm cu toții gîndul către Rege (!!) – Din mesajul către cetăţenii Republicii adresat azi, 30 Decembrie 2014, de domnul Klaus Johannis, cu prilejul Zilei Republicii, republică al cărei preşedinte este. De vreo săptămînă, domnul Johannis. HAIL...! Mare e grădina Ta, Doamne!


Şi-acum, anul 2015. LA MULŢI ANI, REPUBLICĂ ROMÂNĂ! LA MULŢI ANI TUTUROR!

sâmbătă, 27 decembrie 2014

Capi ai loviturii de stat

25 de ani de la lovitura de stat antisocialistă şi antinaţională (IV)


Saul Bruckner (Silviu Bruckan) 1916-2006. Născut într-o familie de evrei din Bucureşti. Militant kominternist şi nomenclaturist ilegalist. S-a dovedit toată viaţa a fi un oportunist politic fără scrupule.

După 23 August 1944, ca redactor-şef adjunct la „Scînteia”, organul de presă al P.C.R., întreţinea alături de Sorin Toma, redactorul-şef, tot alogen kominternist, cultul dictatorial al Anei Pauker – şi ea din aceeaşi stirpe – şi a susţinut şi instrumentat propagandistic trimiterea în puşcăriile politice a fruntaşilor partidelor istorice, precum şi condamnarea la moarte a lui Lucreţiu Pătrăşcanu, conducător al Partidului Muncitoresc Român (P.C.R.) şi care, după 6 ani de detenţie, a fost executat în aprilie 1954. La sfîrşitul anilor ’50 şi începutul anilor ’60, Bruckan a fost numit reprezentantul României la O.N.U. şi ambasador la Washington (postură în care a comis acea gafă jenantă, fiind surprins şi fotografiat de serviciul secret american... urinînd lîngă maşina ambasadei, pe marginea autostrăzii, împrejurare speculată prompt de presa de can-can, sub titlul „Ambasadorul României în exerciţiul funcţiunii!”). Ulterior, a fost trecut pe linie moartă de Gheorghiu-Dej şi complet marginalizat de Ceauşescu. A uneltit împotriva amîndorura, atît la Moscova cît şi la Washington.

La începutul anului 1989, a semnat „scrisoarea celor şase kominternişti” senili, alături de Constantin Pîrvulescu, Alexandru Bîrlădeanu, Corneliu Mănescu, Grigore Răceanu (tatăl trădătorului de Patrie Mircea Răceanu) şi Gheorghe Apostol. Pe toţi, Nicolae Ceauşescu i-a absolvit de pedepsele cu închisoarea, hotărîte de instanţele de judecată, sancţionîndu-i cu rezilierea contractelor de locaţiune a caselor de protocol în care domiciliau, de zeci de ani, în Cartierul Primăverii şi le-a repartizat alte locuinţe, în cartiere populare, mai puţin exclusiviste, dar mai potrivite statutului lor de vechi şi devotaţi reprezentanţi ai clasei muncitoare.

Reactivat de Ion Iliescu şi Petre Roman, Silviu Bruckan a fost eminenţa cenuşie a aşa-numitului Front al Salvării Naţionale (a cărui constituire fusese anunţată încă din august 1989, la Radio Europa Liberă, dar care fusese iniţiată în secret în Ungaria, în iunie 1989, cu prilejul semnării Declaraţiei de la Budapesta – printre semnatarii acestei hîrtii mizere antiromâneşti s-au regăsit viitorul ministru de externe al Ungariei,  Geza Jeszensky, capi ai iredentei maghiare, dar şi cunoscute personaje ale propagandei antiromâneşti din exil, între care Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Paul Goma, Vladimir Tismăneanu, Eugene Ionesco şi fiica sa Marie-France Ionesco, Mihnea Berindei, Dinu Zamfirescu, Neagu Djuvara, Ariadna Combes, fiica Doinei Cornea, Doru Braia, Bujor Nedelcovici, Sanda Stolojan, fostul rege Mihai Hohenzollern şi alţii din aceeaşi tagmă antinaţională).

În fine, despre Silviu Bruckan se poate spune că în decembrie 1989 a fost, de facto, organizatorul propagandistic şi ideologic al loviturii de stat şi al inculpării Preşedintelui Nicolae Ceauşescu, el fiind cel care l-a acuzat pe acesta, în mod public, de masacrarea în acele zile a 64.000 de oameni, minciună bestială, menită să stimuleze ura populară la adresa preşedintelui şi să justifice crima care avea să urmeze...
Cu titlu de curiozitate pentru cei care nu ştiu şi pentru întregirea potretului acestui adevărat cap de iguană al loviturii de stat, Silviu Bruckan, mai adaug că a fost căsătorit cu Alexandra Sidorovici (1906-2000), alogenă kominternistă născută la Constanţa. Aceasta a rămas, cumva, în istoria postbelică a României, nu atît prin mandatul de deputată în Marea Adunare Naţională, pe care l-a deţinut în prima legislatură a forului parlamentar, sau prin funcţia de lector universitar de marxism-leninism din anii ’50, ci, în mod deosebit, prin rolul de acuzator public pe care l-a avut în anii 1945-1946, la aşa-numitul “Tribunal al poporului”, în procesele intentate după război unor personalităţi politice și culturale române, între care cel al Mareşalului Ion Antonescu şi colaboratorilor săi – Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu şi Gen. Piki Vasiliu – toţi condamnaţi la moarte şi executaţi, apoi Pamfil Şeicaru şi Grigore Manoilescu (fratele diplomatului Mihail Manoilescu) – ambii, condamnaţi la moarte – Stelian Popescu şi Nichifor Crainic – condamnaţi la muncă silnică pe viaţă – Pan Vizirescu şi Radu Gyr – condamnaţi la 20, respectiv la 12 ani de închisoare.
Precum vedem, cînd tovarăşa, de fapt, cînd familia Sidorovici-Bruckan bătea cu pumnul în masă şi acuza – acuza ea, în numele poporului român! –, moartea-l aştepta deja pe inculpat la uşă. Ultimul dintre aceştia a fost Nicolae Ceauşescu. Poate ultimul...

joi, 25 decembrie 2014

Martiriul Preşedintelui României

25 de ani de la lovitura de stat antisocialistă şi antinaţională (III)

Azi, comemorăm 25 de ani de la trecerea în Eternitate a Preşedintelui Republicii Socialiste România, Nicolae Ceauşescu, şi a soţiei sale, Elena. Precum bine se ştie, ei au fost asasinaţi într-o cazarmă militară din Tîrgovişte, la cîteva minute după un simulacru de proces executat de un pretins tribunal militar, constituit ad-hoc. Mai mult de-atît, ei au fost batjocoriţi şi umiliţi prin insulte, purtare abuzivă şi brutalitate, inclusiv prin legarea mîinilor, cu sfoară, şi împuşcare animalică cu rafale de mitraliere.

Un asemenea comportament faţă de oameni – fără să mai luăm în considerare că el era preşedintele în funcţie al României – mai ales faţă de nişte oameni în vîrstă, trecuţi de 70 de ani, cum aveau ei la momentul respectiv, şi puşi în faţa ultimelor lor momente de viaţă, cu executarea focului FĂRĂ ORDINUL PROCURORULUI PE LINIA DE TRAGERE – aspect ce constituie, prin sine însuşi, o crimă – aşadar, un asemenea comportament terifiant faţă de nişte oameni este, de departe, mult în afara condiţiei umane. Ce fel de fiinţe au fost călăii lui Ceauşescu? Pot fi ei consideraţi altceva decît nişte criminali ordinari, în condiţiile în care au executat doi bătrîni, cu zeci de gloanţe de mitralieră şi, să nu uităm, în chiar ziua de Crăciun? Ce mutanţi au putut naşte mamele lor, nişte femei românce? Românce...?

Cîtă ură poate atrage asupra sa un conducător ca Nicolae Ceauşescu, pentru a fi ucis aşa cum a fost ucis el, un neprihănit, el care i-a întors de la moarte, comutîndu-le pedeapsa capitală sau chiar eliberîndu-i din închisoare pînă şi pe duşmanii săi de moarte, pînă şi pe trădătorii Patriei? Culmea, Ceauşescu nu şi-a dezminţit profilul umanist şi spiritul de corectitudine care l-au caracterizat toată viaţa, nici în faţa "judecătorilor" săi. Cînd Dan Voinea, autorul hieroglificului rechizitoriu olograf, cel care şi-a asumat rolul de procuror al acuzării în aşa-numitul proces, îl insulta  ca un infractor de cea mai joasă speţă, Ceauşescu i-a atras atenţia că îl va trimite... în faţa Justiţiei. Pînă şi într-o asemenea circumstanţă, de un tragism suprarealist, el, Preşedintele, nu gîndea să îşi facă singur dreptate.  El credea şi spera în Justiţie! Ce justiţie şi ce iluzii...!

Nicolae Ceauşescu a plătit cu viaţa sa şi a soţiei sale nu pentru culpele politice personale pe care, cu siguranţă, le-a avut – căci sfînt nu era, fără doar şi poate, ca oricare dintre noi – ci, din contra, a plătit cu viaţa pentru realizările excepţionale de istorie pe care ţara asta, atît de oropsită de-a lungul tuturor vremurilor, le-a binemeritat sub conducerea sa. Trădători de neam şi ţară, braţ la braţ cu inamicii ei, l-au ucis pe Preşedinte spre a-l pierde Patriei pentru totdeauna. Prin martiriul său, însă, Preşedintele a intrat, cu mai degrabă, în nemurirea ei! 

Patria a fost, iacătă, singura avere a lui Nicolae Ceauşescu. Singurul său cont bancar! Dovadă şi faptul că nu a încercat, sub nici un subterfugiu juridic sau moral ce i-ar fi fost la îndemînă, să-şi salveze viaţa lui şi a tovarăşei sale. Putea să rămînă în străinătate cu cîteva zile înainte, dacă s-ar fi simţit vinovat cu ceva faţă de poporul său instigat, putea să se pretindă nebun, pentru a scăpa de grava răspundere penală atribuită, putea să implore iertare în genunchi, în faţa călăilor săi, spre a trece puntea...

Nimic din toate acestea nu a făcut, precum se ştie. Nicolae Ceauşescu şi-a iubit prea mult Patria, pentru a nu-i respecta, ca cetăţean şi, mai ales, ca preşedinte al ei, chiar şi în clipa morţii cumplite, condiţia demnităţii supreme. În simplitatea sa ţărănească, el şi-a primit şi şi-a privit moartea în faţă şi a făcut sacrificiul de sine şi de aproapea sa cu demnitatea brâncovenească de care a putut fi capabil el, un om şi, deopotrivă, un domnitor al timpurilor noastre. Intonînd „Internaţionala” şi versuri din "Deşteaptă-te, române!"...


Cărţile de istorie naţională ale celor ce vor veni după noi vor evoca figura de legendă a lui Nicolae Ceauşescu, ca fiind aceea a unui brav, dar nefericit conducător al poporului său, iar viitorimea îi va cinsti memoria, monumentele şi ctitoriile epocale de pe tot cuprinsul Patriei, în chip de ideal şi aspiraţii perene! Nu am nici o îndoială.

luni, 22 decembrie 2014

Origini ale „revoluţiei române”

(Spre constatare, nicidecum spre resentiment!)

25 de ani de la lovitura de stat antisocialistă şi antinaţională (II)

Ion Iliescu. Numit Preşedintele Frontului Salvării Naţionale în 22 decembrie 1989, este cel care a decretat în aceeaşi zi desfiinţarea instituţiilor şi structurilor organizatorice ale Statului Român, precum şi desfiinţarea temporară a graniţelor sale, violînd şi terfelind, astfel, Constituţia şi legile ţării, ceea ce a reprezentat un atentat la siguranţa naţională a României, de o gravitate fără precedent în istoria ei modernă. Din februarie 1990 a devenit preşedinte al CPUN (Comitetul Provizoriu de Uniune Naţională).
Bunicul său patern a fost Vasil Ilici Ivanovici, evreu rus creştinat, bolşevic, puşcăriaş, fugit din Rusia în România, urmărit de autorităţile ţariste. S-a stabilit la Olteniţa şi şi-a schimbat numele în Iliescu. Primul său fiu, Alexandru, născut în 1900, s-a aflat tot timpul sub influenţa ideologică vădită a tatălui său şi a aderat în 1922 la Secţia din România a Kominternului (Partidul Comunist din România) – formaţiune politică scoasă de autorităţi în mod legitim în afara legii, în 1924, pentru activităţi antistatale dovedite. Referitor la acest aspect, secretarul general de mai tîrziu al Partidului Comunist Român, Nicolae Ceauşescu, spunea:
„Introducerea în documentele partidului a lozincii autodeterminării pînă la despărţirea de statul unitar, indicaţiile date partidului de a lupta pentru ruperea de România a unor teritorii locuite, în covîrşitoarea lor majoritate, de români nu ţineau seama de condiţiile concrete ale României – stat unitar. Ele erau profund greşite, îndemnau, de fapt, la dezmembrarea statului naţional şi la destrămarea poporului român. Învăţătura marxist-leninistă proclamă dreptul popoarelor la autodeterminare nu în scopul destrămării statelor naţionale constituite, ci, dimpotrivă, în vederea eliberării popoarelor asuprite şi constituirii lor în state naţionale suverane, în conformitate cu voinţa şi hotărîrea maselor largi populare.” – N. Ceauşescu, România pe drumul desăvîrşirii construcţiei socialiste, vol. I, pag. 360.
În anul 1929 Alexandru Iliescu s-a căsătorit cu o ţigancă bulgăroaică din mahalaua Olteniţei, Mariţa, femeie amărîtă, analfabetă, care vorbea stricat româneşte. În 3 martie 1930 li s-a născut singurul copil, Ion (Ion Iliescu). În 1932, copilul rămîne orfan de mamă, iar tatăl se refugiază în U.R.S.S., din motive politice, urmărit fiind de autorităţile române. În 1931, la Gorikovo, lângă Moscova, se ţine al V-lea Congres al Partidului Comunist din România, la care, în calitate de secretar al C.C., Alexandru Iliescu îşi pune semnătura pe următoarea rezoluție, redactată de unul dintre capii Kominternului, maghiarul Béla Kun:
România contemporană nu reprezintă prin sine o unire a tuturor românilor, ci este un stat tipic cu mai multe națiuni, creat pe baza sistemului prădalnic de la Versaillespe baza ocupării unor teritorii străine și pe baza înrobirii unor popoare străine. Burghezia și moșierimea din România, înfăptuind propriile lor planuri imperialiste și îndeplinind, totodată, însărcinarea puterilor imperialiste din Europa de a crea la Nistru un avanpost contra URSS, au cucerit Basarabia, Transilvania, Bucovina și Banatul și supun unei asupriri naționale nemaipomenite și unei exploatări semicoloniale pe cei 8 milioane de moldoveni, unguri, ruși-ucraineni, bulgari, nemți, turci și alții.”Biblioteca Academiei Române, Arhiva Istorică, Cota Ab XIII-3).

Alexandru Iliescu se întoarce în ţară cîţiva ani mai tîrziu şi este arestat, fiind închis în Lagărul de la Tîrgu-Jiu. Este eliberat, iar în 1940 se căsătoreşte în Maramureş cu Maria, ţigancă şi ea ca şi prima lui soţie, soră bună a mamei bulibaşei Ion Cioabă din Sibiu, dar mai înstărită ceva şi mai ştiutoare de carte decît predecesoarea ei. Din mariajul lor s-au născut doi băieţi, Crişan şi Mircea, aşadar, fraţi vitregi ai lui Ion Iliescu şi veri primari ai lui Cioabă. După 1990, unul a fost uns ataşat militar al României la Moscova, iar celălalt director adjunct la IRSOP. Însuşi Ion Cioabă a recunoscut ulterior, într-un interviu publicat în presă, că el şi preşedintele Ion Iliescu sînt veri. În 1941, Alexandru Iliescu a fost arestat şi închis din nou, pentru activităţi antistatale, de astă dată de regimul antonescian, fiind eliberat după 23 August 1944. A murit în 1945. Interesant este că, imediat după Eliberare, Alexandru Iliescu s-a aflat printre cei excluşi definitiv şi irevocabil din Partidul Comunist Român de Gheorghiu-Dej, noul său secretar general, pentru activităţile pe care aceştia le desfăşuraseră de-a lungul anilor în contra intereselor naţionale.

Revenind la Ion Iliescu, să mai spunem că domnia sa şi-a făcut studiile politice şi universitare la Moscova – acolo unde şi-a cunoscut şi viitoarea soţie, pe discreta şi misterioasa doamnă Nina, născută Bercovici – şi unde a ajuns cu sprijinul şi aprecierea unor vechi şi influenţi kominternişti, precum Ana Pauker, Laslo Luka, Walter Roman (tatăl lui Petre Roman), Alexandru Bîrlădeanu, Alexandru Drăghici, Silviu Bruckan şi alţii, aflaţi în acea vreme la conducerea regimului comunist din România.

(Text avînd ca principale surse de documentare şi verificare presa română, de-a lungul ultimilor 25 de ani, Internetul, cu trimitere la Wikipedia, la Ieronim Hristea – De la steaua lui David la steaua lui Rothschild, Editura Ţara Noastră, Bucureşti, 2004, p. 454, la Vladimir Alexe – Ion Iliescu-biografie secretă, precum şi la alţi autori, între care Gheorghe Gavrilă-Copil etc.). 

duminică, 14 decembrie 2014

25 ani de la lovitura de stat antisocialistă şi antinaţională

  1. Spontană, dar premeditată…

De-a lungul mandatelor sale de preşedinte al României, dar şi după încheierea acestora, Ion Iliescu a publicat mai multe cărţi despre evenimentele din decembrie 1989, chiar prea multe. Vreo 15-20, se pare. Nu mă întreb dacă, în afara apropiaţilor săi, scriitura domniei sale a suscitat vreun interes din partea publicului cititor. Nu mă întreb nici dacă activitatea de creaţie literară a intrat în atribuţiunile sale de preşedinte al Republicii şi nici cînd a găsit preşedintele timp pentru o atare îndeletnicire, dacă avem în vedere că vreo trei sferturi dintre cărţi le-a scris aflîndu-se în exerciţiul funcţiunii. Cum pe timpul mandatelor sale treburile ţării au mers strună, sigur că da!, şi la cît de prolifică i-a fost, precum vedem, domnului preşedinte numita îndeletnicire, nu ne rămîne decît să constatăm că, în privinţa timpului alocat producţiei scriitoriceşti, aşadar delectării sale private, onorabilul a găsit timp berechet.

Contrariază, însă, perseverenţa cu care Ion Iliescu susţine în toate ocaziile şi pe toate căile, inclusiv pe calea scriiturilor publicate, că în decembrie 1989 în România s-a produs o „revoluţie spontană”. În perioada de timp care s-a scurs de atunci au ieşit la iveală atîtea adevăruri fundamentale privitoare la acele evenimente şi au fost demascate atîtea fapte de o gravitate excepţională comise în pregătirea şi desfăşurarea lor, încît cei care în raport cu ele se situează pe o poziţie similară cu a lui I. Iliescu sînt percepuţi de opinia publică, realmente, ca fiind salahori ai ridicolului. Pe de altă parte, la o emisiune a TVR din 22 decembrie 2001, fostul senator PSD Sergiu Nicolaescu, unul dintre principalii colaboratori ai lui Ion Iliescu în evenimentele de acum 25 ani, afirma cu o sinceritate evident involuntară, că „în decembrie 1989, noi ştiam, în orice moment, ce avem de făcut”(!). Aşadar, nimic din ceea ce se petrecea în acele zile în oraşele României nu era întîmplător, nimic nu venea din spontaneitatea „revoluţionară” de care ne tot vorbeşte Ion Iliescu. Încolţit de amfitrioana emisiunii respective să precizeze cine erau aceşti „noi”, despre care spune că ştiau bine ce aveau de făcut, Sergiu Nicolaescu a bîiguit încurcat: „Păi... noi, revoluţionarii”(!!). Aşa, deci, ei în persoană. Şi-atunci, cum devine că a fost? Revoluţie spontantă? Da, sigur că da, spontană, dar... premeditată!

Apoi, cine erau aceşti „revoluţionari” şi, mai ales, ce interese şi scopuri urmăreau ei, ne-a spus preşedintele Nicolae Ceauşescu, în cuvîntarea sa televizată din 20 decembrie 1989, adică din chiar primele zile ale evenimentelor: „…Din datele de care se dispune pînă în prezent, se poate declara cu deplină certitudine că aceste acţiuni cu caracter terorist au fost organizate şi declanşate în strînsă legătură cu cercuri reacţionare, imperialiste, iredentiste, şoviniste şi cu serviciile de spionaj din diferite ţări străine. Scopul acestor acţiuni antinaţionale a fost acela de a provoca dezordine în vederea destabilizării situaţiei politice, economice şi sociale a ţării, de a crea condiţiile dezmembrării teritoriale a României, distrugerii independenţei şi suveranităţii Patriei. Nu întîmplător, posturile de radio de la Budapesta şi din alte ţări au declanşat, încă în cursul acestor acţiuni antinaţionale, teroriste, o campanie deşănţată de ponegrire, de minciuni împotriva ţării noastre. Scopul – repet, după datele pe care le avem pînă acum şi din poziţia luată de cercurile revizioniste, revanşarde, de cercuri imperialiste din diferite ţări — este acela de a distruge independenţa, integritatea, de a opri cursul dezvoltării socialiste a României, de a întoarce România înapoi sub dominaţie străină…”. Aşadar, revoluţie sau lovitură de stat? Cine spune adevărul şi cine minte? Realităţile vorbesc...

Unii ar fi tentaţi să creadă că domnul Ion Iliescu, perseverînd pe ideea că în acel decembrie a fost o revoluţie spontană, dă dovadă fie de rea-credinţă, fie de naivitate. Puţin probabil! Este greu de spus, ce-i drept, că domnia-sa este lipsit, cu desăvîrşire, de rea-credinţă, dar naiv n-a fost niciodată şi nu este sub nici o formă. De fapt, Ion Iliescu a fost şi a rămas un politician abil, care ştie să-şi valorifice, inclusiv prin producţie editorială, iată, bogata experienţă în domeniu. Atitudinea sa faţă de evenimentele antisociale, antirepublicane şi antinaţionale din decembrie 1989 este una raţională, venită din conştiinţa faptului că el însuşi a fost în acele evenimente actor al lor de primă implicare şi conducător vădit de la un moment dat, aşadar unul dintre cei care poartă răspunderea majoră şi directă a consecinţelor lor. El şi camarazii săi decembrişti s-au vrut, şi-au asumat şi sînt exponenţii (capii) pretinsei „revoluţii române”, după cum au numit-o şi consfinţit-o ei înşişi, deşi aceasta, precum am văzut cu toţii, s-a arătat a fi cu totul altceva încă din primele sale momente, ceva care nu ar putea avea nici măcar o aparenţă de legitimitate dacă nu ar fi botezată şi consacrată aşa cum e.

Prin urmare, aceasta ar însemna că, cel puţin din perspectiva istoriei, respectivii ei capi sînt nişte nelegiuiţi, nişte răufăcători care se fac vinovaţi de răsturnarea, prin teroare şi sînge, a orînduirii constituţionale, de crimă împotriva poporului român şi atentat împotriva Republicii, de complot şi uneltire împotriva Statului naţional unitar român, suveran şi indivizibil, şi că, pentru faptele abominabile şi imprescriptibile pe care le-au săvîrşit, aceşti răufăcători trebuie aduşi în faţa justiţiei şi supuşi pedepselor prevăzute de lege.

Iată de ce spuneam că domnul Ion Iliescu are, şi a avut constant, o atitudine raţională – atît ca politician, cît şi ca literat – prin susţinerea că în 1989 în România s-a produs o revoluţie română, başca spontană. Astfel procedînd, toate lucrurile, inclusiv dosarele evenimentelor, s-au pus în regulă şi la locul lor. Inclusiv regimul, inclusiv adevărul istoric, inclusiv conştiinţa lui Iliescu şi a camarazilor săi. Şi, mai ales, în regulă şi la locul ei a rămas libertatea lor personală în raport cu justiţia. Să recunoaştem, dar, că la oamenii politici imanenţi unui regim precum regimul postdecembrist, virtuţile umane sînt cu desăvîrşire rare. Îndeosebi, virtutea asumării adevărului este pe-atît de rară pe cît de riscantă se subînţelege a fi. Altfel, cum ar putea tocmai domnul Ion Iliescu să-şi permită o asemenea virtute?

vineri, 22 august 2014

23 August 1944 – la Drobeta-Turnu Severin

“Viitorul nu-l poate nimici nimeni. E regulă obiectivă!“

Stăm pe treptele monumentului evocator al bătăliei care s-a purtat aici, în pragul Dunării, cu 40 de ani în urmă. Se vede oraşul Drobeta-Turnu Severin în toată frumuseţea lui, cu noile cartiere, cu noile sale uzine – combinatul de industrializare a lemnului, iar, mai departe, uzina de anvelope, şantierul naval, înnoit şi el din temelii, întreprinderea de vagoane. Dunărea curge liniştită după ce şi-a dat prinosul de energie electrică prin turbinele uriaşei hidreocentrale de la “Porţile de Fier”. Se văd limpede pădurile de pe Balota, parcă în mişcare de coborîre spre albia Topolniţei. Mi se pare mie sau Constantin Ţuţuianu, fostul muncitor de la Atelierele C.F.R., priveşte tocmai spre Balota? Cu ochii minţii revede cum se apropia ameninţarea hitleristă în îndepărtatele zile ale lui August 1944.
- O, ce bucurie ne-a cuprins pe toţi în ziua de 23 August, spune el. Oamenii nu ştiau să spună altceva decît: Pace! Era însă o bucurie aparte, care conţinea ceva grav în lumina ei. Ştiam că pace nu va fi chiar aşa curînd. Bucuria îşi are şi ea rosturile ei adînci, e ca pasărea speranţei, cu aripi puternice, care te ajută să învingi greutăţi şi primejdii apropiate. Pentru că, nu ne înşelam, ne aşteptau greutăţi şi mai mari, dar bucuria eliberării ne ajuta să fim şi mai tari, noi, stăpîni de acum pe libertatea noastră!
Cum aţi acţionat în primele clipe cînd aţi aflat că de pe Balota coboară spre oraş hitleriştii?
- Veneau nu numai dinspre Balota, ci şi pe Dunăre, cu nave înarmate, cu şlepuri, convoaie. Se retrăgeau şi nu cruţau oraşul. Primul nostru gînd: “La arme!”. Ne-am alăturat ostaşilor garnizoanei, muncitori, funcţionari, toată populaţia, de toate vîrstele. Sub focul duşman, copiii chiar, cunoscînd toate cărările ascunse dinspre oraş, aduceau muniţie. Erau o forţă! Să ştiţi că, ei înşişi, fără muniţie, numai prin fiinţa lor alături de noi, ne înmiiau forţele în luptă. Doar pentru viitorul lor înfruntam gloanţele şi obuzele!
Cum s-au sfîrşit toate?
- Aşa cum era şi firesc! Trupe româneşti, grăbind dinspre Strehaia, le-au căzut nemţilor în spate. S-au apărat înverşunat dinspre partea aceea. Au continuat să bombardeze atelierele C.F.R., şantierul naval, oraşul. Dar, vă spuneam despre bucuria aceea gravă de care eram cuprinşi, ştiindu-ne stăpîni pe noi, pe pămîntul nostru – nu ne mai putea smulge nimeni libertatea! Strînşi în cleşte, din mai multe părţi, nemţii au capitulat, s-au predat pînă la urmă. Noi, comuniştii, fuseserăm în frunte peste tot. Ştiţi, nu eram prea mulţi comunişti atunci, eram puţini, dar cîţi eram, eram puternici, pentru că oamenii sădiseră în noi cele mai mari speranţe. De aceea şi vechiul regim făcuse totul să ne reducă la tăcere. Se temea! Loviseră în noi, să ne nimicească. Temniţe, lagăre, plutoane de execuţie… Din adîncă ilegalitate, partidul organizase întreaga bătălie a eliberării, cu minuţiozitate, cu înţelepciunea politică profund acumulată de-a lungul activităţii sale revoluţionare dedicate în întregime libertăţii poporului. Chiar în lagăre fiind – se ştie, în lagărul de la Tîrgu-Jiu, unde se afla şi tovarăşul Nicolae Ceauşescu – s-a pregătit întregul plan al insurecţiei, cu supleţea aceea politică întrutotul caracteristică partidului încă din clipa făuririi sale. Numai datorită acestei înţelepciuni politice, strategice, a reuşit să mobilizeze şi să ridice la lupta de eliberare, în momentul cel mai potrivit, întregul popor… Repet, vechiul regim şi fascismul se trudiseră din greu să-i spulbere pe comunişti. Viitorul însă – şi noi eram viitorul, în prezentul de atunci, cum sîntem şi astăzi – nu-l poţi nimici, e regulă obiectivă! Aşa am trăit noi primele zile ale revoluţiei de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă, sporindu-ne forţele pentru a duce pînă la capăt dorul de viaţă nouă al poporului.
                                                                       Din almanahul “Scînteia” 1984

duminică, 9 martie 2014

IOAN TOMA: „Nu exista nici un motiv să mă tem pentru ceea ce făcusem. Muncisem pentru oameni şi ţara mea, pînă la epuizare, uneori”.


Interviu preluat din ediţia electronică a ziarului Adevărul, din 1 august 2013 şi realizat de scriitorul Ştefan Mitroi cu Ioan Toma, membru supleant al Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., prim-secretar al C.C. al U.T.C. şi ministru al tineretului Republicii Socialiste România.

- Sînteţi fiul unor oameni simpli din Moldova (Com. Victoria, Jud. Iaşi, o aşezare de oameni harnici, din vecinătatea Prutului – nota N.N.). Cînd eraţi copil, v-aţi gîndit vreodată c-o să ajungeţi ministru? 
- Bineînţeles că nu.
- Cum de s-a întîmplat, totuşi?
- Trebuie spus că mi-am văzut în mod firesc de şcoală şi de muncă, absolvind, în timp ce eram activist al comitetului judeţean Iaşi al UTC, facultatea de drept.
- De la Iaşi, a urmat drumul la Bucureşti, unde, în 1987, i-aţi succedat lui Nicu Ceauşesu în funcţia de prim-secretar al UTC şi ministru pentru problemele tineretului.
- Era o perioadă foarte complicată din punct de vedere economic.
- Îmi închipui că v-a chemat însuşi Ceauşescu înainte de numirea într-o astfel de funcţie.
- Adevărat, am avut o întîlnire cu Nicolae Ceauşescu.
 - Cum a fost această întîlnire?
- Plină de emoţii pentru mine. Astăzi toată lumea bagatelizează numele de Ceauşescu. Atunci nu era puţin lucru să te întîlneşti cu el.
- Cît a durat această întîlnire şi ce v-a spus?
- A durat în jur de 20 de minute, timp în care mi-a spus că există orientarea ca eu să devin prim-secretar al UTC. Şi că aşteaptă de la mine şi de la generaţia pe care o reprezentam o angajare totală pentru rezolvarea proiectelor importante pe care le aveam în acea perioadă.
- De atunci v-aţi mai întîlnit între patru ochi cu Ceauşescu?
- Încă o dată sau de două ori. Altfel, de nenumărate ori în 2 ani şi 2 luni cît am fost în fruntea UTC. În tot acest timp, am fost şi membru al Comitetului Central al PCR, şi membru supleant al Comitetului Politic Executiv (acestea sînt „crimele” pentru care Ioan Toma a fost arestat în februarie 1990 şi condamnat la o pedeapsă de 18 ani(!) închisoare, din care a făcut, efectiv, 6, fiind graţiat de Ion Iliescu şi eliberat la sfîrşitul anului 1996 – nota N.N.). Dar, asta nu ca urmare a unei evoluţii politice normale, ci datorită funcţiei pe care o ocupam, ca reprezentant al organizaţiei de tineret, adică. Referitor la Ceauşescu, simt nevoia să spun, oricît de hulit aş fi pentru asta, că muncea enorm, n-am văzut pe nimeni din conducerea ţării care să muncească la fel de mult ca el.
- Despre care conducere spuneţi?
- Despre cea veche, dar mă tem că e valabil şi pentru actuala.
- Aş vrea să vă contrazic, dar mă tem că nu prea pot.
 - V-aş ruga să ne întoarcem, totuşi, în trecut.

- Să ne întoarcem.  Aveaţi cu vreunul dintre cei din conducerea partidului şi altfel de relaţii decît cele strict oficiale? Eraţi, mai simplu spus, prieten cu vreunul dintre ei?
- Nu. Nu exista o astfel de practică. Relaţiile de prietenie au apărut mai tîrziu, cînd ne aflam în detenţie.
- Pentru că tot aţi adus vorba, să ne oprim un pic la această perioadă. Cum este, ce simte, ce se petrece în sufletul unui om care se trezeşte, aproape peste noapte, din scaunul de ministru în puşcărie?
- Este un moment cumplit, aproape că nu-l poţi descrie în cuvinte.
- În zilele căderii regimului comunist chiar nu v-aţi gîndit c-aţi putea ajunge la închisoare?
- Fusesem într-adevăr, demnitar comunist, dar nu exista nici un motiv să mă tem pentru ceea ce făcusem. Nu-mi aminteam şi nu-mi amintesc nici acum să fi făcut cuiva vreun rău cu intenţie. Muncisem pentru oameni şi ţara mea, pînă la epuizare, uneori. Desigur, în felul în care se făceau pe atunci astfel de lucruri. Cu toate acestea, în februarie, 1990, am fost arestat, fiind acuzat, alături de ceilalţi membri ai conducerii superioare a partidului, de genocid şi subminarea economiei naţionale!
- Unde v-au dus după arestare?
- Undeva în Şoseaua Olteniţei. Stăteam în aceeaşi cameră cu profesorul Ursu, reţinut din data de 19 ianuarie.
- Reţinut, dar eliberat mai apoi, fără a fi condamnat. Singurul, dacă nu mă înşel, aflat în această situaţie. Cum a fost acolo în Olteniţei?
- Vreme de 10 zile n-am văzut lumina zilei. Camera noastră era complet camuflată. De ce, nu ştiu. Cînd am fost scos pentru prima oară la lumină, am văzut dincolo de gard, pe stradă, un bărbat ce mergea cu nişte flori în mână. În clipele acelea mi s-a părut că asta este fericirea supremă, să te poţi duce la cineva drag cu un buchet de flori în mînă. Înainte, mă gîndeam mai rar la asta, pentru că munca îmi ocupa tot timpul. Familia şi cei apropiaţi se aflau pe locul doi. Nu-mi plăcea să mă joc sau să glumesc cu ceea ce făceam. Fusesem învăţat de mic să iau lucrurile foarte în serios, şi le luasem. Pentru a descoperi în ora aia în care mă scoseseră la aer, ce important e să te gîndeşti la cei dragi, şi să poţi umbla sub cerul liber pe propriile-ţi picioare. Credeţi-mă că nimic nu este mai important pe lume ca asta.
- Vă cred!
 - Din Olteniţei am fost mutaţi la arestul din Rahova, iar după un an, la Jilava.

- Spuneaţi că v-aţi făcut cîţiva prieteni în detenţie. Despre cine este vorba?
- De Dumitru Popescu, în primul rînd.
- Cel căruia i se mai spunea şi „Dumnezeu”?
- El. Am făcut împreună greva foamei la Jilava. E un om de mare cuprindere intelectuală. M-am împrietenit apoi cu Ştefan Andrei, generalul Iulian Vlad, Silviu Curticeanu, Emil Bobu...
- Mai trăieşte Bobu?
 - Da.
- Ce credeţi despre el?
- S-a creat o mitologie falsă în legătură cu el. A avut, fără îndoială, limite, dar n-a fost un personaj atît de sinistru pe cît s-a spus şi se spune. O să rămîneţi poate surprins, dar ierarhii bisericii din Moldova i-au trimis scrisori de susţinere în timpul detenţiei. Şi ştiţi de ce? Pentru c-a sprijinit biserica atunci cînd s-a aflat în funcţie.
 - Zău că-mi vine să-mi fac cruce! Emil Bobu a sprijinit biserica?!
 - Şi încă destul de mult. A susţinut cu discreţie investiţii şi activităţi care-i puteau aduce serioase admonestări din partea lui Ceauşescu. Dar şi-a asumat acest risc.
- De cine altcineva v-aţi mai apropiat în cei patru ani de puşcărie?
-De Ilie Ceauşescu, cu care am împărţit, un timp, aceeaşi celulă.
- Aţi aflat ceva interesant de la el în tot acest timp?
- Da.
- Ceva legat de frate-său, bănuiesc.
- Nu, ceva legat de Iliescu. Venit de la Televiziune la Ministerul Apărării Naţionale, pentru a se întîlni cu Stănculescu, Iliescu l-a văzut pe hol pe Ilie Ceauşescu şi-a pornit zîmbind spre el, să-l salute, dar brusc şi-a schimbat fizionomia, întorcîndu-i spatele. Era în ziua 22 decembrie şi el trebuia să fie un om din prezent, nu din trecut, aşa cum avusese tendinţa la început.
- Dumneavoastră cum îl socotiţi acum, din prezent sau din trecut?
- Întrucît îl cunosc destul de bine, îngăduiţi-mi vă rog să nu vă răspund.
- Cu cine aţi mai stat în celulă?
- Cu fostul ministru de externe Ioan Totu. Ştiţi ce-am aflat de la Totu?
- Ce?
- Că după ce plătise integral datoria externă, Ceauşescu îl consulta frecvent în ideea realizării la Bucureşti a unui centru financiar internaţional, menit să atragă finanţe de pe urma cărora să beneficieze în primul rînd România, dar şi alte ţări în curs de dezvoltare.

- Cine era în proprii săi ochi Ioan Toma, după eliberarea din penitenciar?
- Un om de 42 de ani, cu aproape toate drumurile închise, cu multe apăsări sufleteşti, cu gîndul de a o lua totuşi într-o direcţie, dar nu prea ştiam în care (astăzi, Ioan Toma se află la vîrsta deplinei maturităţi intelectuale, 60 de ani, pe care i-a împlinit recent – nota N.N.). Încercam să sper că prin oamenii pe care i-am cunoscut de-a lungul timpului, nu puţini la număr, voi găsi o perspectivă profesională convenabilă.
- Cine v-a întins, ca să zic aşa, mîna?
- Eram un mare naiv. Nu s-a întîmplat nimic de felul acesta. Am reuşit după mai multe căutări să mă angajez jurist la o societate comercială, cu salariul minim pe economie. Am rămas 10 ani aici.
- Acum cu ce vă ocupaţi?
- Sînt consilier juridic la un institut din domeniul aviaţiei.
- Politica nu vă mai tentează?
- Categoric, nu!
- Ce credeţi despre noile vremuri? Dar despre cele vechi?
- Am să încep invers. În anii 50, cînd erau vîrîţi în închisoare marii intelectuali ai ţării, societatea a dat dovadă de o insensibilitate strigătoare la cer. Cam la fel au stat lucrurile şi după 1990 şi aşa stau şi astăzi. Asta nu ţine de politică, ci de suflet. Aşa cum există o conştiinţă publică, există sau ar trebui să existe şi un suflet public. Se pare că la noi sufletul acesta s-a cam atrofiat...


Nota N.N. – Pentru comparaţie, adaug aici că Alexander Kwasniewski, omologul polonez al lui Ioan Toma al nostru, ambii avînd aceaşi vîrstă, a devenit în anii de după căderea regimului comunist preşedintele Partidului Social-Democrat, continuatorul istoric al Partidului Muncitoresc Unit Polonez, care a condus Republica Populară Polonă timp de 40 de ani, şi apoi preşedinte al Poloniei, în două mandate succesive.

duminică, 2 februarie 2014

Adevăruri uitate

„Cu noi, cum rămîne?” 

Strigătul clopotului bătut în dungă străbate-n ecouri văzduhul. Anunţă comprimarea spaţiului existenţial, dispariţia luminiţei, sfîrşitul. Gîndurile lăuntrice deapănă negaţiile inefabile vieţii trecute şi prezente. Înfrăţite, se contopesc cu zbuciumul neîmplinirilor şi deşertăciunilor lumeşti. Spiritul, martor nemuritor, transferă fără de simţire împovărătoarele fapte pentru socoteală. Blestemele nădufurilor trăite însutesc măsura dreptei judecăţi. Dumnezeu cu o lacrimă spală păcatul moştenit la răstimp de El hotărît. Providenţa mi-a călăuzit paşii vieţii spre o tainică poveste pierdută în şirul generaţiilor mele.

Foto: https://www.google.ro/ 
Era la Crăciunul lui 1784. Şapte suflete moţeşti se strecurau printre cetinile Scoruşetului, respirînd aerul ca de sticlă, în lumina orbitoare de după ninsoare. Tăcuţi, grăbeau pe urmele a trei ortaci căutaţi. Veştile de la Melzer, pădurarul de Abrud, îi porniseră în căutări de cu seară. Erau rude între ei, pe de-a trei neamuri: ale Mateieşilor, Neguleştilor şi Trifeştilor. Îşi ştiau rosturile, erau gornaci. Opriră roată. Urmele ortacilor se despărţeau. Făcură la fel. Se reîntîlniră pe la amiezi. Doar în cîteva vorbe fixară locul de ascunziş, ştiut de la Nicula Cristea, un tînăr din grupul celor trei, precum şi consemnul de atac: „Cu noi, cum rămîne?”. După un ceas de preumblări, zăriră fuiorul focului. Ortacii! Privirile se întîlniră. Oargă, zis şi Cloşca, căută mînerele pistoalelor de la brîu. Era ager şi cu ochi poruncitori. Horea îl opri cu grăbire, recunoscînd pe Nuţu şi pe Trif, veri buni cu el. Luptaseră în toamnă împreună pentru visul libertăţii. Vorbiră apăsat şi rar despre aduceri aminte, despre ce va urma în primăvară. Cînd cercul se strînse, Nuţu strecură cuvintele de semnal. Lupta neaşteptată fu scurtă. Horea, îngenuncheat, privea pe Trif ce chema munţii şi sufletul moţului din tulnic. Visul libertăţii se spulbera. Ca pentru sine, Nuţu se spovedi: „Ce tu, vere, n-ai putut face pentru noi, am făcut eu pentru mine”! În ziua Naşterii se semănase moarte. La 5 februarie 1785, la Zlatna, fiecare dintre ei a primit 30 de galbeni şi slobozenia din ordin împărătesc. „Cu noi, cum rămîne”…

Banii au încercat alte rosturi în alte locuri. Zadarnic. De atunci, pentru fiecare descendent al nefericiţilor care şi-au pătat mîinile cu sîngele aproapelui vîndut trecerea în hotarul altor lumi s-a făcut cu durere şi chin, fără tihnă şi cu socoteli neîncheiate. Prin botez s-au creştinat, dar numele Domnului nu a pătruns în casele lor. Nici prin rugăciuni de seară, nici prin icoane la grindă. Durerile şi necazurile le-au împietrit inimile, pecetluind numele Domnului pe buzele lor. Au trecut prin viaţă, generaţie după generaţie, într-o existenţă indezirabilă.

Cîte alte vise şi speranţe s-au înfiripat şi s-au năruit de atunci, pe aceste pămînturi? Mai aproape de timpurile noastre, generaţiile de după 1947 au înălţat idealuri şi perspective noi, credinţe şi nădejdi împlinite în ani şi ani de progres. A venit, însă, Crăciunul lui 1989 care a spulberat Naşterea şi a semănat moartea. Ca şi în urmă cu două secole, s-a plătit ca să ne pătăm mîinile. Răul lumilor iarăşi a învins. Cu noi, cum rămîne?

OLIVIAN TRIFU