duminică, 28 februarie 2016

Românii împotriva regimului dinastic (II)

(Continuarea textului postat în 11 februarie a.c.)

     Subliniam în prima parte a textului ideea că apologeţii regimului dinastic nu au admis vreodată a se vorbi despre ostilitatea românilor faţă de monarhie, inadmisibilitate menită a induce în conştiinţa publică falsa opinie că poporul nu manifestă resentimente faţă de uzurpatorii lui Vodă-Cuza, hohenzollernii, şi că în România nu există atitudine de frondă andinastică. Şi, vedem bine, ei practică şi astăzi eludarea neruşinată a adevărului istoric, cu sporită şi imundă osîrdie. Dacă, după cum spuneam, toate revoltele sociale şi mişcările democratice de protest la adresa regalităţii, a politicii şi faptelor ei au fost „tratate” de aceasta cu glonţul şi baioneta, cei care au îndrăznit să facă opoziţie fie şi formal, prin exprimare scrisă ori viu grai, şi-au plătit cutezanţa, întotdeauna, cu ani de puşcărie pentru ofensă la adresa familiei regale, considerată „crimă de lez-majestate” (vezi cazurile Bogdan Petriceicu-Haşdeu, Alexandru Macedonski, N. D. Cocea şi alţii) sau, pur şi simplu, cu internări forţate în ospiciu (cazul lui Mihai Eminescu fiind cel mai cunoscut). Căci, nu-i aşa, în regimurile monarhice „utilizarea unui limbaj necuviincios sau critic la adresa suveranului ori a dinastiei regale este o crimă”!
     
     Cu toate acestea, rezistenţa antidinastică a societăţii româneşti s-a manifestat constant de-a lungul vremii în rîndul unor oameni politici de înaltă conştiinţă democratică, dar, mai ales, în literatură şi presă – prin nuvele, piese de teatru, poezii, epigrame şi caricaturi, respectiv, eseuri şi articole demascatoare, pamflete, satire şi mărturii – autorii lor, printre care mari personalităţi ale culturii naţionale de pînă la primul război mondial, precum Mihai Eminescu, B. P. Haşdeu, I. L. Caragiale, George Coşbuc, Cezar Bolliac, Al. Macedonski, Constantin şi Anton Bacalbaşa, N. D. Cocea, Alexandru Vlahuţă şi mulţi alţii, asumîndu-şi cu temeritate, fie sub semnătură proprie, fie sub pseudonim, riscurile arestării şi interzicerii, ba chiar riscul asasinării. Unul dintre primii opozanţi ai regimului dinastic a fost enciclopedistul Ion Heliade-Rădulescu (1802-1872). Acesta, după fărădelegea înlăturării domnitorului Alexandru Ioan Cuza, făcea în calitate de deputat în Adunarea Legislativă a ţării o impresionantă pledorie împotriva regimul dinastic:

     „Permiteţi-mi să încep mai întîi prin a arăta că dinastia este nu numai un rău, cel mai mare rău pe care politicienii îl pot face propriei ţări, ci şi o absurditate. Dinastiile au cauzat totdeauna suferinţe şi necazuri naţiunilor. Dinastia este o uzurpare a proprietăţii naţionale. Dinastia este contra principiilor şi aspiraţiilor către care ţinteşte lumea modernă. Voiţi a aduce domn străin şi dinastie? Acestea sînt nişte inovaţiuni în legile şi obiceiurile ţării noastre. Dinastia la noi este contra tradiţiunilor. Să inovăm, dar în bine, nu în rău. Să nu introducem aceea ce ar trebui neîncetat combătut, căci aceea va fi germenele unei neîncetate revoluţiuni. Voiţi a urca pe tronul ţării pe un străin, căruia să-i daţi ţara moştenire din tată în fiu? Nu vă jucaţi cu viaţa şi viitorul naţiunii! Ea nu poate fi moştenire decît a ei însăşi. Părinţii nu sînt liberi a-şi înstrăina libertatea fiilor lor!”.

     Mai tîrziu, într-un articol publicat în anul 1912 în revista “Facla”, ziaristul democrat N.D.Cocea scria: „Sub regele Carol s-a înjghebat şi întărit cea mai lacomă şi nemilostivă oligarhie bugetară. Sub regele Carol s-au ferecat lanţurile încătuşării a şase milioane de robi. Sub regele Carol au izbucnit patru răscoale ţărăneşti. Sub regele Carol satele au fost bombardate, 11.000 de ţărani fiind asasinaţi. Sub regele Carol s-a înfrînt înaintarea ţării spre democraţie. Sub regele Carol s-au întinat sufletele, s-au pîngărit caracterele, s-au sfărîmat voinţele, s-au „domesticit” rarele firi dîrze. Sub regele Carol, ţara a fost dată peşcheş Germaniei”. Într-un alt articol din aceeaşi publicaţie, N. D. Cocea arăta: „După cei patruzeci şi cinci de ani de domnie ai regelui Carol, sîntem astăzi ţara sifilisului, a pelagrei, a răscoalelor cronice şi-a foametei permanente. Sîntem poporul castrat de idealuri şi cu aripile avînturilor frînte. Sîntem aşternutul în care s-au încuibat şi furnică ploşniţe mărunte, ploşniţe nenumărate, ploşniţe brătieniste şi takiste. Sîntem patria regelui Carol I”De altfel, omul politic liberal I. G. Duca, prim-ministru al guvernului, asasinat în 31 Decembrie 1933 pe peronul regal al gării din Sinaia după audienţa de sfîrşit de an ce o avusese la Carol al II-lea, tocmai scrise, în ale sale Amintiri politice, despre înaintaşul acestuia, Carol I, cel pe care îl numea a fi fost „un om definitiv mediocru şi plin de meschinării”:

     „Mare ar fi regele Carol I dacă am putea spune că lui îi datoreşte România independenţa şi că el a fost în fruntea mişcării democratice care a rezolvat problemele vitale ale societăţii româneşti din zilele lui. Cînd însă ştiut este că la independenţă a fost dus de Ion Brătianu, că se temea la 1877 să ia armele împotriva Turciei, că a încins coroana de oţel numai fiindcă a avut înţelepciunea în cele din urmă să se supuie stăruinţelor sfetnicilor săi, este greu să apari ca autorul independenţei, oricît de mult ai încerca mai tîrziu să cercetezi adevărul istoric în memorii cu iscusinţi ticluite. Iar cînd aproape 50 de ani ai lăsat ca nici una din problemele mari interne să nu primească o serioasă dezlegare, afară poate de chestia financiară şi de unele lucrări publice, chestia administrativă să se mărginească la diferite încercări nereuşite de organizare, chestia şcolară să ne poată ridica mai sus de ultima treaptă pe scara analfabetismului european, chestia agrară – cea mai însemnată – să rămînă nerezolvată sub un regim de răscoale periodice şi în mijlocul multor avertismente sîngeroase, cînd, în fine, ai stat pururea împotriva mişcării democratice şi, abia în ultimul an al domniei tale ţi s-a putut smulge consimţămîntul pentru o lărgire a dreptului de vot, nu se poate spune că ai fost un om superior şi un rege mare (...)

     Şi, continua I. G. Duca:S-au făcut adesea comparaţii între domnia regelui Carol şi domnia lui Cuza.. Nu voi încerca să stabilesc nici un fel de paralele între valoarea morală a unuia şi a celuilalt. Dar, incontestabil că mai mari au fost problemele ce şi-au găsit deslegare în scurta domnie a lui Vodă Cuza, decît toate cîte le-a putut rezolva domnia lui Carol I în 48 de ani şi, incontestabil, că Alexandru Ion I, prin pornirile generoase ale sufletului său şi prin larga înţelegere a marilor aspiraţiuni naţionale din vremea lui, a ştiut să se identifice mai de aproape cu Unirea, secularizarea şi împroprietărirea, decît a ştiut Carol de Hohenzollern-Sigmaringen să-şi lege numele de neatîrnarea ţării şi de toată opera de organizare şi consolidare a tînărului regat dunărean”.
(Va urma)

miercuri, 17 februarie 2016

Libertatea de exprimare inutilă

     Zarvă mare într-o anumită parte a presei. Urmare a somaţiei ANAF, televiziunea Antena 3 ar urma să elibereze spaţiul din care emite, spaţiu intrat în proprietatea statului, conform unei hotărîri judecătoreşti, definitive şi irevocabile. Asta e consecinţa gravelor infracţiuni de criminalitate economică dovedite de Justiţie – cu un prejudiciu adus statului român de circa 60 de milioane de euro! – pe care le-a comis Dan Voiculescu, patronul postului. Zarva vine din faptul că, pasămite, punerea în executare pe care o cere ANAF în aceste zile – executare care, se cuvine să precizăm, trebuia făcută, potrivit legii, de mult, şi care, nu se ştie pentru ce motive nu s-a făcut la timp – ar ascunde în miezul ei niscai interese de sugrumare a libertăţii de expresie, un atac la adresa „antenelor” lui Voiculescu, bla-bla-bla. Cunoaştem meniul. În această chestiune, premierul Dacian Cioloş, interpelat de ziarişti, a spus că  nu se poate cere guvernului său să fi rezolvat deja, în cele nici patru luni de la instalare, ceea ce nu au rezolvat guvernele anterioare în mandatele lor, inclusiv problema aceasta legată de Ant. 3. Cioloş a spus că este vorba despre o hotărîre judecătorească, aşadar ea trebuie pusă în executare, şi că îndrituită legal să rezolve probleme de acest gen este ANAF. Prin urmare, în cazul A3, instituţia respectivă trebuie să răspundă de ce nu a trecut pînă acum la executarea hotărîrii judecătoreşti, nu guvernul.

     Cu toată lipsa mea de simpatie pentru guvernul său, consider că premierul Cioloş chiar are dreptate. În sensul că problema nu este despre media şi libertatea presei – eu nici nu văd ce-are a face o asemenea năzbîtie de logică în toată povestea asta –, ci despre respectarea legii şi aplicarea unei hotărîri judecătoreşti. Reamintesc, aşa de pamplezir, că evenimentele huliganice, antisociale, din decembrie 1989 de la Timişoara au pornit exact de la refuzul unor sociopaţi de a se supune executării unei hotărîri definitive şi irevocabile pronunţate de instanţa judecătorească. Şi acolo era vorba tot despre refuzul de a eliberara un spaţiu la care locatarul nu mai avea dreptul legal... În cazul „Atrei”, miezul intrigii este de ce nu a fost pusă în executare pînă acum hotărîrea judecătorească de evacuare din clădirea statului a locatarului abuziv, indiferent cine este acest locatar şi cu ce se ocupă el – iar cine se face vinovat pentru asta trebuie tras la răspunderea legală – şi nu ce interese ascunse ar avea autorităţile să-l execute pe locatarul fără drept. Şi dacă ar avea ele nu ştiu ce interese, nu contează, cîtă vreme evacuarea este obligatorie prin hotărîrea definitivă a instanţei. Că doar, eventuala existenţă a pîrîtelor interese nu ar putea revoca hotărîrea şi anula executarea! 

     Nu ştiu de ce, am mai observat aspectul acesta, în România mare parte dintre ziarişti, printre care şi cei de la Atrei, consideră că presa este deasupra legii şi că trebuie să i se permită presei infamia asta! Ţeapă! Presa, nici ea, nu este şi nu poate fi mai presus de lege şi ar fi un abuz inacceptabil să fie. În societatea democratică, şi presa trebuie să stea în rînd cu legalitatea, ca oricine altcineva. Avînd în vedere însă că foarte mulţi dintre salariaţii din jurnalism, prin lipsa studiilor de specialitate şi-a calităţilor individuale necesare, sînt nişte intruşi în domeniu, adică sînt orice altceva numai jurnalişti nu, este de bun simţ să ne întrebăm dacă nu cumva mulţi dintre ei au pătruns în breaslă tocmai din trebuinţa, impulsul sau iluzia că vor fi ei înşişi mai presus de lege!

     O viziune diferită, comparativ cu a primului-ministru, dovedeşte a avea  în această chestiune preşedintele Klaus Iohannis. Domnia sa declară ceva de genul că executarea hotărîrii judecătoreşti în cauză "este o abordare heirupistă din partea ANAF, cel puţin nepotrivită, dacă nu chiar discutabilă" şi că "libertatea de exprimare nu poate fi suprimată pentru banale motive administrative". Hait! (Era să zic "hail"!). Dacă nu aş fi aflat că vorbele acestea sînt ale preşedintelui, aş fi zis că ele au fost rostite probabil de vreun mocofan din categoria "vax populi". Dar, nu. Domnul preşedinte Iohannis e, totuşi, un politician. Domnia sa preferă ipocrizia presei, nu inamiciţia ei. Fireşte. Pentru un aşa înalt interes politic, preşedintele îşi asumă a insinua şi a induce în public ideea că recuperarea de către autorităţi a celor 60 de milioane de euro, delapidaţi de infractorul dovedit şi priponit, e un moft adiministrativ heirupist! Se poate? Îhî, cum să nu? Uau!

     Fie, dar să observăm că sînt concetăţeni ai noştri care au fost executaţi de lege pentru infinit mai puţin. De exemplu, pentru 60 de lei sau pentru 6 caltaboşi la pachet(!). Şi, mai cu seamă, să observăm că sînt zeci de mii de cetăţeni care au fost evacuaţi din locuinţe, de-a lungul anilor ăştia de... multă, multă demooocrasi, la fel de heirupist, pentru că locuinţele au fost cedate unor proprietari hotărîţi de instanţele de judecată. Sute de familii din toată ţara au fost aruncate, cu copiii şi calabalîcul, direct în stradă, sub cerul liber, sau strămutate în colibe amenajate la marginea oraşelor şi nimeni, nici A3, nici măcar preşedintele în funcţie, nu a considerat asemenea situaţii ca fiind urmarea unor "abordări heirupiste" şi a unor "banalităţi administrative". Ba, tocmai politicienii, cu preşedintele şi presa lor "liberă" în frunte, le-au consimţit ca atare, le-au încurajat şi le-au consacrat ei înşişi ca pe nişte acte de incontestabilă justiţie socială, vezi Doamne!

     Libertatea de exprimare nu poate fi suprimată pentru o banalitate administrativă, ne spune domnul Iohannis, deşi „banalitatea” despre care vorbeşte valorează, cum ziceam, vreo 60 de milioane de iepuroi şi deşi pe biata libertate inutilă de exprimare nu a suprimat-o nimeni, de vreme ce A3 se poate aşeza la taclale, spre exemplu, şi pe o canapea prinsă între două cartoane pe trotuarul din faţa primăriei, nu? Ca oricare alt român fără casă, adică... Bun, liberatea de clănţănire nu poate fi suprimată, cred şi înţeleg asta, dar libertatea de vieţuire a părinţilor şi bunicilor noştri, care ne mor de foame umiliţi în propria ţară, nu-i aşa că poate fi suprimată, domnule preşedinte? Dar liberatatea tinerilor, care ne mor incendiaţi prin cluburi, este că poate fi suprimată, domnule preşedinte? Dar libertatea pruncilor de a trăi, dacă tot s-au născut în ţara asta!, zic a pruncilor care ne mor copţi în incubatoarele maternităţilor, care ne mor în spitalele de pediatrie otrăviţi – şi asta în timp ce astenicul ăla de ministru al sănătăţii dumneavoastră ne spune că nu avem motive de îngrijorare(!!) şi că „trebuie să luptăm cu toţii, în primul rînd copiii”...!? –, aşadar ea, libertatea de a trăi a pruncilor noştri, ne-aşa că poate fi suprimată? Cît de „banale administrativ” vi se par toate aceste „heirupisme” ale realităţilor imediate pe care le trăim noi, nu voi!, şi cît de „nepotrivite, dacă nu discutabile” sînt ele? Cu dumneata vorbesc, domnule Preşedinte al României! Mda... Eu vorbesc... 

     Şi, cum ziceam, domnul Klaus Iohannis e, totuşi, un politician. Precum se vede, însă, este unul din categoria "Aşa, Nu!". (Ab)uzează de libertatea de exprimare inutilă.

P.S. – Nu am uitat de partea a doua a textului precedent, din 11 februarie. Va veni. 

joi, 11 februarie 2016

Românii împotriva regimului dinastic

     S-au scurs 150 de ani de la actul nelegiuit şi mişelesc al înlăturării de la conducerea României a Domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Act conspiraţionist odios, al unei monstruoase coaliţii politice de inspiraţie ocultă, alcătuită din membri de frunte ai „puterii” şi „opoziţiei”, mulţi dintre ei titulari ai unor posturi de rang înalt în guvern, armată, administraţie publică sau biserică. Mai toţi titulari de averi şi afaceri exorbitante, întreţinători şi atîrnători de relaţii cu felurite rosturi la cancelariile şi legaţiile străine. Şi – desigur absolut întîmplător şi fără nici o relevanţă – mai toţi, de-a valma, ţiitori de nobile origini, matrimonii şi... extramatrimonii fanariote sau alogene pur şi simplu.

     Dincolo de orice pretext „înalt patriotic” au putut invoca uneltitorii în motivarea faptelor lor – căci, nu-i aşa, „patriotismul foloseşte nu numai demagogilor, ci şi trădătorilor pentru a se justifica”1 –, acţiunea lor a avut chipul desluşit al violării eticii loialităţii şi-al supremei trădări. Scopul îndeplinit al loviturii de stat a fost înlăturarea alesului domn pămîntean al abia constituitului stat unitar român şi revenirea la regimul prevladimiresc al xenocraţiei impuse. Aşa a fost înlăturat Cuza-Vodă, iubitul „prinţ al unirii”, cum l-au numit urmaşii, întemeietor de ţară, ctitor de aşezăminte şi dătător de legi, după cum îl va fi înrînduit în conştiinţa neamului însuşi Mihai Eminescu, prin versurile sale. Aşa a fost adusă pe capul ţării, dar mai ales împotriva voinţei populare, dinastia străină de neam. Şi, aşa s-a născut dispreţul românilor pentru monarhie!

     Astăzi, în condiţiile regimului instaurat în decembrie 1989, monarhia este resuscitată oficialmente şi neslăbit zi de zi, mai greţos propagandistic şi mai agresiv manipulatoriu de la un an la altul. Vîrful de seringă al acestui aplicat program antiromânesc de intoxicare monarhică a populaţiei îl reprezintă, de departe, Televiziunea Română. Aşadar, televiziunea publică, finanţată de la bugetul statului. Portavocea oficială a regimului de ocupaţie. De fapt, cuibul cu viespi al acestuia! O instituţie care, tocmai de aceea, se cere neutralizată degrabă cu insecticid Antifraudă şi dezafectată. Sutele de milioane de euro pe care trîntorii acestei instituţii le toacă anual din buzunarele românilor şi împotriva sănătăţii lor spirituale se revendică, vădit, a fi de urgentă şi maximă utilitate în alte domenii de interes public, mult vitregite de pretinsa neputinţă bugetară a guvernului.

     În asemenea circumstanţe perpetuate de peste un sfert de secol(!), reprezentanţii dinastiei xenocrate a hohenzollernilor şi-au recăpătat de la statul român actual patalamaua de demnitari ai săi (ca... casă regală a Republicii!?, pardon de expresie!) şi, mai cu seamă, li s-au "retrocedat”, şi încă mai cer!, averi fabuloase pe care le stăpîneau prin ţara asta înainte de 30 Decembrie 1947, averi pe care, nu-i aşa, le adusese cu el din Prusia natală Karol Cohenzollern-Sigmaringen, alias Carol I, uzurpatorul lui Cuza, în geamantanul cu care friţul a debarcat incognito la Turnu-Severin, în primăvara lui 1866. Dar, reprezentanţii şi apologeţii monarhiei străine de ţară şi de aspiraţiile dintotdeauna ale poporului, inclusiv istoricii obedienţi numitei dinastii prusace a cohenzollernilor, n-au catadixit niciodată şi nu catadixesc nici azi să se vorbească despre sentimentele antimonarhice ale românilor, despre ridicările sociale şi de opinie ale acestora împotriva regimului dinastic. Ce contează adevărul cînd de preţ le e minciuna? Ori cu ea nu stă şi însuşi regele la masă?

     Trecem peste mişcarea revoluţionară antidinastică din august 1870, rămasă în istorie sub denumirea generică şi elocventă „Republica de la Ploieşti”, trecem peste răscoalele ţărăneşti din anii 1888, 1893 şi, mai ales, 1907, trecem şi peste nenumăratele revolte muncitoreşti împotriva guvernărilor şi guvernămîntului pe care societatea românească le-a cunoscut de-a lungul zecilor de ani de monarhie  mişcări, răscoale şi revolte pe care, toate, dar absolut pe toate!, dinastia regală le-a reprimat cu grindina gloanţelor şi tăişul baionetelor. Aici vom reţine doar că, întotdeauna, românii au ridicat din rîndurile lor conştiinţe înaintate, de la oameni simpli, dar pe deplin lucizi şi demni, pînă la personalităţi ale culturii şi politicieni de caracter integru, care, fiecare în puterea şi dreptul său, şi-au afirmat opoziţia patriotică faţă de instituţia antidemocratică şi inerent xenocrată a monarhiei, faţă de regimul dinastic. Voi exemplifica din destul despre aceasta – spre dreapta condiţie a adevărului şi-a luării aminte a fiecăruia – în partea a doua a acestui material, pe care o voi posta aici în zilele următoare.
____________
1 Ion Cristoiu – „Istoria ca telenovelă – Patriotismul bun la toate”, editorial din 21 mai 2006, în jurnalul.ro

miercuri, 3 februarie 2016

Actualitatea vremurilor de demult

„Numai oamenilor de rînd poate să le treacă prin minte gîndul de a căuta în scrierile lui Eminescu oglindirea vieţii lui individuale. Oameni de seama lui ştiu că durerile lui erau durerile tuturora şi plăcerile lui, plăcerile tuturora. Şi puţine sînt, în adevăr, plăcerile de care el a putut să aibă parte în viaţa lui.

El avea cuvinte să cheme pe Ţepeş-Vodă şi să-l roage ca să facă într-o parte temniţă, iar într-alta o casă de nebuni şi să-i îndesuie pe unii ici, pe alţii colo. Nu mă bate gîndul să mă fac judecător al societăţii în care trăiesc, căci omului nevoiaş nu-i rămîne decît să se retragă într-un colţ şi să tacă. E mai presus de toată îndoiala că, atunci cînd trăia dînsul, erau în ţara asta destui oameni şi pentru temniţă şi pentru casa de nebuni.

Erau atunci oameni care cheltuiau fiecare în cîte un singur chef mai mult decît pot să agonisească sute de alţii muncind timp de un an de zile. Erau oameni care mîncau la o singură masă mai mult decît mîncau o mie de alţii într-o săptămînă. Erau oameni care risipeau cu cai, cu cîini, cu femei şi cu alte lucruri galante mai mult decît era destul spre a hrăni un colţ de ţară. Erau oameni care-şi făceau din nimic averi mari, şi oameni care ocupau trei-patru funcţii cu belşug retribuite. Dar, acestea sînt banalităţi, pe care toţi le ştim şi mai ştim şi altele care nici că s-ar putea spune în auzul tuturora.

Intrat în asemenea societate, omul sărac nu putea să-şi păstreze independenţa şi curăţenia inimii, căci prea erau mari exigenţele celorlalţi, şi prin muncă onestă nicăiri nu se poate agonisi atît cît trebuie să risipeşti pentru ca să nu fii luat în bătaie de joc. Nu îi rămînea, deci, lui Eminescu decît să facă şi el ceea ce vor mai fi făcînd şi alţii – să trăiască în smerită retragere. El, însă, n-a făcut lucrul acesta, căci se gîndea mai mult la ceea ce are să fie decît la ceea ce este”. Ioan Slavici - Amintiri (1924).