joi, 31 martie 2016

Un simbol pasiv, un fleac al istoriei

Românii împotriva regimului dinastic (partea a cincea)

   Aşadar, ce a reprezentat pentru istoria României ultimul monarh al dinastiei iudeo-prusace de Hohenzollern (Cohen-Zollern), fostul rege Mihai, fiu al lui Carol Caraiman alias Carol al II-lea? În primul rînd, dacă pînă la vîrsta de 18 ani personajul a fost în mod evident un fleac în mîna  ignobilului său tată – am scris despre acest aspect aici http://www.nicolaenicu.blogspot.ro/2015/12/tentativa-de-lovitura-de-stat-de-dupa Colectiv.html  -, după această vîrstă el a devenit un fleac în mîinile altora. Elocvent şi semnificativ în acest sens este modul în care a ajuns el rege, după alungarea de pe tron a tatălui său, Carol al II-lea, de revolta naţiunii împotriva regimului dinastic.

   În 7 septembrie 1940, cînd încă nu împlinise 19 ani, Mihai, „mare voievod de Alba-Iulia”(!) la momentul respectiv, a fost beneficiarul unei loialităţi greu de lămurit şi de înţeles a generalului Ion Antonescu faţă de monarhie şi dinastia hohenzollernilor, o loialitate care, finalmente, avea să se dovedească fatală pentru acesta, după cum bine ştim. Era începutul de septembrie al unui an tragic, poate cel mai tragic pentru destinele noastre naţionale, iar fierberea societăţii româneşti împotriva scandaloasei dictaturi carliste şi dispreţuitului regim dinastic ameninţa cu abolirea iminentă a monarhiei. De astă dată, poporul se manifesta cu vehemenţă în stradă, în mai toate oraşele ţării – pe 2 septembrie, o mare demonstraţie de protest a bucureştenilor, care tindea spre un început de insurecţie împotriva regalităţii, a fost împrăştiată în puterea nopţii cu focuri de armă automată! – atît faţă de pierderea Basarabiei şi Bucovinei, prin acceptarea ultimatumului sovietic din 27 iunie, cît şi faţă de pierderea Ardealului, prin acceptarea Diktatului fascist de la Viena din 30 august. Furia populară era accentuată şi de promptitudinea cu care autorităţile regale române executau, chiar în acele zile, evacuarea teritoriului naţional de peste munţi, precum şi de anunţata cedare a Cadrilaterului (judeţele Caliacra şi Durostor), parte a Dobrogei istorice, străvechi teritoriu geto-dacic de stăpînire şi continuitate românească încă de pe vremea domnitorului Mircea cel Bătrîn (1386-1418).

   Mai mult de-atît, abdicarea lui Carol al II-lea era cerută şi de întreaga clasă politică, ostilă acestuia încă după 31 martie 1938 (sic!), data cînd regele şi amanta sa, Elena Lupescu-Grünberg, fiica unor evrei de origine germanică din Iaşi, convertiţi la creştinism, îşi instituiseră regimul dictaturii personale. Acum, clasa politică îl făcea pe rege direct răspunzător pentru prăbuşirea teritorială a ţării, o clasă politică altfel profund ipocrită, cîtă vreme şi ea însăşi era, deopotrivă, răspunzătoare. În aceste împrejurări precipitate, urît şi contestat de popor, dar pînă şi de unii membri ai camarilei sale, Carol al II-lea apelează în disperare de cauză la generalul Ion Antonescu să salveze monarhia. Monarhia, desigur, că ţara era... bine mersi! „Scapă-ne, nu pleca! Tu eşti patriot!”, l-ar fi implorat regele pe hîrşitul soldat la finalul audienţei. Asta cu patriotismul se potrivea. Era chiar coarda sensibilă a lui Antonescu, iar perfidul monarh ştia să gîdile la lingurică! Aşa că, deşi suportase dinspre dinastie o îndelungată hărţuire politică şi încă tocmai evadase din surghiunul de la Mînăstirea Bistriţa, Ion Antonescu se lăsă înduplecat de rugămintea... asupritorului său şi acceptă preluarea sub autoritatea sa militară absolută a prerogativelor regale cedate de Carol către fiul său propriu, Mihai. Era în 6 septembrie 1940. „Regele s-a consultat toată noaptea cu oamenii săi politici şi s-a convins că ţara cere abdicarea sa. A pus însă condiţia ca eu să iau asupra mea prerogativele regale, iar eu am promis să stau stîlp de veghe lîngă Voievodul Mihai, viitorul rege, şi să-i păstrez tronul”, mărturisea Ion Antonescu la procesul său din anul 1946, în faţa instanţei judecătoreşti.

   Prin urmare, deducem că regele era conştient de inaptitudinea progeniturii sale pentru exercitarea prerogativelor regale – era încă necopt, mai tont de felul său şi puţin cam autist –, de vreme ce a simţit nevoia să-i ceară autoritarului general să ţină sub protecţia sa tronul viitorului rege. A doua zi dimineaţa, noul Preşedinte al Consiliului de Miniştri, generalul Ion Antonescu, îl cheamă pe vlăstarul regal să depună jurămîntul de monarh. „La ora 9, am fost trezit de telefon. Eram anunţat că trebuia să merg să depun jurămîntul. Pe jumătate adormit, m-am dus la Palat, unde l-am găsit pe Antonescu, împreună cu reprezentanţi ai armatei, cu ministrul de justiţie, cu patriarhul şi cu mai mulţi înalţi demnitari. În faţa lor am depus jurămîntul de credinţă”, îşi amintea peste ani Mihai Hohenzollern-Caraiman. „Eram puţin buimac din cauza precipitării evenimentelor. Antonescu a profitat de starea mea pentru a mă face să semnez un decret care îl confirma pe cel al lui Carol al II-lea şi prin care i se acordau puteri depline”, mărturiseşte el. „Antonescu luase în mîinile lui treburile ţării, iar eu devenisem un figurant. Profitînd de popularitatea mea, Antonescu avea intenţia de a mă folosi ca pe un simbol pasiv”. Asta verifică faptul că tatăl său, Carol al II-lea, nu se înşelase în privinţa sa. Mihai Hohenzollern era un limitat. Prin urmare, el nu putea fi decît un rege-marionetă, un simbol pasiv al manipulatorilor săi, după cum recunoaşte chiar el. Un fleac al istoriei, aşadar. Dură, dar reală constatare! 

   - Citatele pe care le-am folosit în text sînt preluate din "Almanah Istoric", Editura Tess - Expres, 1996, pag. 29-31 şi 197.

(Continuăm curînd).

marți, 15 martie 2016

Vaca grasă şi lăptoasă a hohenzollernilor

Românii împotriva regimului dinastic (partea a patra)

     De-a lungul timpului, monarhia xenocrată a hohenzollernilor a acaparat în România avuţii exorbitante, practic inestimale, avuţii pe care ultimul ei atîrnător, Mihai, şi odraslele sale le-au recăpătat de la actualul regim politic cu asupra de măsură. În rostul unei corecte cunoaşteri şi unei drepte judecăţi, se cuvine să spunem că toată averea cu care a intrat în ţară primul dintre veneticii aceştia pe tronul vechii Românii, Carol, a fost o bocceluţă de mînă! A traversat centrul unei Europe sălbăticite de războaiele imperialiste ale epocii, călătorind spre România pe Dunăre, clandestin, deghizat în saltinbanc pe un vas habsburgic, ca însoţitor al lui I. C. Brătianu. Acesta din urmă, un intrigant politic şi un fariseu maladiv, a avut pe conştiinţă trădări fără număr, între care pe aceea a domnitorului Alexandru Ioan-Cuza şi, foarte probabil, pe aceea a lui Barbu Catargiu, primul prim-ministru al României unite la 1859, asasinat misterios în exerciţiul funcţiunii, la 8 iunie 1862, pe cînd trecea în trăsura guvernamentală pe sub clopotniţa din Dealul Mitropoliei, după ieşirea de la şedinţa Adunării Deputaţilor la care participase. Adică, numai ignoranţii să creadă că alde cohenzollernii ăştia au fost aduşi, aşa cum s-a spus, ca variantă de rezervă, într-o situaţie de forţă majoră pentru ţară! Lucrătura a fost perfidă, iar iţele ei s-au tras cu mult înainte atît din interior cît şi din exterior şi s-a plătit cu sînge şi destin naţional.

     Cînd la 30 Decembrie 1947 Mihai Hohenzollern a abdicat sub presiunea inexorabilă a istoriei şi a refuzat oferta autorităţilor să îşi continuie viaţa în România ca cetăţean cu statut de fost înalt demnitar al statului, preferînd loialitatea faţă de străinătate, a primit, totuşi, de la guvern îngăduinţa să plece din ţară cu întreaga avere personală pe care şi-a revendicat-o, fapt ce demonstrază că regimul comunist al acelor ani l-a tratat cu adevărat regeşte şi nicidecum sub ameninţarea pistolului, aşa cum a afirmat el după 1990. În noaptea de 3 spre 4 ianuarie 1948, un tren cu opt vagoane de bunuri şi valori colosale a trecut peste frontieră cu iubitorul de ţară ex-monarh Mihai. Pînă şi automobilele cu care circula pe-aici şi le-a transferat în Elveţia! Toate acestea peste celelalte valori, unele de patrimoniu naţional, pe care majestatea sa a avut grija politică anticipativă să şi le transfere în cele străinătăţuri pe cont propriu, adică fraudulos!, încă din cursul anului 1947, valori pentru a căror recuperare, doar parţială, statul român avea să se judece în instanţele internaţionale zeci de ani, cu cheltuieli de zeci de milioane de dolari. Şi, cu toate acestea, în anii '90, fostul monarh şi neamurile lui au revenit, s-au restabilit şi s-au reîncetăţenit cu acelaşi tupeu nativ în România pentru a fi reîmproprietăriţi cu palate, domenii, hoteluri, baze de agrement, sute de mii de hectare de pădure, ferme agricole şi zootehnice, societăţi comerciale, alte averi şi zeci de milioane de euro "despăgubiri"! Şi încă mai au "revendicări" şi cereri de "despăgubire" de la statul român pe rolul instanţelor! Adică, patrioţi, nevoie mare, cohenzollernii ăştia, nu aşa oricum... În ochii lor felini şi hulpavi, România a fost întotdeauna o vacă grasă şi lăptoasă bună de muls. Nimic mai mult, dar niciodată îndestulătoare, biata de ea!

  Spuneam anterior că apologeţii regimului dinastic îşi justifică agresiunea propagandistică asupra opiniei publice sub motivaţia respectului ce s-ar datora însemnătăţii avute de monarhie şi de "regele Mihai” în istoria României. Ce a însemnat monarhia? Monarhia a însemnat uzurpare istorică generalizată! A însemnat uzurparea puterii de stat şi autorităţii politice, uzurparea suveranităţii şi identităţii naţionale, a naţionalismului însuşi. Uzurparea înfăptuirilor istorice ale poporului român timp de şapte decenii. Ce a însemnat monarhia? A însemnat teroare, sînge şi dezastru naţional! Corupţie economică, acorduri secrete antinaţionale, represiune şi asasinate politice la nivel înalt, greve, răscoale, reprimare militară, abandonarea teritoriului şi înstrăinarea tezaurului naţional, cedarea Basarabiei şi Bucovinei, sfîrtecarea Ardealului, vinderea Cadrilaterului. Represiune anticomunistă şi antilegionară. Hitlerizarea României, pogromurile antievreieşti, deportările antiţigăneşti, invadarea teritoriilor sovietice, lovituri de stat, decapitarea armatei române, arestarea, vînzarea şi uciderea Mareşalului Ion Antonescu, trădarea aliaţilor tradiţionali sau ocazionali. Corcire, desfrîu, adulter, impotenţă. Imoralitate. Expatrieri, subdezvoltare, sărăcie, analfabetism, foamete. Abdicare morală, politică şi naţională. Luptă consecventă şi apetit nesăţios pentru avere. În cîteva fraze, asta a însemnat monarhia în istoria României! Iar, ce reprezintă sau (cine ştie!) ce va fi reprezentat „regele Mihai”, punctăm în episodul următor...

duminică, 6 martie 2016

Minciuni sfruntate sau despre ilustra mitomanie regală

Românii împotriva regimului dinastic (partea a treia)

     Intenţionam să întrerup pentru o vreme continuarea seriei de articole pe tema aceasta, avînd în vedere că unul dintre subiecţi, ultimul monarh al României, Mihai Hohenzollern, aflat la venerabila vîrstă de 94 de ani, este în situaţie critică, după cum sîntem anunţaţi. Drept urmare, gîndeam că în aceste împrejurări s-ar cuveni o minimă îngăduinţă de spirit faţă de cel foarte bătrîn şi suferind, aflat poate în ultimele sale zile de viaţă. O îngăduinţă faţă de el şi, deopotrivă, faţă de familia sa. Din păcate, mai mult decît a-mi exprima compasiunea faţă de omul muribund, nu îmi pot îngădui în cazul de faţă. Şi asta, pentru simplul motiv că însăşi familia lui nu îşi îngăduie! Că nici camarila sa nu o face! S-ar cere mai multă decenţă prin discreţie şi mai mult respect pentru părintele şi regele lor în primul rînd de la ei, şi abia mai apoi de la altcineva. Dar nu, ei înşişi au găsit de cuviinţă în aceste momente să dezlănţuie iar cîinii apologiei mincinoase şi neruşinate prin presă, aşa cum o fac cu cinism şi neobrăzare faţă de societatea românească de mai bine de un sfert de veac. Ipocriţi precum îi ştim, de astă dată îşi justifică exhibiţionismul recidivant cu motivaţia aburitoare că „nu se pune problema monarhiei, ci numai a respectului pentru ceea ce simbolizează ea în istoria României, pentru ceea ce reprezintă regele Mihai în istoria modernă a ţării”. Chiar aşa, ce simbolizează ea în istoria României şi ce reprezintă el în istoria acestei ţări? Vom spune, mintenaş.

     Mai înainte însă, vreau a lămuri un aspect şi a demola nişte monumente ale minciunii şi fariseismului apologetic de sorginte xenocratică. Cineva îmi atrăgea atenţia asupra faptului că la anul 1866 a fost un plebiscit, prin rezultatele căruia s-ar demonstra, zice-se, că românii şi-au dorit monarhie şi regim dinastic. Inexact. Nu a existat un asemenea plebiscit! Căci, plebiscitul la care se face aluzie, cel organizat în aprilie 1866, la două luni după înlăturarea domnitorului Alexandru Ioan-Cuza, a fost în realitate o mascaradă ridicolă diversionistă, de care grupuri trădătoare şi corupte din clasa politică a vremii, dirijate de I. C. Brătianu, au avut trebuinţă pentru impunerea veneticului Karol Cohenzollern ca nou domnitor al României. Atît a însemnat „plebiscitul” în cauză şi nimic mai mult! Şi-aceasta, în condiţiile în care un plebiscit în România acelor timpuri era un plebiscit exclusivist, al electorilor, adică al celor puţini şi bogaţi care aveau drept de vot, şi nu unul al poporului în structurile sale democratice. Prin urmare, vorbim despre un plebiscit cu un puternic caracter discriminatoriu, aşadar unul eminamente nesemnificativ pentru voinţa populară. Asta, pe de-o parte. Pe de altă parte, rezultatele sale finale au fost denaturate grosolan, prin proceduri „electorale” jenante, unele de-a dreptul tragicomice, altele abuzive sau agresive, şi toate de natură infracţională. Stau dovadă în acest sens inclusiv mărturiile scrise ale unor contemporani ai evenimentului, între care marele dramaturg I. L. Caragiale.

     Asta a fost baza „plebiscitară” a desemnării lui Karol Cohenzollern, alias Carol de Hohenzollern, la 10 mai acelaşi an, ca domnitor al României. Astăzi, la un veac şi jumătate de la acele evenimente flagrant antiromâneşti, urmaşii uzurpatorului prusac pretind că se împlinesc „150 de ani de la fondarea casei regale a României şi a Statului Român”. Ei pot pretinde orice, nu numai averi fabuloase de la Statul Român, că doară asta-i însăşi raţiunea lor de a se încăpuşa pe aici! Dar, susţinerea istorică pe care o afirmă cît ai clipi este un fals ordinar! De fapt, avem de-a face cu două minciuni sfruntate, în nota specifică ilustrei mitomanii regale. În primul rînd, statul român modern este opera istorică a lui Alexandru Ioan-Cuza, de domnia sa, şi nu a hohenzollernilor!, fiind legate atît constituirea statului prin unitatea sa politico-administrativă înfăptuită la 1859, cît şi denumirea ţării – România – consacrată la 1861, cu primul ei guvern instituit în ianuarie 1862 sub conducerea lui Barbu Catargiu, precum şi, sau mai cu seamă, întemeierea şi reglementarea prin legi organice a tuturor instituţiilor şi domeniilor de activitate fundamentale ale statului şi, practic, constituirea şi modernizarea patrimoniului naţional românesc. Cu alte cuvinte, în şapte ani cît i-a durat domnia, Cuza-Vodă a creat o ţară şi a redat poporului conştiinţa şi demnitatea propriei identităţi naţionale. Aşadar, stirpea prusaco-habsburgică a cohenzollernilor a venit aici nu să „fondeze” un stat român, aşa cum pretind astăzi urmaşii şi apologeţii ei, ci au venit aici să se înstăpînească peste o ţară de-a gata, să domnească peste un stat român existent şi deja modernizat prin truda şi sacrificiul de sine al altuia. O ţară creată tocmai de cel a cărui domnie i-au uzurpat-o fără scrupule şi pe care l-au exilat pînă la moarte din ţara lui, ei, cohenzollernii, nişte pripăşiţi ai locului.

     În al doilea rînd, cum regatul (trecerea la monarhie) a fost proclamat ca atare în 1881, la patru ani după proclamarea Independenţei de stat, este evident că fondarea „casei regale a României” anterior acestor evenimente ar fi fost imposibilă politic şi, prin urmare, lipsită de obiect într-o ţară aflată încă sub stăpînirea otomană. Cu atît mai puţin ar fi fost posibil un astfel de fapt în anul 1866, cînd Carol, un biet locotenent prusac, abia se insinuase fraudulos în ţară şi în capul ei. Aşadar, este de bun simţ să constatăm că zisa casă regală a României s-a putut fonda o dată cu proclamarea de fapt a regatului şi metamorfozarea lui Carol din domnitor în rege, respectiv la anul 1881. Zic că casa regală şi regatul s-au fondat de fapt şi nu de drept, fiindcă s-au făcut fără vreun temei legal democratic. Ele nu au reprezentat acordul de voinţă suverană dat de popor printr-un exerciţiu electoral legal şi legitim, ci urmarea unei samavolnicii politice evidente. Spre comparaţie, dacă analizăm cu obiectivitate realităţile faptice şi documentare ale actului de la 30 Decembrie 1947, vom constata că instaurarea Republicii a fost produsul unor evoluţii politice, fie şi formale pe alocuri, incomparabil mai legitime, mai progresiste, mai democratice. Procedura abdicării şi abolirii paşnice a monarhiei oferită de Guvernul României fostului suveran, Mihai Cohenzollern-Caraiman, a fost, în sine, un act de eleganţă şi civilizaţie – deşi nemeritat istoric – la adresa acestuia şi a regimului dinastic xenocrat şi desuet, inutil şi anacronic pe care el îl reprezenta şi, mai ales, a fost un act revoluţionar „fără zguduiri la adresa ţării”, cum s-a spus la momentul respectiv, ceea ce se putea traduce prin aceea că nu s-a dat foc morii pentr-un şoarece ştirb. Căci, sub aspect strict procedural, desigur, ce rege în lumea asta abdică de bună voie în favoarea republicii?
(va urma)