miercuri, 27 aprilie 2016

Preţ mizer pentr-un popor de vieţi pierdute

Românii împotriva regimului dinastic (partea a şasea)

   Să analizăm, fie şi sumar, care au fost rolul şi influența pe care le-a avut cu adevărat ex-regele Mihai, în calitatea sa de şef al statului, asupra destinului societăţii româneşti în anii războiului mondial. Mai întîi, să observăm că unii au trudit cu osîrdie decenii de-a rîndul, şi încă mai trudesc, la toaletarea, restaurarea şi tămîierea acestui personaj al unor vremuri reprobabile demult apuse, supralicitîndu-i figura prin întorsături de condei, întru imortalizarea şi comercializarea sa politică. Alţii, dimpotrivă, se canonesc să îi minimalizeze importanţa avută, spre absolvirea sa de orice culpă sau imputare istorică, înfăţişîndu-l ca pe o nevinovată decoraţiune aristocratică a unei epoci care, pasămite, nu l-a meritat! Şi unii, şi ceilalţi provin negreşit din categoria oportuniştilor vremurilor şi ai societăţii – adulatori de profesie, lingăi cu vocaţia slugărniciei, indivizi mînaţi de instinctul meschin al parvenirii şi căpătuielii personale. Caractere mici!

   Există în ceea ce-l priveşte pe numitul personaj dinastic o adevărată controversă istorică şi în privinţa influenţei sale asupra destinului evreimii din România anilor întunecaţi ai războiului. A avut sau nu regele Mihai vreo implicare concretă în soarta evreilor noştri, şi în ce sens? Dacă nu a avut, trebuia să aibă? Dacă a avut, a fost o implicare majoră sau, dimpotrivă, una redusă, poate chiar inexistentă? Este aceasta o chestiune delicată, desigur, şi, tocmai de aceea, este doar în putinţa istoricilor să o desluşească. A istoricilor corecți. Adevărul istoric nu poate fi escamotat. Altfel, discuţiile la nivel de societate sînt libere, cît de sensibile ar fi. Istorici sau nu, unii pretind că Mihai Hohenzollern nu a avut vreo implicare, nici măcar vreo influenţă asupra politicilor antievreieşti din epocă. Totul a fost în responsabilitatea lui Antonescu şi a regimului său autoritar, pretind ei, iar regele Mihai, cu dezavantajul diferenţei copleşitoare de vîrstă faţă de general, nu putea avea vreun cuvînt de spus în faţa acestuia. Asta mi se pare a fi pretenţia lichelelor. Care se fac a nu înţelege că tocmai lipsa de implicare a regelui, fie şi adevărată de-ar fi, în soarta tragică a evreimii, din calitatea lui de suveran, aşadar de şef al statului, îl incriminează incontestabil și imprescriptibil.

   Lipsa lui de implicare din postura, repet, de şef al statului, pentru prevenirea, oprirea sau măcar pentru atenuarea unor decizii sau fapte abominabile care s-au comis împotriva evreilor (şi nu numai a lor!), fac din fostul rege nu un nevinovat cum se spune, ci, dimpotrivă, un complice la crimă, un complice la Holocaust, iar istoricii şi evreii deopotrivă ştiu asta şi ar trebui şi să o recunoască explicit. Dacă din conştiinţă şi grijă pentru soarta ţării, aşa cum se pretinde, Mihai l-a oprit pe Antonescu la momentul 23 August 1944, de ce nu a făcut-o majestatea sa în 22 iunie 1941, cînd s-a declanşat războiul antisovietic, sau, cîteva săptămîni mai tîrziu, la trecerea Nistrului, de ce nu a făcut-o în timpul pogromurilor antievreieşti din Moldova, de ce nu l-a oprit, măcar, după Stalingrad, ci a făcut-o abia atunci cînd contraofensiva sovietică ajunsese deja la Iaşi și devenise o amenințare iminentă și înspăimîntătoare la adresa întregului teritoriu național, inclusiv la adresa Capitalei și... a Palatului Regal? Nu a putut-o face în contextul geopolitic şi militar dat sau pentru că, pur şi simplu, gira el însuşi, cu autoritatea sa regală, linia politică impusă Mareşalului Antonescu de Consiliul de Coroană şi clasa politică? De ce nu recunosc evreii aceste adevăruri despre ex-regele Mihai şi îl iartă, aşa cum o fac de mai bine de 75 de ani? Ce interese sînt la mijloc? Poate tocmai acelea că Hohenzollernii sînt masoni şi la origine evrei? Mizer preţ pentr-un popor de vieţi pierdute!

   Spun că la origine hohenzollernii sînt evrei, evident, fără vreun reproş la aspectul ăsta – care, de altminteri, n-ar fi decît un reproş prostesc – ci ca reproş la adresa acelor evrei care îi tratează cu îngăduinţă inadmisibilă, cu un soi de subiectivism etnic incorect şi abuziv, în condiţiile în care pe vinovaţii ne-evrei i-au căutat cu agenţii secreţi zeci de ani, în toată lumea şi i-au scos şi din gaură de şarpe pentru a le da pedepsele cuvenite. Oare, casa „regală” de Hohenzollern şi Mihai însuşi, nu au nici o responsabilitate? De ce pe nefericitul comandant de front al armatei române, Mareşalul Ion Antonescu, evreii nu l-au iertat cu o iotă, au mers cu umilirea şi intransigenţa penală împotriva lui pînă la capăt – deşi, lucru ştiut şi evident, el nu avea faţă de nativii evrei din România, nici pe departe, vina pe care o aveau capii nazismului şi ai fascismului sau aliaţii acestora din alte părţi ale Europei faţă de evreii din ţările respective – iar pe rege şi camarila sa evreii i-au iertat de la bun început şi pînă azi? Să mai amintim şi de faptul că, în timp ce pe mareşalul armatei îl executau, pe comandantul ei suprem, regele Mihai Hohenzollern, îl decorau cu ordinul sovietic „Pobeda”, prin mîna tătucului Stalin, el însuşi evreu la origine?

   Este adevărat, în România nu a existat holocaust în sensul în care este el înţeles în raport cu amploarea şi specificul exterminărilor de evrei comise pe teritoriile Germaniei şi Poloniei, spre exemplu. Dar, şi pe teritoriile României, ca şi în numeroase alte ţări, inclusiv pe teritoriile sovietice, s-au promovat şi practicat – în virtutea curentelor pro-fasciste şi pro-naziste dominante în acei ani de război şi teroare generalizată – politici antisemite, de deportare şi, pe alocuri, de reprimare brutală a unor categorii evreieşti, ţigăneşti, dar şi, pe considerente asemănătoare, a unor comunităţi... româneşti, (a se vedea mai ales teroarea hortysto-fascistă din Ardeal!), sîrbeşti, slovace etc. Prin urmare, dacă în acest complicat context general de politici şi fapte cu orientare antievreiască şi antisemită din acei ani, dar şi cu orientare strict politică, respectiv anticomunistă, antisocialistă şi antibolşevică, inclusiv antimasonică, aşadar profund antidemocratică, context pe care, dacă vor, istoricii evrei şi nu numai ei îl pot numi "holocaust", zic, deci, că dacă în tot acest context este inclusă şi România lui Antonescu, nu văd de ce Mihai Hohenzollern ar fi exonerat de orice răspundere morală şi juridică, în condiţiile în care, din toate punctele de vedere, şeful statului el era! Că nu s-a implicat direct în politica răului? Nimic mai fals! S-a implicat în rău tocmai prin neimplicarea împotriva răului! Avea datoria să o facă, rege fiind! Aceasta e prima obligaţie politică şi morală a unui şef de stat, a unui rege!

   Că n-a putut s-au că n-a fost capabil să o facă este o circumstanţă agravantă pentru cel care ocupă o asemenea demnitate. Nu avea dreptul să nu poată! Altfel, avea la îndemînă soluţia onorabilă a abdicării sau a sinuciderii explicate! Căci, rege a putut continua să fie? Cînd evrei, ţigani, comunişti şi alţi democraţi şi luptători antifascişti erau împuşcaţi ca vitele sau cînd mureau în deportări ori schingiuiţi în puşcăriile regimului fascist pe care Mihai Hohenzollern îl patrona de pe tronul ţării, cînd românii din Ardeal erau exterminaţi de hoardele ungaro-hortyste, cînd soldaţii români mureau cu sutele de mii pe cîmpurile de bătaie pentru eliberarea Basarabiei, apoi pentru eliberarea Ardealului, el a putut fi rege? A fost capabil? Dormea bine? Mînca bine? Hăndrălea bine? Cînd mama şi soţia Mareşalului Antonescu i-au cerut "regelui" îndurare pentru iubitul lor fiu şi soţ, şi trebuia o semnătură, o simplă semnătură regală, pentru ca Mareşalului Patriei să-i fie comutată pedeapsa în închisoare pe viaţă, cum a reacţionat "suveranul" iubitor de ţară? A întors spatele, scriind pe memoriul femeilor: "Nu se aprobă"! Aceasta i-a fost recunoştinţa faţă de binefăcătorul său, Ion Antonescu, cel care jurase în 1940 să-i stea regelui „stîlp de veghe” şi să-i apere tronul! Pentru toate aceste fapte individul dinastic nu e vinovat?! Fie măcar sub aceste aspecte - suficiente oricum! - nu este el, Mihai Hohenzollern, un adevărat trădător al intereselor naţionale, aşa cum a spus cineva? Ba, este. Este cu asupra de măsură!
(Va urma)

luni, 11 aprilie 2016

În riscul ipocriziei patriotice

Între două episoade antidinastice, să luăm un respiro tematic. Acum vreo săptămînă am citit pe un blog un text în care se evocau cei 72 de ani împliniţi de la bombardamentele anglo-americane din 4 aprilie 1944. Ele au vizat oraşele Bucureşti şi Ploieşti şi au luat viaţa a circa 4.000 de oameni din rîndul populaţiei civile, dintre care aproape trei mii numai în Capitală, alte mii fiind răniţi. Nu insist acum pe subiectul acesta, spun doar că autorul textului de care vorbesc, de fapt, o autoare, deplîngea pe bună dreptate faptul că în Bucureşti nu există un monument care să menţină vie amintirea tragicului eveniment de război şi să omagieze memoria uriaşului număr de victime nevinovate.

Am trimis următorul comentariu la text (citez):
<< ...Iar, în aceste zile presa noastră scrie despre asta(!): "Ziua NATO în România se marchează, începînd din 2005, în prima duminică a lunii aprilie, în baza unei propuneri legislative. La alegerea datei s-a ținut seama de apropierea de data oficială a aderării României la Alianța Nord-Atlantică (29 martie 2004) și de data arborării oficiale a drapelului român la sediul NATO de la Bruxelles (2 aprilie 2004)". Şi, de fapt, adaug eu, s-a ţinut seama de apropierea de data bombardamentelor anglo-americane din 4 aprilie 1944, "raiduri teroriste", după cum elocvent le cataloga presa românească a vremii.  Asta pentru ca batjocura, sfidarea şi umilirea istorică la adresa României să fie depline peste timp, căci, vă daţi seama, dragilor? Înjugarea ei în NATO (început de aprilie 2004) s-a făcut, practic, la momentul cînd românii comemorau 60 de ani de la acele bombardamente criminale asupra populaţiei! Ce "coincidenţă" cinică! Şi, presa de azi îşi vede liniştită de prostiile ei: "Ziua NATO reprezintă un eveniment de referință pentru societatea românească din perspectiva statutului României de aliat (sic!) NATO și a semnificațiilor asociate acestui moment, fiind o sărbătoare publică dedicată democrației, spiritului european și euro-atlantic". Pur şi simplu, ţi se întoarce stomacul pe dos şi te apucă voma, nu alta! Şi ce limbaj propagandistic gros, de lemn putregăios! Cică, "sărbătoare publică a democraţiei, spiritului european şi euro-atlantic"! Lua-v-ar Draculea să vă ia în ţepele lui, cu democraţia şi spiritele voastre ticăloase de poponauţi ce sînteţi! >>

Comentariul trimis – care, precum se poate constata, nu e o blasfemie şi nici necuviincios faţă de cineva nu e – nu a fost publicat de proprietarul blogului. De altfel, textului îi lipsesc cu desăvîrşire comentariile cititorilor, deşi în finalul său acestea sînt cerute în mod explicit de autor şi deşi mai fiecare alt text de pe blog a primit zeci de comentarii. Bizar! Înţelegem, fireşte, că oricine are dreptul, cînd doreşte sau... cînd trebuie, să publice ori să nu publice pe blogul săcomentariile unuia sau altuia ori pe toate la un loc. Precum se vede, oricine are şi dreptul să protejeze sensibilităţile de crocodil ale asasinilor occidentali de insensibilitatea recursului la memorie a victimelor lor orientale. Chiar şi cu asumarea decepţionantă a riscului de ipocrizie patriotică la care se expune, dacă vrea.

joi, 31 martie 2016

Un simbol pasiv, un fleac al istoriei

Românii împotriva regimului dinastic (partea a cincea)

   Aşadar, ce a reprezentat pentru istoria României ultimul monarh al dinastiei iudeo-prusace de Hohenzollern (Cohen-Zollern), fostul rege Mihai, fiu al lui Carol Caraiman alias Carol al II-lea? În primul rînd, dacă pînă la vîrsta de 18 ani personajul a fost în mod evident un fleac în mîna  ignobilului său tată – am scris despre acest aspect aici http://www.nicolaenicu.blogspot.ro/2015/12/tentativa-de-lovitura-de-stat-de-dupa Colectiv.html  -, după această vîrstă el a devenit un fleac în mîinile altora. Elocvent şi semnificativ în acest sens este modul în care a ajuns el rege, după alungarea de pe tron a tatălui său, Carol al II-lea, de revolta naţiunii împotriva regimului dinastic.

   În 7 septembrie 1940, cînd încă nu împlinise 19 ani, Mihai, „mare voievod de Alba-Iulia”(!) la momentul respectiv, a fost beneficiarul unei loialităţi greu de lămurit şi de înţeles a generalului Ion Antonescu faţă de monarhie şi dinastia hohenzollernilor, o loialitate care, finalmente, avea să se dovedească fatală pentru acesta, după cum bine ştim. Era începutul de septembrie al unui an tragic, poate cel mai tragic pentru destinele noastre naţionale, iar fierberea societăţii româneşti împotriva scandaloasei dictaturi carliste şi dispreţuitului regim dinastic ameninţa cu abolirea iminentă a monarhiei. De astă dată, poporul se manifesta cu vehemenţă în stradă, în mai toate oraşele ţării – pe 2 septembrie, o mare demonstraţie de protest a bucureştenilor, care tindea spre un început de insurecţie împotriva regalităţii, a fost împrăştiată în puterea nopţii cu focuri de armă automată! – atît faţă de pierderea Basarabiei şi Bucovinei, prin acceptarea ultimatumului sovietic din 27 iunie, cît şi faţă de pierderea Ardealului, prin acceptarea Diktatului fascist de la Viena din 30 august. Furia populară era accentuată şi de promptitudinea cu care autorităţile regale române executau, chiar în acele zile, evacuarea teritoriului naţional de peste munţi, precum şi de anunţata cedare a Cadrilaterului (judeţele Caliacra şi Durostor), parte a Dobrogei istorice, străvechi teritoriu geto-dacic de stăpînire şi continuitate românească încă de pe vremea domnitorului Mircea cel Bătrîn (1386-1418).

   Mai mult de-atît, abdicarea lui Carol al II-lea era cerută şi de întreaga clasă politică, ostilă acestuia încă după 31 martie 1938 (sic!), data cînd regele şi amanta sa, Elena Lupescu-Grünberg, fiica unor evrei de origine germanică din Iaşi, convertiţi la creştinism, îşi instituiseră regimul dictaturii personale. Acum, clasa politică îl făcea pe rege direct răspunzător pentru prăbuşirea teritorială a ţării, o clasă politică altfel profund ipocrită, cîtă vreme şi ea însăşi era, deopotrivă, răspunzătoare. În aceste împrejurări precipitate, urît şi contestat de popor, dar pînă şi de unii membri ai camarilei sale, Carol al II-lea apelează în disperare de cauză la generalul Ion Antonescu să salveze monarhia. Monarhia, desigur, că ţara era... bine mersi! „Scapă-ne, nu pleca! Tu eşti patriot!”, l-ar fi implorat regele pe hîrşitul soldat la finalul audienţei. Asta cu patriotismul se potrivea. Era chiar coarda sensibilă a lui Antonescu, iar perfidul monarh ştia să gîdile la lingurică! Aşa că, deşi suportase dinspre dinastie o îndelungată hărţuire politică şi încă tocmai evadase din surghiunul de la Mînăstirea Bistriţa, Ion Antonescu se lăsă înduplecat de rugămintea... asupritorului său şi acceptă preluarea sub autoritatea sa militară absolută a prerogativelor regale cedate de Carol către fiul său propriu, Mihai. Era în 6 septembrie 1940. „Regele s-a consultat toată noaptea cu oamenii săi politici şi s-a convins că ţara cere abdicarea sa. A pus însă condiţia ca eu să iau asupra mea prerogativele regale, iar eu am promis să stau stîlp de veghe lîngă Voievodul Mihai, viitorul rege, şi să-i păstrez tronul”, mărturisea Ion Antonescu la procesul său din anul 1946, în faţa instanţei judecătoreşti.

   Prin urmare, deducem că regele era conştient de inaptitudinea progeniturii sale pentru exercitarea prerogativelor regale – era încă necopt, mai tont de felul său şi puţin cam autist –, de vreme ce a simţit nevoia să-i ceară autoritarului general să ţină sub protecţia sa tronul viitorului rege. A doua zi dimineaţa, noul Preşedinte al Consiliului de Miniştri, generalul Ion Antonescu, îl cheamă pe vlăstarul regal să depună jurămîntul de monarh. „La ora 9, am fost trezit de telefon. Eram anunţat că trebuia să merg să depun jurămîntul. Pe jumătate adormit, m-am dus la Palat, unde l-am găsit pe Antonescu, împreună cu reprezentanţi ai armatei, cu ministrul de justiţie, cu patriarhul şi cu mai mulţi înalţi demnitari. În faţa lor am depus jurămîntul de credinţă”, îşi amintea peste ani Mihai Hohenzollern-Caraiman. „Eram puţin buimac din cauza precipitării evenimentelor. Antonescu a profitat de starea mea pentru a mă face să semnez un decret care îl confirma pe cel al lui Carol al II-lea şi prin care i se acordau puteri depline”, mărturiseşte el. „Antonescu luase în mîinile lui treburile ţării, iar eu devenisem un figurant. Profitînd de popularitatea mea, Antonescu avea intenţia de a mă folosi ca pe un simbol pasiv”. Asta verifică faptul că tatăl său, Carol al II-lea, nu se înşelase în privinţa sa. Mihai Hohenzollern era un limitat. Prin urmare, el nu putea fi decît un rege-marionetă, un simbol pasiv al manipulatorilor săi, după cum recunoaşte chiar el. Un fleac al istoriei, aşadar. Dură, dar reală constatare! 

   - Citatele pe care le-am folosit în text sînt preluate din "Almanah Istoric", Editura Tess - Expres, 1996, pag. 29-31 şi 197.

(Continuăm curînd).

marți, 15 martie 2016

Vaca grasă şi lăptoasă a hohenzollernilor

Românii împotriva regimului dinastic (partea a patra)

     De-a lungul timpului, monarhia xenocrată a hohenzollernilor a acaparat în România avuţii exorbitante, practic inestimale, avuţii pe care ultimul ei atîrnător, Mihai, şi odraslele sale le-au recăpătat de la actualul regim politic cu asupra de măsură. În rostul unei corecte cunoaşteri şi unei drepte judecăţi, se cuvine să spunem că toată averea cu care a intrat în ţară primul dintre veneticii aceştia pe tronul vechii Românii, Carol, a fost o bocceluţă de mînă! A traversat centrul unei Europe sălbăticite de războaiele imperialiste ale epocii, călătorind spre România pe Dunăre, clandestin, deghizat în saltinbanc pe un vas habsburgic, ca însoţitor al lui I. C. Brătianu. Acesta din urmă, un intrigant politic şi un fariseu maladiv, a avut pe conştiinţă trădări fără număr, între care pe aceea a domnitorului Alexandru Ioan-Cuza şi, foarte probabil, pe aceea a lui Barbu Catargiu, primul prim-ministru al României unite la 1859, asasinat misterios în exerciţiul funcţiunii, la 8 iunie 1862, pe cînd trecea în trăsura guvernamentală pe sub clopotniţa din Dealul Mitropoliei, după ieşirea de la şedinţa Adunării Deputaţilor la care participase. Adică, numai ignoranţii să creadă că alde cohenzollernii ăştia au fost aduşi, aşa cum s-a spus, ca variantă de rezervă, într-o situaţie de forţă majoră pentru ţară! Lucrătura a fost perfidă, iar iţele ei s-au tras cu mult înainte atît din interior cît şi din exterior şi s-a plătit cu sînge şi destin naţional.

     Cînd la 30 Decembrie 1947 Mihai Hohenzollern a abdicat sub presiunea inexorabilă a istoriei şi a refuzat oferta autorităţilor să îşi continuie viaţa în România ca cetăţean cu statut de fost înalt demnitar al statului, preferînd loialitatea faţă de străinătate, a primit, totuşi, de la guvern îngăduinţa să plece din ţară cu întreaga avere personală pe care şi-a revendicat-o, fapt ce demonstrază că regimul comunist al acelor ani l-a tratat cu adevărat regeşte şi nicidecum sub ameninţarea pistolului, aşa cum a afirmat el după 1990. În noaptea de 3 spre 4 ianuarie 1948, un tren cu opt vagoane de bunuri şi valori colosale a trecut peste frontieră cu iubitorul de ţară ex-monarh Mihai. Pînă şi automobilele cu care circula pe-aici şi le-a transferat în Elveţia! Toate acestea peste celelalte valori, unele de patrimoniu naţional, pe care majestatea sa a avut grija politică anticipativă să şi le transfere în cele străinătăţuri pe cont propriu, adică fraudulos!, încă din cursul anului 1947, valori pentru a căror recuperare, doar parţială, statul român avea să se judece în instanţele internaţionale zeci de ani, cu cheltuieli de zeci de milioane de dolari. Şi, cu toate acestea, în anii '90, fostul monarh şi neamurile lui au revenit, s-au restabilit şi s-au reîncetăţenit cu acelaşi tupeu nativ în România pentru a fi reîmproprietăriţi cu palate, domenii, hoteluri, baze de agrement, sute de mii de hectare de pădure, ferme agricole şi zootehnice, societăţi comerciale, alte averi şi zeci de milioane de euro "despăgubiri"! Şi încă mai au "revendicări" şi cereri de "despăgubire" de la statul român pe rolul instanţelor! Adică, patrioţi, nevoie mare, cohenzollernii ăştia, nu aşa oricum... În ochii lor felini şi hulpavi, România a fost întotdeauna o vacă grasă şi lăptoasă bună de muls. Nimic mai mult, dar niciodată îndestulătoare, biata de ea!

  Spuneam anterior că apologeţii regimului dinastic îşi justifică agresiunea propagandistică asupra opiniei publice sub motivaţia respectului ce s-ar datora însemnătăţii avute de monarhie şi de "regele Mihai” în istoria României. Ce a însemnat monarhia? Monarhia a însemnat uzurpare istorică generalizată! A însemnat uzurparea puterii de stat şi autorităţii politice, uzurparea suveranităţii şi identităţii naţionale, a naţionalismului însuşi. Uzurparea înfăptuirilor istorice ale poporului român timp de şapte decenii. Ce a însemnat monarhia? A însemnat teroare, sînge şi dezastru naţional! Corupţie economică, acorduri secrete antinaţionale, represiune şi asasinate politice la nivel înalt, greve, răscoale, reprimare militară, abandonarea teritoriului şi înstrăinarea tezaurului naţional, cedarea Basarabiei şi Bucovinei, sfîrtecarea Ardealului, vinderea Cadrilaterului. Represiune anticomunistă şi antilegionară. Hitlerizarea României, pogromurile antievreieşti, deportările antiţigăneşti, invadarea teritoriilor sovietice, lovituri de stat, decapitarea armatei române, arestarea, vînzarea şi uciderea Mareşalului Ion Antonescu, trădarea aliaţilor tradiţionali sau ocazionali. Corcire, desfrîu, adulter, impotenţă. Imoralitate. Expatrieri, subdezvoltare, sărăcie, analfabetism, foamete. Abdicare morală, politică şi naţională. Luptă consecventă şi apetit nesăţios pentru avere. În cîteva fraze, asta a însemnat monarhia în istoria României! Iar, ce reprezintă sau (cine ştie!) ce va fi reprezentat „regele Mihai”, punctăm în episodul următor...

duminică, 6 martie 2016

Minciuni sfruntate sau despre ilustra mitomanie regală

Românii împotriva regimului dinastic (partea a treia)

     Intenţionam să întrerup pentru o vreme continuarea seriei de articole pe tema aceasta, avînd în vedere că unul dintre subiecţi, ultimul monarh al României, Mihai Hohenzollern, aflat la venerabila vîrstă de 94 de ani, este în situaţie critică, după cum sîntem anunţaţi. Drept urmare, gîndeam că în aceste împrejurări s-ar cuveni o minimă îngăduinţă de spirit faţă de cel foarte bătrîn şi suferind, aflat poate în ultimele sale zile de viaţă. O îngăduinţă faţă de el şi, deopotrivă, faţă de familia sa. Din păcate, mai mult decît a-mi exprima compasiunea faţă de omul muribund, nu îmi pot îngădui în cazul de faţă. Şi asta, pentru simplul motiv că însăşi familia lui nu îşi îngăduie! Că nici camarila sa nu o face! S-ar cere mai multă decenţă prin discreţie şi mai mult respect pentru părintele şi regele lor în primul rînd de la ei, şi abia mai apoi de la altcineva. Dar nu, ei înşişi au găsit de cuviinţă în aceste momente să dezlănţuie iar cîinii apologiei mincinoase şi neruşinate prin presă, aşa cum o fac cu cinism şi neobrăzare faţă de societatea românească de mai bine de un sfert de veac. Ipocriţi precum îi ştim, de astă dată îşi justifică exhibiţionismul recidivant cu motivaţia aburitoare că „nu se pune problema monarhiei, ci numai a respectului pentru ceea ce simbolizează ea în istoria României, pentru ceea ce reprezintă regele Mihai în istoria modernă a ţării”. Chiar aşa, ce simbolizează ea în istoria României şi ce reprezintă el în istoria acestei ţări? Vom spune, mintenaş.

     Mai înainte însă, vreau a lămuri un aspect şi a demola nişte monumente ale minciunii şi fariseismului apologetic de sorginte xenocratică. Cineva îmi atrăgea atenţia asupra faptului că la anul 1866 a fost un plebiscit, prin rezultatele căruia s-ar demonstra, zice-se, că românii şi-au dorit monarhie şi regim dinastic. Inexact. Nu a existat un asemenea plebiscit! Căci, plebiscitul la care se face aluzie, cel organizat în aprilie 1866, la două luni după înlăturarea domnitorului Alexandru Ioan-Cuza, a fost în realitate o mascaradă ridicolă diversionistă, de care grupuri trădătoare şi corupte din clasa politică a vremii, dirijate de I. C. Brătianu, au avut trebuinţă pentru impunerea veneticului Karol Cohenzollern ca nou domnitor al României. Atît a însemnat „plebiscitul” în cauză şi nimic mai mult! Şi-aceasta, în condiţiile în care un plebiscit în România acelor timpuri era un plebiscit exclusivist, al electorilor, adică al celor puţini şi bogaţi care aveau drept de vot, şi nu unul al poporului în structurile sale democratice. Prin urmare, vorbim despre un plebiscit cu un puternic caracter discriminatoriu, aşadar unul eminamente nesemnificativ pentru voinţa populară. Asta, pe de-o parte. Pe de altă parte, rezultatele sale finale au fost denaturate grosolan, prin proceduri „electorale” jenante, unele de-a dreptul tragicomice, altele abuzive sau agresive, şi toate de natură infracţională. Stau dovadă în acest sens inclusiv mărturiile scrise ale unor contemporani ai evenimentului, între care marele dramaturg I. L. Caragiale.

     Asta a fost baza „plebiscitară” a desemnării lui Karol Cohenzollern, alias Carol de Hohenzollern, la 10 mai acelaşi an, ca domnitor al României. Astăzi, la un veac şi jumătate de la acele evenimente flagrant antiromâneşti, urmaşii uzurpatorului prusac pretind că se împlinesc „150 de ani de la fondarea casei regale a României şi a Statului Român”. Ei pot pretinde orice, nu numai averi fabuloase de la Statul Român, că doară asta-i însăşi raţiunea lor de a se încăpuşa pe aici! Dar, susţinerea istorică pe care o afirmă cît ai clipi este un fals ordinar! De fapt, avem de-a face cu două minciuni sfruntate, în nota specifică ilustrei mitomanii regale. În primul rînd, statul român modern este opera istorică a lui Alexandru Ioan-Cuza, de domnia sa, şi nu a hohenzollernilor!, fiind legate atît constituirea statului prin unitatea sa politico-administrativă înfăptuită la 1859, cît şi denumirea ţării – România – consacrată la 1861, cu primul ei guvern instituit în ianuarie 1862 sub conducerea lui Barbu Catargiu, precum şi, sau mai cu seamă, întemeierea şi reglementarea prin legi organice a tuturor instituţiilor şi domeniilor de activitate fundamentale ale statului şi, practic, constituirea şi modernizarea patrimoniului naţional românesc. Cu alte cuvinte, în şapte ani cît i-a durat domnia, Cuza-Vodă a creat o ţară şi a redat poporului conştiinţa şi demnitatea propriei identităţi naţionale. Aşadar, stirpea prusaco-habsburgică a cohenzollernilor a venit aici nu să „fondeze” un stat român, aşa cum pretind astăzi urmaşii şi apologeţii ei, ci au venit aici să se înstăpînească peste o ţară de-a gata, să domnească peste un stat român existent şi deja modernizat prin truda şi sacrificiul de sine al altuia. O ţară creată tocmai de cel a cărui domnie i-au uzurpat-o fără scrupule şi pe care l-au exilat pînă la moarte din ţara lui, ei, cohenzollernii, nişte pripăşiţi ai locului.

     În al doilea rînd, cum regatul (trecerea la monarhie) a fost proclamat ca atare în 1881, la patru ani după proclamarea Independenţei de stat, este evident că fondarea „casei regale a României” anterior acestor evenimente ar fi fost imposibilă politic şi, prin urmare, lipsită de obiect într-o ţară aflată încă sub stăpînirea otomană. Cu atît mai puţin ar fi fost posibil un astfel de fapt în anul 1866, cînd Carol, un biet locotenent prusac, abia se insinuase fraudulos în ţară şi în capul ei. Aşadar, este de bun simţ să constatăm că zisa casă regală a României s-a putut fonda o dată cu proclamarea de fapt a regatului şi metamorfozarea lui Carol din domnitor în rege, respectiv la anul 1881. Zic că casa regală şi regatul s-au fondat de fapt şi nu de drept, fiindcă s-au făcut fără vreun temei legal democratic. Ele nu au reprezentat acordul de voinţă suverană dat de popor printr-un exerciţiu electoral legal şi legitim, ci urmarea unei samavolnicii politice evidente. Spre comparaţie, dacă analizăm cu obiectivitate realităţile faptice şi documentare ale actului de la 30 Decembrie 1947, vom constata că instaurarea Republicii a fost produsul unor evoluţii politice, fie şi formale pe alocuri, incomparabil mai legitime, mai progresiste, mai democratice. Procedura abdicării şi abolirii paşnice a monarhiei oferită de Guvernul României fostului suveran, Mihai Cohenzollern-Caraiman, a fost, în sine, un act de eleganţă şi civilizaţie – deşi nemeritat istoric – la adresa acestuia şi a regimului dinastic xenocrat şi desuet, inutil şi anacronic pe care el îl reprezenta şi, mai ales, a fost un act revoluţionar „fără zguduiri la adresa ţării”, cum s-a spus la momentul respectiv, ceea ce se putea traduce prin aceea că nu s-a dat foc morii pentr-un şoarece ştirb. Căci, sub aspect strict procedural, desigur, ce rege în lumea asta abdică de bună voie în favoarea republicii?
(va urma) 

duminică, 28 februarie 2016

Românii împotriva regimului dinastic (II)

(Continuarea textului postat în 11 februarie a.c.)

     Subliniam în prima parte a textului ideea că apologeţii regimului dinastic nu au admis vreodată a se vorbi despre ostilitatea românilor faţă de monarhie, inadmisibilitate menită a induce în conştiinţa publică falsa opinie că poporul nu manifestă resentimente faţă de uzurpatorii lui Vodă-Cuza, hohenzollernii, şi că în România nu există atitudine de frondă andinastică. Şi, vedem bine, ei practică şi astăzi eludarea neruşinată a adevărului istoric, cu sporită şi imundă osîrdie. Dacă, după cum spuneam, toate revoltele sociale şi mişcările democratice de protest la adresa regalităţii, a politicii şi faptelor ei au fost „tratate” de aceasta cu glonţul şi baioneta, cei care au îndrăznit să facă opoziţie fie şi formal, prin exprimare scrisă ori viu grai, şi-au plătit cutezanţa, întotdeauna, cu ani de puşcărie pentru ofensă la adresa familiei regale, considerată „crimă de lez-majestate” (vezi cazurile Bogdan Petriceicu-Haşdeu, Alexandru Macedonski, N. D. Cocea şi alţii) sau, pur şi simplu, cu internări forţate în ospiciu (cazul lui Mihai Eminescu fiind cel mai cunoscut). Căci, nu-i aşa, în regimurile monarhice „utilizarea unui limbaj necuviincios sau critic la adresa suveranului ori a dinastiei regale este o crimă”!
     
     Cu toate acestea, rezistenţa antidinastică a societăţii româneşti s-a manifestat constant de-a lungul vremii în rîndul unor oameni politici de înaltă conştiinţă democratică, dar, mai ales, în literatură şi presă – prin nuvele, piese de teatru, poezii, epigrame şi caricaturi, respectiv, eseuri şi articole demascatoare, pamflete, satire şi mărturii – autorii lor, printre care mari personalităţi ale culturii naţionale de pînă la primul război mondial, precum Mihai Eminescu, B. P. Haşdeu, I. L. Caragiale, George Coşbuc, Cezar Bolliac, Al. Macedonski, Constantin şi Anton Bacalbaşa, N. D. Cocea, Alexandru Vlahuţă şi mulţi alţii, asumîndu-şi cu temeritate, fie sub semnătură proprie, fie sub pseudonim, riscurile arestării şi interzicerii, ba chiar riscul asasinării. Unul dintre primii opozanţi ai regimului dinastic a fost enciclopedistul Ion Heliade-Rădulescu (1802-1872). Acesta, după fărădelegea înlăturării domnitorului Alexandru Ioan Cuza, făcea în calitate de deputat în Adunarea Legislativă a ţării o impresionantă pledorie împotriva regimul dinastic:

     „Permiteţi-mi să încep mai întîi prin a arăta că dinastia este nu numai un rău, cel mai mare rău pe care politicienii îl pot face propriei ţări, ci şi o absurditate. Dinastiile au cauzat totdeauna suferinţe şi necazuri naţiunilor. Dinastia este o uzurpare a proprietăţii naţionale. Dinastia este contra principiilor şi aspiraţiilor către care ţinteşte lumea modernă. Voiţi a aduce domn străin şi dinastie? Acestea sînt nişte inovaţiuni în legile şi obiceiurile ţării noastre. Dinastia la noi este contra tradiţiunilor. Să inovăm, dar în bine, nu în rău. Să nu introducem aceea ce ar trebui neîncetat combătut, căci aceea va fi germenele unei neîncetate revoluţiuni. Voiţi a urca pe tronul ţării pe un străin, căruia să-i daţi ţara moştenire din tată în fiu? Nu vă jucaţi cu viaţa şi viitorul naţiunii! Ea nu poate fi moştenire decît a ei însăşi. Părinţii nu sînt liberi a-şi înstrăina libertatea fiilor lor!”.

     Mai tîrziu, într-un articol publicat în anul 1912 în revista “Facla”, ziaristul democrat N.D.Cocea scria: „Sub regele Carol s-a înjghebat şi întărit cea mai lacomă şi nemilostivă oligarhie bugetară. Sub regele Carol s-au ferecat lanţurile încătuşării a şase milioane de robi. Sub regele Carol au izbucnit patru răscoale ţărăneşti. Sub regele Carol satele au fost bombardate, 11.000 de ţărani fiind asasinaţi. Sub regele Carol s-a înfrînt înaintarea ţării spre democraţie. Sub regele Carol s-au întinat sufletele, s-au pîngărit caracterele, s-au sfărîmat voinţele, s-au „domesticit” rarele firi dîrze. Sub regele Carol, ţara a fost dată peşcheş Germaniei”. Într-un alt articol din aceeaşi publicaţie, N. D. Cocea arăta: „După cei patruzeci şi cinci de ani de domnie ai regelui Carol, sîntem astăzi ţara sifilisului, a pelagrei, a răscoalelor cronice şi-a foametei permanente. Sîntem poporul castrat de idealuri şi cu aripile avînturilor frînte. Sîntem aşternutul în care s-au încuibat şi furnică ploşniţe mărunte, ploşniţe nenumărate, ploşniţe brătieniste şi takiste. Sîntem patria regelui Carol I”De altfel, omul politic liberal I. G. Duca, prim-ministru al guvernului, asasinat în 31 Decembrie 1933 pe peronul regal al gării din Sinaia după audienţa de sfîrşit de an ce o avusese la Carol al II-lea, tocmai scrise, în ale sale Amintiri politice, despre înaintaşul acestuia, Carol I, cel pe care îl numea a fi fost „un om definitiv mediocru şi plin de meschinării”:

     „Mare ar fi regele Carol I dacă am putea spune că lui îi datoreşte România independenţa şi că el a fost în fruntea mişcării democratice care a rezolvat problemele vitale ale societăţii româneşti din zilele lui. Cînd însă ştiut este că la independenţă a fost dus de Ion Brătianu, că se temea la 1877 să ia armele împotriva Turciei, că a încins coroana de oţel numai fiindcă a avut înţelepciunea în cele din urmă să se supuie stăruinţelor sfetnicilor săi, este greu să apari ca autorul independenţei, oricît de mult ai încerca mai tîrziu să cercetezi adevărul istoric în memorii cu iscusinţi ticluite. Iar cînd aproape 50 de ani ai lăsat ca nici una din problemele mari interne să nu primească o serioasă dezlegare, afară poate de chestia financiară şi de unele lucrări publice, chestia administrativă să se mărginească la diferite încercări nereuşite de organizare, chestia şcolară să ne poată ridica mai sus de ultima treaptă pe scara analfabetismului european, chestia agrară – cea mai însemnată – să rămînă nerezolvată sub un regim de răscoale periodice şi în mijlocul multor avertismente sîngeroase, cînd, în fine, ai stat pururea împotriva mişcării democratice şi, abia în ultimul an al domniei tale ţi s-a putut smulge consimţămîntul pentru o lărgire a dreptului de vot, nu se poate spune că ai fost un om superior şi un rege mare (...)

     Şi, continua I. G. Duca:S-au făcut adesea comparaţii între domnia regelui Carol şi domnia lui Cuza.. Nu voi încerca să stabilesc nici un fel de paralele între valoarea morală a unuia şi a celuilalt. Dar, incontestabil că mai mari au fost problemele ce şi-au găsit deslegare în scurta domnie a lui Vodă Cuza, decît toate cîte le-a putut rezolva domnia lui Carol I în 48 de ani şi, incontestabil, că Alexandru Ion I, prin pornirile generoase ale sufletului său şi prin larga înţelegere a marilor aspiraţiuni naţionale din vremea lui, a ştiut să se identifice mai de aproape cu Unirea, secularizarea şi împroprietărirea, decît a ştiut Carol de Hohenzollern-Sigmaringen să-şi lege numele de neatîrnarea ţării şi de toată opera de organizare şi consolidare a tînărului regat dunărean”.
(Va urma)

miercuri, 17 februarie 2016

Libertatea de exprimare inutilă

     Zarvă mare într-o anumită parte a presei. Urmare a somaţiei ANAF, televiziunea Antena 3 ar urma să elibereze spaţiul din care emite, spaţiu intrat în proprietatea statului, conform unei hotărîri judecătoreşti, definitive şi irevocabile. Asta e consecinţa gravelor infracţiuni de criminalitate economică dovedite de Justiţie – cu un prejudiciu adus statului român de circa 60 de milioane de euro! – pe care le-a comis Dan Voiculescu, patronul postului. Zarva vine din faptul că, pasămite, punerea în executare pe care o cere ANAF în aceste zile – executare care, se cuvine să precizăm, trebuia făcută, potrivit legii, de mult, şi care, nu se ştie pentru ce motive nu s-a făcut la timp – ar ascunde în miezul ei niscai interese de sugrumare a libertăţii de expresie, un atac la adresa „antenelor” lui Voiculescu, bla-bla-bla. Cunoaştem meniul. În această chestiune, premierul Dacian Cioloş, interpelat de ziarişti, a spus că  nu se poate cere guvernului său să fi rezolvat deja, în cele nici patru luni de la instalare, ceea ce nu au rezolvat guvernele anterioare în mandatele lor, inclusiv problema aceasta legată de Ant. 3. Cioloş a spus că este vorba despre o hotărîre judecătorească, aşadar ea trebuie pusă în executare, şi că îndrituită legal să rezolve probleme de acest gen este ANAF. Prin urmare, în cazul A3, instituţia respectivă trebuie să răspundă de ce nu a trecut pînă acum la executarea hotărîrii judecătoreşti, nu guvernul.

     Cu toată lipsa mea de simpatie pentru guvernul său, consider că premierul Cioloş chiar are dreptate. În sensul că problema nu este despre media şi libertatea presei – eu nici nu văd ce-are a face o asemenea năzbîtie de logică în toată povestea asta –, ci despre respectarea legii şi aplicarea unei hotărîri judecătoreşti. Reamintesc, aşa de pamplezir, că evenimentele huliganice, antisociale, din decembrie 1989 de la Timişoara au pornit exact de la refuzul unor sociopaţi de a se supune executării unei hotărîri definitive şi irevocabile pronunţate de instanţa judecătorească. Şi acolo era vorba tot despre refuzul de a eliberara un spaţiu la care locatarul nu mai avea dreptul legal... În cazul „Atrei”, miezul intrigii este de ce nu a fost pusă în executare pînă acum hotărîrea judecătorească de evacuare din clădirea statului a locatarului abuziv, indiferent cine este acest locatar şi cu ce se ocupă el – iar cine se face vinovat pentru asta trebuie tras la răspunderea legală – şi nu ce interese ascunse ar avea autorităţile să-l execute pe locatarul fără drept. Şi dacă ar avea ele nu ştiu ce interese, nu contează, cîtă vreme evacuarea este obligatorie prin hotărîrea definitivă a instanţei. Că doar, eventuala existenţă a pîrîtelor interese nu ar putea revoca hotărîrea şi anula executarea! 

     Nu ştiu de ce, am mai observat aspectul acesta, în România mare parte dintre ziarişti, printre care şi cei de la Atrei, consideră că presa este deasupra legii şi că trebuie să i se permită presei infamia asta! Ţeapă! Presa, nici ea, nu este şi nu poate fi mai presus de lege şi ar fi un abuz inacceptabil să fie. În societatea democratică, şi presa trebuie să stea în rînd cu legalitatea, ca oricine altcineva. Avînd în vedere însă că foarte mulţi dintre salariaţii din jurnalism, prin lipsa studiilor de specialitate şi-a calităţilor individuale necesare, sînt nişte intruşi în domeniu, adică sînt orice altceva numai jurnalişti nu, este de bun simţ să ne întrebăm dacă nu cumva mulţi dintre ei au pătruns în breaslă tocmai din trebuinţa, impulsul sau iluzia că vor fi ei înşişi mai presus de lege!

     O viziune diferită, comparativ cu a primului-ministru, dovedeşte a avea  în această chestiune preşedintele Klaus Iohannis. Domnia sa declară ceva de genul că executarea hotărîrii judecătoreşti în cauză "este o abordare heirupistă din partea ANAF, cel puţin nepotrivită, dacă nu chiar discutabilă" şi că "libertatea de exprimare nu poate fi suprimată pentru banale motive administrative". Hait! (Era să zic "hail"!). Dacă nu aş fi aflat că vorbele acestea sînt ale preşedintelui, aş fi zis că ele au fost rostite probabil de vreun mocofan din categoria "vax populi". Dar, nu. Domnul preşedinte Iohannis e, totuşi, un politician. Domnia sa preferă ipocrizia presei, nu inamiciţia ei. Fireşte. Pentru un aşa înalt interes politic, preşedintele îşi asumă a insinua şi a induce în public ideea că recuperarea de către autorităţi a celor 60 de milioane de euro, delapidaţi de infractorul dovedit şi priponit, e un moft adiministrativ heirupist! Se poate? Îhî, cum să nu? Uau!

     Fie, dar să observăm că sînt concetăţeni ai noştri care au fost executaţi de lege pentru infinit mai puţin. De exemplu, pentru 60 de lei sau pentru 6 caltaboşi la pachet(!). Şi, mai cu seamă, să observăm că sînt zeci de mii de cetăţeni care au fost evacuaţi din locuinţe, de-a lungul anilor ăştia de... multă, multă demooocrasi, la fel de heirupist, pentru că locuinţele au fost cedate unor proprietari hotărîţi de instanţele de judecată. Sute de familii din toată ţara au fost aruncate, cu copiii şi calabalîcul, direct în stradă, sub cerul liber, sau strămutate în colibe amenajate la marginea oraşelor şi nimeni, nici A3, nici măcar preşedintele în funcţie, nu a considerat asemenea situaţii ca fiind urmarea unor "abordări heirupiste" şi a unor "banalităţi administrative". Ba, tocmai politicienii, cu preşedintele şi presa lor "liberă" în frunte, le-au consimţit ca atare, le-au încurajat şi le-au consacrat ei înşişi ca pe nişte acte de incontestabilă justiţie socială, vezi Doamne!

     Libertatea de exprimare nu poate fi suprimată pentru o banalitate administrativă, ne spune domnul Iohannis, deşi „banalitatea” despre care vorbeşte valorează, cum ziceam, vreo 60 de milioane de iepuroi şi deşi pe biata libertate inutilă de exprimare nu a suprimat-o nimeni, de vreme ce A3 se poate aşeza la taclale, spre exemplu, şi pe o canapea prinsă între două cartoane pe trotuarul din faţa primăriei, nu? Ca oricare alt român fără casă, adică... Bun, liberatea de clănţănire nu poate fi suprimată, cred şi înţeleg asta, dar libertatea de vieţuire a părinţilor şi bunicilor noştri, care ne mor de foame umiliţi în propria ţară, nu-i aşa că poate fi suprimată, domnule preşedinte? Dar liberatatea tinerilor, care ne mor incendiaţi prin cluburi, este că poate fi suprimată, domnule preşedinte? Dar libertatea pruncilor de a trăi, dacă tot s-au născut în ţara asta!, zic a pruncilor care ne mor copţi în incubatoarele maternităţilor, care ne mor în spitalele de pediatrie otrăviţi – şi asta în timp ce astenicul ăla de ministru al sănătăţii dumneavoastră ne spune că nu avem motive de îngrijorare(!!) şi că „trebuie să luptăm cu toţii, în primul rînd copiii”...!? –, aşadar ea, libertatea de a trăi a pruncilor noştri, ne-aşa că poate fi suprimată? Cît de „banale administrativ” vi se par toate aceste „heirupisme” ale realităţilor imediate pe care le trăim noi, nu voi!, şi cît de „nepotrivite, dacă nu discutabile” sînt ele? Cu dumneata vorbesc, domnule Preşedinte al României! Mda... Eu vorbesc... 

     Şi, cum ziceam, domnul Klaus Iohannis e, totuşi, un politician. Precum se vede, însă, este unul din categoria "Aşa, Nu!". (Ab)uzează de libertatea de exprimare inutilă.

P.S. – Nu am uitat de partea a doua a textului precedent, din 11 februarie. Va veni. 

joi, 11 februarie 2016

Românii împotriva regimului dinastic

     S-au scurs 150 de ani de la actul nelegiuit şi mişelesc al înlăturării de la conducerea României a Domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Act conspiraţionist odios, al unei monstruoase coaliţii politice de inspiraţie ocultă, alcătuită din membri de frunte ai „puterii” şi „opoziţiei”, mulţi dintre ei titulari ai unor posturi de rang înalt în guvern, armată, administraţie publică sau biserică. Mai toţi titulari de averi şi afaceri exorbitante, întreţinători şi atîrnători de relaţii cu felurite rosturi la cancelariile şi legaţiile străine. Şi – desigur absolut întîmplător şi fără nici o relevanţă – mai toţi, de-a valma, ţiitori de nobile origini, matrimonii şi... extramatrimonii fanariote sau alogene pur şi simplu.

     Dincolo de orice pretext „înalt patriotic” au putut invoca uneltitorii în motivarea faptelor lor – căci, nu-i aşa, „patriotismul foloseşte nu numai demagogilor, ci şi trădătorilor pentru a se justifica”1 –, acţiunea lor a avut chipul desluşit al violării eticii loialităţii şi-al supremei trădări. Scopul îndeplinit al loviturii de stat a fost înlăturarea alesului domn pămîntean al abia constituitului stat unitar român şi revenirea la regimul prevladimiresc al xenocraţiei impuse. Aşa a fost înlăturat Cuza-Vodă, iubitul „prinţ al unirii”, cum l-au numit urmaşii, întemeietor de ţară, ctitor de aşezăminte şi dătător de legi, după cum îl va fi înrînduit în conştiinţa neamului însuşi Mihai Eminescu, prin versurile sale. Aşa a fost adusă pe capul ţării, dar mai ales împotriva voinţei populare, dinastia străină de neam. Şi, aşa s-a născut dispreţul românilor pentru monarhie!

     Astăzi, în condiţiile regimului instaurat în decembrie 1989, monarhia este resuscitată oficialmente şi neslăbit zi de zi, mai greţos propagandistic şi mai agresiv manipulatoriu de la un an la altul. Vîrful de seringă al acestui aplicat program antiromânesc de intoxicare monarhică a populaţiei îl reprezintă, de departe, Televiziunea Română. Aşadar, televiziunea publică, finanţată de la bugetul statului. Portavocea oficială a regimului de ocupaţie. De fapt, cuibul cu viespi al acestuia! O instituţie care, tocmai de aceea, se cere neutralizată degrabă cu insecticid Antifraudă şi dezafectată. Sutele de milioane de euro pe care trîntorii acestei instituţii le toacă anual din buzunarele românilor şi împotriva sănătăţii lor spirituale se revendică, vădit, a fi de urgentă şi maximă utilitate în alte domenii de interes public, mult vitregite de pretinsa neputinţă bugetară a guvernului.

     În asemenea circumstanţe perpetuate de peste un sfert de secol(!), reprezentanţii dinastiei xenocrate a hohenzollernilor şi-au recăpătat de la statul român actual patalamaua de demnitari ai săi (ca... casă regală a Republicii!?, pardon de expresie!) şi, mai cu seamă, li s-au "retrocedat”, şi încă mai cer!, averi fabuloase pe care le stăpîneau prin ţara asta înainte de 30 Decembrie 1947, averi pe care, nu-i aşa, le adusese cu el din Prusia natală Karol Cohenzollern-Sigmaringen, alias Carol I, uzurpatorul lui Cuza, în geamantanul cu care friţul a debarcat incognito la Turnu-Severin, în primăvara lui 1866. Dar, reprezentanţii şi apologeţii monarhiei străine de ţară şi de aspiraţiile dintotdeauna ale poporului, inclusiv istoricii obedienţi numitei dinastii prusace a cohenzollernilor, n-au catadixit niciodată şi nu catadixesc nici azi să se vorbească despre sentimentele antimonarhice ale românilor, despre ridicările sociale şi de opinie ale acestora împotriva regimului dinastic. Ce contează adevărul cînd de preţ le e minciuna? Ori cu ea nu stă şi însuşi regele la masă?

     Trecem peste mişcarea revoluţionară antidinastică din august 1870, rămasă în istorie sub denumirea generică şi elocventă „Republica de la Ploieşti”, trecem peste răscoalele ţărăneşti din anii 1888, 1893 şi, mai ales, 1907, trecem şi peste nenumăratele revolte muncitoreşti împotriva guvernărilor şi guvernămîntului pe care societatea românească le-a cunoscut de-a lungul zecilor de ani de monarhie  mişcări, răscoale şi revolte pe care, toate, dar absolut pe toate!, dinastia regală le-a reprimat cu grindina gloanţelor şi tăişul baionetelor. Aici vom reţine doar că, întotdeauna, românii au ridicat din rîndurile lor conştiinţe înaintate, de la oameni simpli, dar pe deplin lucizi şi demni, pînă la personalităţi ale culturii şi politicieni de caracter integru, care, fiecare în puterea şi dreptul său, şi-au afirmat opoziţia patriotică faţă de instituţia antidemocratică şi inerent xenocrată a monarhiei, faţă de regimul dinastic. Voi exemplifica din destul despre aceasta – spre dreapta condiţie a adevărului şi-a luării aminte a fiecăruia – în partea a doua a acestui material, pe care o voi posta aici în zilele următoare.
____________
1 Ion Cristoiu – „Istoria ca telenovelă – Patriotismul bun la toate”, editorial din 21 mai 2006, în jurnalul.ro

miercuri, 3 februarie 2016

Actualitatea vremurilor de demult

„Numai oamenilor de rînd poate să le treacă prin minte gîndul de a căuta în scrierile lui Eminescu oglindirea vieţii lui individuale. Oameni de seama lui ştiu că durerile lui erau durerile tuturora şi plăcerile lui, plăcerile tuturora. Şi puţine sînt, în adevăr, plăcerile de care el a putut să aibă parte în viaţa lui.

El avea cuvinte să cheme pe Ţepeş-Vodă şi să-l roage ca să facă într-o parte temniţă, iar într-alta o casă de nebuni şi să-i îndesuie pe unii ici, pe alţii colo. Nu mă bate gîndul să mă fac judecător al societăţii în care trăiesc, căci omului nevoiaş nu-i rămîne decît să se retragă într-un colţ şi să tacă. E mai presus de toată îndoiala că, atunci cînd trăia dînsul, erau în ţara asta destui oameni şi pentru temniţă şi pentru casa de nebuni.

Erau atunci oameni care cheltuiau fiecare în cîte un singur chef mai mult decît pot să agonisească sute de alţii muncind timp de un an de zile. Erau oameni care mîncau la o singură masă mai mult decît mîncau o mie de alţii într-o săptămînă. Erau oameni care risipeau cu cai, cu cîini, cu femei şi cu alte lucruri galante mai mult decît era destul spre a hrăni un colţ de ţară. Erau oameni care-şi făceau din nimic averi mari, şi oameni care ocupau trei-patru funcţii cu belşug retribuite. Dar, acestea sînt banalităţi, pe care toţi le ştim şi mai ştim şi altele care nici că s-ar putea spune în auzul tuturora.

Intrat în asemenea societate, omul sărac nu putea să-şi păstreze independenţa şi curăţenia inimii, căci prea erau mari exigenţele celorlalţi, şi prin muncă onestă nicăiri nu se poate agonisi atît cît trebuie să risipeşti pentru ca să nu fii luat în bătaie de joc. Nu îi rămînea, deci, lui Eminescu decît să facă şi el ceea ce vor mai fi făcînd şi alţii – să trăiască în smerită retragere. El, însă, n-a făcut lucrul acesta, căci se gîndea mai mult la ceea ce are să fie decît la ceea ce este”. Ioan Slavici - Amintiri (1924).

joi, 21 ianuarie 2016

Unirea, nu?

         Textul de mai jos l-am construit, în principal, pe comentariile mele la articolul Nu! unirii cu Moldova, publicat recent pe http://constantingheorghe.blogspot.ro/, al excelentului publicist care se dovedeşte a fi dl. Constantin Gheorghe.

     Ideea inconvenienţei unei apropiate uniri a României cu Republica Moldova – care este şi ideea centrală a articolului amintit – este discutabilă, fără a fi, desigur, şi inedită. Spun că este discutabilă, pentru simplul motiv că nimic nu se cîştigă fără costuri şi riscuri asumate. Pe fond, şi eu estimez o asemenea împlinire istorică, a unirii Moldovei cu România, posibilă într-o perspectivă mai puţin apropiată. Cine ştie? Dar asta nu ne dă dreptul să stăm şi unii şi ceilalţi, decenii de-a rîndul, cu braţele încrucişate ca la grevă şi să ne mulţumim cu... frăţia platonică! O vorbă din popor spune că uneori e bine „să punem mînă de la mînă şi să împărţim sărăcia pe din două”. Că, precum vedem, nici separarea perpetuă nu ne e, nici unora nici celorlalţi, mai spornică în nici un domeniu.

     Pentru mine, apartenenţa României (şi Moldovei) la UE, ca şi la NATO, nu este o garanţie în favoarea intereselor şi drepturilor noastre legitime. Tot aşa cum, apartenenţa la această organizaţie politico-economică suprastatală, cu trăsături imperialiste vădite, nu este o garanţie a intereselor naţionale pentru nici unul dintre popoarele din această parte a Europei, cel puţin. Din contră! Toate sforţările organismelor internaţionale urmăresc, s-o spunem pe-a dreaptă, desăvîrşirea globalizării, a mondializării şi „imperializării” treptate, dar alerte, a lumii – pe bucăţi, pe regiuni, pe continente –, prin fărîmiţare, diluare şi resorbţie statală. Prin urmare, ele, organismele internaţionale, n-au timp şi preocupare pentru „interese mărunte, insignifiante”, cum sînt interesele naţionale şi de prosperitate ale unora sau altora, în raport cu „interesele măreţe” ale globalizării regenerative şi perpetuante de capitalism. Dimpotrivă, mult dimpotrivă!

     Şi, dacă cineva mai avea vreo umbră de îndoială în această privinţă, iată ce se afirmă, între alte alea, în manifestul unui aşa-numit Spinelli group, de inspiraţie bruxellesă – după numele lui Altiero Spinelli, un fost ziarist comunist italian şi luptător în mişcarea de partizani antifascişti din timpul războiului, devenit în anii ’70 membru al parlamentului european –, manifest ce umblă prin Europa după racolare de cozi de topor şi săraci cu duhul: „Soluţiile naţionale sînt soluţii ale trecutului. Ele sînt soluţii retrograde şi reacţionare. Scopul nostru este o Europă federală, postnaţională, o Europă a cetăţenilor. Aceasta este Europa pentru care vom lupta”! Printre cei racolaţi se află, dacă mai miră pe cineva, şi fostul actor român Mircea Diaconu. 

     Bun, globalizarea este un proces căruia o ţărişoară ca România nu i se poate opune, ci doar i se poate lăsa meşteşugit pe val, pentru a supravieţui cumva acestor vremuri infernale. Ori, în opinia mea, supravieţuirea noastră nu va fi posibilă, finalmente, refuzîndu-ne reciproc unitatea şi solidaritatea naţională, accentuîndu-ne sau menţinîndu-ne cu anticipată şi de la noi iniţiere fărîmiţarea, diluarea şi resorbţia statală, întru... autoînglobalizare voluntară. Ar fi un non-sens. Ce e deja spart, e lesne de separat şi de împrăştiat în cele patru zări, iar dacă globalizarea poate fi desluşită ca fiind mormîntul popoarelor, atunci sinuciderea nu este alternativa de care acestea au nevoie!

     Opinia conform căreia unirea cu Republica Moldova nu este folositoare momentan, cît de judicioasă pare, este doar o opinie. Una ce îşi ascunde şubrezenia în spatele cuvîntului cheie, „momentan”. Căci aşa, opinia aceasta pare în regulă. Numai că, luată la bani mărunţi, ea se va dovedi nevandabilă. Este condiţia în care vom recunoaşte că interese de stat precum unitatea naţională nu se judecă pe criterii mercantile, de oportunitate utilitară. Asemenea interese au raţiuni mult mai profunde. Ele ţin de rosturi existenţiale vitale pentru o naţiune, ce transcend oricăror calcule oneroase şi de moment şi reprezintă neslăbit idealul de a fi al oricărui popor.

     Mai presus de orice discuţie, unitatea naţională sintetizează în substanţa sa, întotdeauna, resursele unui potenţial valoric existenţial nepreţuit. Fireşte că momentul înfăptuirii ei, în cazul nostru a reîntregirii naţionale, este o chestiune de oportunitate istorică, dar este una care, atenţie!, trebuie fructificată la moment, prompt şi hotărît, cînd împrejurările politice s-au ivit. Şi sînt situaţii cînd asemenea împrejurări se ivesc peste noapte, poate o dată la o sută de ani, situaţii pe care, altfel, numai generaţiile neghioabe sau trădătorii de Patrie îşi pot permite să le rateze! Stă mărturie propria noastră experienţă istorică. Ce-am mai fi fost noi azi dacă înaintaşii noştri ar fi ratat cu dezinvoltură singularele ocazii pe care vremurile le-au oferit?

     Repet, şi eu apreciez că unirea României cu Moldova nu este o posibilitate de perspectivă imediată. Şi sînt pe aceeaşi lungime de undă cu cei care susţin că "unificarea" Moldovei cu România nu este un obiectiv realist şi util. De altfel, eu cred că unificarea este chiar de evitat şi de nedorit în ziua de azi...


P.S. – Vedem că la Chişinău, chiar în aceste zile, evoluţia evenimentelor politice devine îngrijorătoare. Să ne păstrăm cu toţii stăpînirea de sine şi să credem în chibzuinţa fraţilor noştri şi a concetăţenilor lor. 

sâmbătă, 2 ianuarie 2016

Mama mea

Clipa de poezie

Pe braţul ei mă legăna,
Cu „nani, nani” m-adormea,
Să-mi fie somnul mai uşor, Mama mea.

Stînd lîngă leagăn, mă privea
Şi-n toată lumea nu avea
Mai drag şi mai dorit odor, Mama mea.

Iar cînd vreo boală mă-ncerca,
Ea nopţi întregi mă priveghea
Şi se ruga lui Dumnezeu, Mama mea.

Şi dacă astfel mă iubea,
Cum aş putea s-o uit pe ea
Şi cum să n-o iubesc şi eu pe Mama mea?

O, mamă, pînă voi trăi,
De mine nu te vei căi!
Te voi căta, te voi veghea, Mama mea.

Iar, dacă vei îmbătrîni,
În toate te voi sprijini
Şi la dureri te-oi mîngîia, Mama mea.

 Poezie de inspiraţie creştină, reprodusă din Cartea de Limba Română pentru ciclul primar, anul 1947.