sâmbătă, 31 decembrie 2011

Seară de decembrie

(clipa de poezie)

Respir de seară albă,
respir de seară rece,
de plug, buhai şi bice
deseară an petrece;
aho-lerui mă cîntă,
aho-lerui mă ură,
la fată înflorată
flăcăi în bătătură;
mă leagă vin la ploscă,
mă leagă vin la masă,
de horă sare focul,
colind noroc în casă;
să-n poartă om de gheaţă,
să-n poartă om bătrîn,
boboci de ochi scînteie
de pom şi Moş Crăciun;
mă ninge florii dalbe,
mă ninge florii gheaţă,
de an de sorcoveşte,
de an de dimineaţă;
să fie brad de piatră,
să fie măr de-oţel,
atîţia ani să fie
un om şi toţi ca el!

Doresc tuturor vizitatorilor mei de blog, amici, tovarăşi, adversari, multă sănătate şi bucurii în noul an, realizări şi speranţe! LA MULŢI ANI!

joi, 29 decembrie 2011

30 Decembrie. LA MULŢI ANI, CETĂŢENI AI REPUBLICII!



Sîntem cetăţeni ai Republicii, nu supuşi ai majestăţii-sale!

       Primul proiect al unei constituţii româneşti republicane s-a făcut în anul 1802, la Iaşi, sub titlul „Plan sau o formă de oblăduire republicană”. Un al doilea proiect asemănător a existat la Lugoj, în anul 1830. În anul 1834, la Sibiu, a fost redactat în secret un program cu caracter social şi politic, menit să pună bazele întemeierii unei republici naţionale, prin unirea celor trei ţări româneşti. Societatea revoluţionară secretă condusă de Dimitrie Filipescu îşi propunea, în 1840, printre alte scopuri, instaurarea republicii democrate. În august 1870, mişcarea conspirativă condusă de Al. Candiano-Popescu a proclamat aşa-numita „Republica de la Ploieşti”.

„Sîntem pentru o republică democratică, singura formă de stat ce ar garanta suveranitatea poporului” (Nicolae Bălcescu, 1848).

„Voim o republică română şi o s-o dobîndim…” ( C.A. Rosetti, 1848).

„Europa vă cunoaşte; acum cunoaşte puterea voastră; ştie că 10 milioane de români aveţi tot o limbă, tot o tradiţie, tot o patrie… Acum Europa cunoaşte misia şi importanţa voastră. Trăiască republica democrată şi socială! Trăiască Republica Română!” (din Apelul Comitetului Naţional Român al revoluţionarilor din exil, adresat compatrioţilor din cele trei ţări române,1852).

„Puneţi urechea şi aşteptaţi departe toaca deşteptării ce înconjoară lumea!… Românii vor trăi într-o singură republică democratică, solidară cu toate ţările Europei” (Cezar Bolliac, în periodicul „Republica Română” de la Paris, 1852).

 „Celula constitutivă a vechilor state române este republica ţărănească…” (Mihai Eminescu, în ziarul „Timpul” din 25 ianuarie / 6 februarie 1881).

„Ca oameni de progres preferăm, în lucrările noastre, însăilărilor de lemne de acum sute de ani, schele moderne; cu alte cuvinte, monarhiei, republica… A introduce dar regalitatea în zilele noastre acolo unde nu există, cum bunăoară s-a făcut la noi, e a se opune curentului, e a nu pricepe spiritul timpului” (gazeta „Drepturile omului”, 1885).

„Noi, ca şi întregul popor care suferă…, voim republică dreaptă şi naţională” (gazeta „Reforma socială”, 1890).

„Sîntem pentru republica socială, în care nu va mai fi nici rege, nici tron, nici jefuitori, nici jefuiţi” (gazeta „Munca”, 1892).

„Vom înfiinţa guvernul democratic al mulţimii: republica populară şi democratică” (Alexandru Beldiman, în ziarul „Adevărul”, 1893).

„Sîntem socialişti… şi strigăm fără teamă şi, în acelaşi timp, fără gînd de ostentaţie: Trăiască Republica! Jos monarhia!” (revista „Lumea nouă”, 1894).

„Socialiştii trebuie să fie republicani sau altfel nu se pot numi socialişti” („Lumea nouă”, 1900).

„Sîngele miilor de ţărani ucişi în 1907 a pătat mantia regalităţii, pete care s-au fixat acolo pentru totdeauna şi pe care nimic şi niciodată nu le va mai putea scoate” (revista „Facla”, 1910).

„Este de datoria Partidului Social-Democrat să-şi afirme în faţa principiului monarhic, pe care este întemeiată Constituţia ţării, principiul său republican, fiindcă numai sub un regim republican lupta clasei muncitoare se poate desfăşura în toată puterea ei” (din Rezoluţia Congresului Partidului Social-Democrat, aprilie 1914).

„Luptăm pentru Republica populară, o republică a ţăranilor şi a muncitorilor, care să apere interesele celor ce muncesc” (revista „Lupta de clasă”, 1927).

„P.S.D. este adept al republicii democratice, deoarece monarhia restrînge principiul suveranităţii populare” (intervenţie a P.S.D. în Parlamentul României, 1929).

„Prin socialism, la înlăturarea tuturor jugurilor, prejudecăţilor, formelor anacronice, apăsării economice şi politice, prin socialism spre democraţie politică şi economică, spre republică politică şi socială – iată lozinca limpede şi precisă a proletariatului faţă de învălmăşeala evenimentelor în curs” (gazeta „Proletarul”, 1930).

„În situaţia României, o putere executivă emanată de la popor este instrumentul cel mai sigur… Înainte, deci, fără şovăire, spre întărirea tinerei noastre instituţii. Republica, va să zică res-publica, lucrul public, avem aşadar, de-acum încolo, toţi o parte de responsabilitate în propăşirea ţării. Cuvîntul nostru de ordine este azi: să fim alături de Patrie, să slujim RES-PUBLICA!” (George Călinescu, în ziarul „Naţiunea” din 4 ianuarie 1948).

„Făurirea Republicii, la 30 Decembrie 1947, a devenit posibilă în condiţiile acţiunilor de masă pentru răsturnarea claselor exploatatoare şi cucerirea puterii de către clasa muncitorilor, ţărănilor şi intelectualităţii progresiste. Republica reprezintă o încununare a luptei duse de-a lungul secolelor de poporul român, de forţele sale înaintate, pentru eliberare naţională şi socială, pentru neatîrnare, progres social şi o viaţă mai bună”
(Nicolae Ceauşescu, secretar general al Partidului Comunist Român, preşedintele Republicii Socialiste România).

Imnul Republicii
video

Republică, măreaţă vatră


Republică, măreaţă vatră,
Călită-n foc de bătălii,
Înfloritor pămînt al păcii,
Republică, slăvită fii.

Refren: Republică biruitoare,
             În veci de veci să înfloreşti,
             Puternică şi apărată
             De braţe tari muncitoreşti!

Sub steagurile aurorei
Purtate-n slavă de partid,
Înaintăm toţi fiii muncii,
Un singur grai, un singur zid.

Refren,

Pămînt al păcii şi-al dreptăţii,
Neatîrnat, pămînt iubit,
Eşti viaţa noastră, eşti lumina,
Republică pămînt slăvit.

Refren.

Înălţătorul imn „Republică, măreaţă vatră”, a fost compus în anul 1959 de Ioan D. Chirescu, pe versuri de Eugen Jebeleanu. Acesta ar trebui să fie, în mod firesc, Imnul de Stat al României. Măcar muzica sa este absolut fabuloasă!

marți, 27 decembrie 2011

Sărbătorile muritorilor de foame...

De ani buni, la fiecare Crăciun şi Paşte ni se dau aceleaşi gulgute tîmpite despre cît de mult mănîncă şi beau românii, ca neamuri proaste ce sînt. Pînă ajung în spital, vezi Doamne! Pfuu! Îmi vine să îi iau cu parul pe toţi derbedeii ăştia din presă, zău aşa! Dar, vedeţi unde şi pînă unde bate politica? Ce vor ei a spune străinii? "Ete-te, în România e atîta mîncare şi băutură, atîta prosperitate adică, încît cetăţenii regimului capitalist vomită pe străzi de sătui ce sînt şi ajung în clinicile de defecare! E o fericire maximă şi totală în România. Plîng ăia, de mulţumiţi ce sînt! Ce guvern bun au! Ce clasă politică patrioată!". Îhî, sigur că da! Producem în regimul ăsta atîţia bani de vreo două decenii încoace, că nu mai avem nimic altceva de cumpărat cu ei, decît mîncare, mîncare, mîncare! Căcălău, măria-ta! Vedeţi? Păi! E mult cald şi bine la România!
Hm..! Mi-a fost încredinţat de către destinatarul său un sms primit de la o salariată a societăţii particulare respective, înainte de Crăciun. Un sms real, disperat, şocant, trist, revoltător... Îl redau mai jos, aşa cum a fost el scris de salariată. În fapt, este mesajul unei românce oarecare, mamă, una dintre milioanele de românce oarecari, mame. Primeşte un salariu situat la minimum pe economie. Ca alte milioane de salariaţi. Vă rog să reţineţi că şi pentru această româncă, mamă, precum pentru milioane de alte românce asemenea, a venit Crăciunul, au venit Sărbătorile de Iarnă. Dar, ştiţi? Această salariată la minimum pe economie, la fel cu alte milioane de salariate asemenea, şi la fel cu sute de mii de foste salariate, acum şi în viitor şomere, nu au ajuns şi nu vor ajunge vreodată subiecte de presă capitalistă. Din banalul şi cotidianul motiv că nici ele, nici familiile lor nu au ajuns şi nu vor ajunge vreodată la spital din motive de indigestie... supraalimentară. Inaniţia le e mai aproape. Ce banalitate cotidiană, într-adevăr!
„Domnu director scuzaţi-mă că îndrăznesc să vă rog din tot sufletul meu, ajutaţi-mă să ajung la domnu patron ca să îmi dea şi mie 300 roni pînă la salariu. Nu am ce să pun pe masă de sărbători. Vă rog frumos ajutaţi-mă că murim de foame cu copii. Sînt disperată. Mulţumesc mult şi iertaţi-mă”.
P.S. – Ce poţi cumpăra pentru mesele de sărbători cu 300 de lei? Şi ce va face femeia aceasta luna viitoare, după ce va restitui din salariul său minim pe economie suma respectivă?  Probabil, totuşi, că asta este bucuria ei de sărbători. Şi-a amînat ei şi copiilor ei murirea de foame cu încă o lună... Banal, nu? Mai interesant pare faptul – aflu de la televiziuni – că este unul, Mitică, aşa cum îl numea pe vremuri prin partea locului şi nenea Iancu, care a anunţat deunăzi că are ambiţia să organizeze „cea mai tare masă de Revelion din Bucureşti”. E bine. Da’, ce bine e! Jos comunismul!!

vineri, 23 decembrie 2011

Tradiţii şi legende - Moş Crăciun

     Multe dintre obiceiurile, ritualurile şi sărbătorile populare precreştine, cu sensurile, simbolistica şi semnificaţiile lor – numite adesea „păgîne” – s-au păstrat în forme mai mult sau mai puţin autentice pînă în contemporaneitate. În mare parte, ele au fost asimilate şi transfigurate, mai ales în ultimele 3-4 secole, de biserica creştină, care, lipsită de suficiente argumente teologice şi ritualice pentru a stinge obiceiurile pămîntului încrustate în tradiţiile ancestrale ce îi premerg, a găsit această subtilă rezolvare a conflictului de interese în care s-a aflat dintru începuturi cu religiile sedentare şi miturile lor.
     Filosofia culturii şi religiei popoarelor creştine care îşi trag originile din civilizaţii antice autohtone nu a avut decît de cîştigat în împrejurările date, căci astfel s-a asigurat conservarea şi perpetuarea, în bună parte, a izvoarelor dăinuirii şi identităţii lor spirituale străvechi, iar asimilarea şi transfigurarea unor mituri arhaice de către biserică au dat creştinismului sporul de forţă şi legitimitate de care mitologia, simbolistica şi ritualurile sale au avut întotdeauna nevoie spre a se regăsi şi înrădăcina în viaţa oamenilor, în spiritualitatea poporului. O transfigurare creştină a unei astfel de tradiţii ancestrale, păgîne, este şi Crăciunul.

 

Strămoşul-zeu
     La noi, explicarea structurii conţinutului mitico-divin al Crăciunului pe calea analizei etimologice a termenului patronimic conduce la semnificaţii specifice misticii precreştine a creaţiei. Ca personaj mitologic, Crăciunul apare sub înfăţişarea unui strămoş-zeu, a cărui venerare în epoca geto-dacică era legată, probabil, de cultul soarelui. El simboliza corelaţia dintre desăvîrşirea timpului sacru în solstiţiul de iarnă şi (re)naşterea naturii (Creaţia).
    
     Cei mai mulţi cercetători ai domeniului susţin că termenul „crăciun” este de origine latină şi derivă din „creatio”, care înseamnă naştere şi care a dat, în timp, înţelesul mitic de „naşterea Crăciunului”, devenită în era noastră – prin transfigurare creştină – „naşterea cristică”, respectiv sărbătoarea naşterii lui Isus sau „Naşterea Domnului”. Această interpretare poate fi considerată mai mult decît o simplă ipoteză, dacă avem în vedere că rezultatele studiilor şi cercetărilor etimologice asupra patronimului „Crăciun” demonstrează că acest termen aparţine arealului etnic românesc şi că, în afara acestui spaţiu, nu se regăseşte decît la slavii din vecinătate, în forme de exprimare neesenţial modificate. Desigur, există şi alte opinii despre etimologia acestui apelativ, formate în contextul încercărilor unor cercetători străini de a găsi termenului asocieri cu anumite obiceiuri şi ritualuri specifice şi practicate de unele comunităţi sau popoare vecine.

 

Legendă creştină
     Una dintre transfigurările creştine ale mitului strămoşului-zeu Crăciun se regăseşte în legenda lui Crăciun, ciobanul cel rău, care nu i-a acceptat unei fecioare, Maria, să nască în ograda lui. Totuşi, cînd i-a venit sorocul, Maria a născut un prunc, Isus Cristos, în adăpostul oilor lui Crăciun, cu ajutorul tainic al soţiei acestuia. Pentru fapta ei, Crăciun îşi pedepseşte soţia într-un mod cumplit, tăindu-i mîinile cu care îl moşise pe Isus. Atunci, Fecioara Maria a făcut o minune şi i-a repus bietei femei mîinile la loc. Se spune că minunea l-a impresionat în aşa măsură pe Crăciun, ciobanul cel rău, încît l-a făcut adept al cultului lui Cristos. De bucurie că şi-a văzut nevasta scăpată de pedeapsa diavolească pe care i-o administrase, Crăciun a aprins un foc din lemn de brad în mijlocul ogrăzii şi a întins în jurul lui o horă mare cu toţi slujitorii săi. Apoi, le-a oferit Fecioarei Maria şi pruncului Isus Cristos daruri de-ale păstorului: lapte, smîntînă şi caş. De atunci, a rămas tradiţia ca, de ziua naşterii lui Isus, Moş Crăciun să împartă copiilor daruri, iar cîntecele de bucurie închinate Fecioarei Maria de ciobanul Crăciun şi slujitorii săi pentru minunea făcută au devenit colindele de Crăciun ale mitologiei creştine. 

marți, 20 decembrie 2011

Blestematul 22 decembrie...


       În urmă cu 55 de ani, la solstiţiul de iarnă, a trecut în nefiinţă marele poet revoluţionar comunist NICOLAE LABIŞ (născut la 2 decembrie 1935, în Mălini, jud. Suceava şi decedat în Bucureşti, la 22 decembrie 1956, ca victimă a unui tragic şi bizar accident de tramvai),  poet revoluţionar al cărui nume înnobilează afirmarea strălucitoare a unei întregi generaţii literare. Abia împlinise „douăzeci de ani şi încă unul”...
       În amintirea acestui pe cît de meteoric, pe atît de fascinant prim modernist al liricii româneşti contemporane, reproduc aici mica-i purpură poetică intitulată „Noi, nu!”, un adevărat jurămînt de credinţă faţă de cauza revoluţionară a claselor şi categoriilor muncitoare. Recitind-o, pare o mărturisire premonitorie, uimitoare, de convingeri, ideal şi aspiraţii, în numele nostru, al celor de azi. Să luăm aminte...
Noi, nu!
O parte din noi ne-am învins
Greşeala, minciuna şi groaza,
Dar e drum, mai e drum necuprins
Pînă-n zarea ce-şi leagănă oaza.
Generaţii secate se sting,
Tinerii rîd către stelele reci –
Cine-şi va pierde credinţa-n izbîndă
Pe-aceste mereu mişcătoare poteci?

Cine din noi va muri
Înainte ca trupu-i să moară?
Cine-o să-şi lepede inima-n colb –
Insuportabil de mare povară?
Ca un vînt rău, ori ca o insultă
Întrebarea prin rînduri trecu.
– Ascultă, ascultă, ascultă!
Noi, nu! Niciodată! Noi nu! 

duminică, 11 decembrie 2011

luni, 5 decembrie 2011

Tradiţii şi legende – Moş Nicolae


În fiecare 6 decembrie creştinii îl prăznuiesc pe Sf. Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei. La catolici, ziua Sfîntului Nicolae este o „comemorare facultativă”, căci pentru Biserica de la Roma semnificaţiile şi, implicit, importanţa teologică a vieţii şi minunilor acestui sfînt, ca şi a altor sfînţi creştini propovăduitori şi martiri ai „dreptei-credinţe” (ortodoxia), precum Vasile, Gheorghe sau Constantin şi Elena, sînt incomparabil mai mici decît, spre exemplu, ale Sfîntului Bartolomeu, apostol, ale Sfîntului Benedict, abate, „patronul Europei”(!), ori ale Sfîntului Iosif, soţul Sfintei Fecioare Maria, zi marcată în calendarul romano-catolic cu cruce şi majuscule roşii, ca „sărbătoare de poruncă”.
Departe ca aceste diferenţe de calendar ecumenic şi simboluri existente între cele două confesiuni creştine fundamentale să aibă vreo conotaţie negativă şi să îndrituiască sentimente contradictorii în rîndurile credincioşilor, pentru creştin-ortodocşi Sf. Nicolae este unul dintre cei mai mari şi mai veneraţi sfinţi. Cu siguranţă, pentru copii, Sf. Nicolae este sfîntul cel mai drag şi cel mai aşteptat, pentru că este singurul care vine, prin tradiţia populară, cu daruri pentru toţi copiii cuminţi. El deschide, practic, perioada sărbătorilor de iarnă.

 „Să intri în nevoinţa poporului…”

Dar, cine a fost Sfîntul Nicolae (nuiaua copiilor neascultători!) sau Moş Nicolae, cel aducător de daruri pentru copiii cei cuminţi?  În greaca veche, numele său se traduce prin „biruitor al poporului” sau „victoria poporului”. Sfîntul Nicolae s-a născut pe la mijlocul secolului al III-lea d.Cr., în cetatea Patara din Lichia (Asia Mică), în familia unor creştini evlavioşi. Pe mama sa o chema Nona, iar pe tatăl său Teofan. Unul dintre unchii săi se numea tot Nicolae şi era episcop al Patarei şi ctitor al Mînăstirii Sfîntul Sion. Aici a stat Sf. Nicolae încă din adolescenţă, primind hirotonia preoţiei la o vîrstă fragedă şi tot aici a primit el îndemnul divin: „Nicolae, să intri în nevoinţa poporului, dacă vrei să fii de Mine încununat!”. După o vreme, a plecat la cetatea Mira şi, curînd, a fost ridicat, mai fără voia lui, dar prin vrerea lui Dumnezeu, în scaunul de arhiepiscop al cetăţii, deşi avea o vîrstă foarte tînără pentru o aşa înaltă slujbă. Se spune că Sfîntul Nicolae şi-a împărţit întreaga avere săracilor şi că toată viaţă şi-a închinat-o binelui celorlalţi, prin rugăciuni şi fapte pilduitoare. Orfanilor le era adevărat părinte, era milostiv cu oamenii nevoiaşi, sprijin pentru cei neputincioşi şi suferinzi, mîngîietor cu cei trişti şi duhovnic tuturor. Era vindecător al suferinţelor sufleteşti şi trupeşti, era dăruit cu harul divin al facerii de minuni. Sfîntul Nicolae a trecut la cele veşnice la 6 decembrie anul 340, în jurul vîrstei de 90 de ani şi a fost depus în mare cinste la biserica mitropolitană a Mirelor. În secolul al XI-lea, în timpul invaziilor musulmane, moaştele sale au fost deshumate în taină şi duse la Bari, în Italia, şi reînhumate în Biserica Sfîntul Ştefan, la anul 1087, unde se află şi în prezent. Opt secole mai tîrziu, parte din moaştele sfîntului au fost dăruite Bisericii Ortodoxe Române, aduse la Bucureşti şi depuse la Biserica Sf. Gheorghe Nou unde se găsesc şi azi.

„Sfîntul Nicolae” sau nuieluşa minune
În timpul Conciliului de la Niceea, din anul 325, soborul celor 318 mari preoţi adunaţi sub autoritatea împăratului Constantin cel Mare, între alte probleme discutate, a judecat şi cazul de erezie a prelatului Arie. Ierarhul Nicolae nu s-a oprit doar la motivaţiile verbale întru apărarea dreptei-credinţe şi condamnarea ereticului, ci a trecut la argumente mai pămîntene, pălmuindu-l pe nelegiuit, în plin sobor. Deşi atitudinea… viitorului Sfînt Nicolae a fost de neacceptat pentru înalţii părinţi ai bisericii creştine, pedagogia populară a păstrat viu exemplul gestului său, ca argument viabil, în anumite situaţii, pentru cuminţirea indisciplinaţilor. De aceea, şi astăzi, în raporturile cu copiii neascultători, părinţii apelează, uneori, la „Sfîntul Nicolae”.   

Originea lui Moş Nicolae cel darnic
Între minunile înfăptuite de Sf. Nicolae de-a lungul vieţii sale, legenda vorbeşte şi despre minunea celor trei fete sărace scăpate de desfrînare. Într-adevăr, mare minune, sîntem tentaţi a zice astăzi! Spune, dar, legenda că în cetatea în care locuia Sfîntul Nicolae trăia un om sărac ce avea trei fiice. Ca să scape de sărăcie, omul îşi trimise fetele în păcatul desfrînării. Aflînd aceasta, Sf. Nicolae s-a gîndit să-l ajute pe nefericitul tată şi să-l scape de păcat. Fără să-l ştie nici vîntul nici pămîntul, Sf. Nicolae se duse în puterea nopţii la casa omului şi-i aruncă pe fereastră o pungă cu galbeni, dispărînd în întuneric. A doua zi, omul cel sărac a găsit punga cu bani în casă şi s-a minunat de aşa milostire din partea lui Dumnezeu, înălţîndu-i Atotputernicului slava cuvenită. Omul şi-a măritat fata cea mare şi i-a dat zestre punga cu bani găsită în casă. Mulţumit că săracul a împlinit voia lui Dumnezeu, căruia nu-i plac rătăcirile omului în păcat, şi a renunţat să-şi mai trimită fata cea mare pe drumul desfrîului, Sf. Nicolae a făcut la fel şi pentru celelalte două fete ale omului, aruncînd noaptea în casa lui cîte o pungă cu bani pentru fiecare dintre ele. Numai că, în ultima noapte, omul cel sărac a pîndit la colţul casei ca să vadă cine îi este binefăcătorul şi, recunoscîndu-l pe Sfîntul Nicolae, i-a mulţumit din toată inima sa. Legenda spune că bietul om s-a legat cu jurămînt să apere taina faptelor Sfîntului Nicolae, dar tradiţia a păstrat de atunci şi pînă astăzi gestul său de a lăsa copiilor la ceas de noapte, în timpul somnului, daruri în ajunul zilei de 6 decembrie, ziua cînd este prăznuită memoria sa.