duminică, 29 decembrie 2013

Republica - expresia puterii şi suveranităţii poporului (II)

Întîiul preşedinte al Republicii,
NICOLAE CEAUŞESCU
În seara zilei de 29 decembrie 1947, Dimitrie Negel, mareşalul Palatului, i-a comunicat regelui, care se afla la Sinaia, cererea primului ministru de a fi primit în audienţă a doua zi, dimineaţa. Conform uzanţelor, regele trebuia să vină la Bucureşti abia pe 31 decembrie, pentru Te Deum-ul de la Patriarhie şi primirea tradiţională a şefilor misiunilor diplomatice acreditate în România. Dr. Petru Groza i-a cerut regelui să vină în Capitală cu o zi mai devreme, în vederea rezolvării unor chestiuni de stat, fără a preciza alte detalii. I s-a mai comunicat suveranului, doar că, dată fiind importanţa problemelor în cauză, este necesar să vină la Bucureşti împreună cu regina-mamă Elena. Atît regele, cît şi membrii anturajului său, au presupus că obiectul principal al audienţei solicitate de Petru Groza nu poate fi decît proiectatul mariaj regal.

A doua zi, 30 decembrie, la orele 11,45, regele Mihai, împreună cu mama sa, a revenit în Capitală. La sosire, Mircea Ioaniţiu, secretarul particular al regelui şi Dimitrie Negel, mareşalul Palatului, l-au informat pe suveran că „se petrece ceva neobişnuit”, fără a putea spune precis ce anume. Curînd, însă, familia regală şi însoţitorii ei aveau să-şi lămurească neclarităţile şi curiozitatea. Audienţa primului ministru, Dr. Petru Groza, la rege s-a produs la ora 12,15 la reşedinţa regală din Şoseaua Kiseleff, situată în vecinătatea Lacului Herăstrău (actualul Palat Elisabeta), de faţă fiind regina-mamă Elena şi cei doi demnitari regali. Groza a venit însoţit de Gheorghe Gheorghiu-Dej, secretarul general al Partidului Comunist Român. În cadrul audienţei, Dr. Petru Groza i-a prezentat regelui evoluţia exactă a situaţiei politice existente în ţară, arătînd că evenimentele din România ultimilor ani şi modificările din raporturile politice internaţionale pun la ordinea zilei necesitatea schimbării formei de stat. Exprimîndu-şi dorinţa de a accepta „o despărţire prietenească”, şeful executivului i-a cerut regelui, în numele guvernului român, al tuturor forţelor politice democratice din ţară şi al întregului popor, să abdice, subliniind faptul că, în împrejurările actuale, orice împotrivire la mersul istoriei ar fi sortită eşecului şi că poporul român, hotărît să meargă pe drumul instaurării Republicii, aşteaptă acum ştirea abdicării regelui. Fără a-i da suveranului vreun răgaz de răspuns, primul ministru i-a înmînat acestuia actul abdicării, pregătit spre a fi semnat.

Biograful regelui Mihai, A. Gould-Lee, relata mai tîrziu că, pentru moment, suveranul a rămas uluit de întorsătura evenimentelor şi că acesta nu se gîndise niciodată ca abdicarea „să-i fie impusă atît de brusc, într-un mod atît de degajat”. Aşadar, nu solicitarea abdicării îl surprindea pe rege – pentru că oricine dorea să vadă realitatea înţelegea că ziua în care monarhul urma să părăsească tronul va veni, mai repede sau mai tîrziu – ci rapiditatea şi hotărîrea cu care se proceda. În faţa acestei situaţii, Mihai a încercat, aşa cum se anticipa, tactica tragerii de timp, ca o manevră de ultim moment pentru căutarea unei soluţii de evitare a pierderii tronului acum. El a cerut „un răgaz de 48 de ore pentru a analiza situaţia”, deşi, cu doar o săptămînă în urmă, în timpul primirii primului ministru în audienţa precedentă, afirmase în mod categoric că nu se va opune schimbărilor cerute. Dr. Petru Groza i-a precizat lui Mihai că poporul aşteaptă răspunsul acum, prin urmare trebuie să se pronunţe imediat. Neputînd obţine decît o jumătate de oră de gîndire, regele s-a retras împreună cu mama sa şi consilierii săi într-o încăpere alăturată pentru a se sfătui. După ce au citit actul de abdicare adus de Groza, Mihai a încercat să ia legătura telefonică cu exteriorul, dar, manevra fiind anticipată, circuitele telefonice ale reşedinţei regale nu funcţionau, fiind întrerupte anterior din ordinul guvernului. Pentru evitarea oricăror posibile ciocniri violente, paza edificiului fusese schimbată, între timp, cu trupe loiale autorităţii guvernamentale.

După circa un sfert de oră, regele Mihai reveni în salonul de primiri, împreună cu mama sa. Se adresă primului ministru şi secretarului general al P.C.R., exprimîndu-şi regretul faţă de graba cu care se dorea tranşarea problemei privind monarhia şi ceru relaţii în legătură cu soarta familiei regale după abdicare şi condiţiile de ordin material în care urma să se finalizeze aceasta. După ce primi explicaţiile solicitate, în jurul orelor 15 regele Mihai a acceptat să semneze actul de abdicare. Seara, familia regală s-a retras la Castelul Foişor de la Sinaia. Conform înţelegerilor stabilite cu guvernul României, fostul rege putea alege să rămînă în ţară, ca simplu cetăţean al Republicii şi cu statut de fost şef al statului, sau să se stabilească în străinătate, împreună cu familia şi suita sa, acordîndu-i-se dreptul de a deţine o parte din averea Coroanei Regale a României: devize, bijuterii, tablouri, diferite valori mobiliare, precum şi o rentă viageră substanţială pentru el şi urmaşii săi. Fostul rege a preferat să părăsească ţara, împreună cu camarila sa, şi să se stabilească în Elveţia.

În şedinţa Consiliului de Miniştri ţinută imediat după audienţa de la reşedinţa regală, Dr. Petru Groza a dat citire actului de abdicare a regelui, adăugînd că abolirea monarhiei „s-a făcut prin bună învoială”, afirmaţie ce avea în vedere şi hotărîrea exprimată de monarh, cu opt zile în urmă, de a nu se opune schimbărilor cerute de mersul evenimentelor. De asemenea, în cadrul şedinţei, guvernul a adoptat o proclamaţie către popor, în care se exprima hotărîrea de instaurare a formei republicane de guvernămînt în România. Această hotărîre urma să fie supusă aprobării Adunării Deputaţilor. Primul ministru a subliniat modul specific în care s-a înlăturat monarhia în România, apreciind faptul că însuşi regele „înţelegînd glasul vremurilor, s-a retras”. Istoria, adăuga el, va înregistra o lichidare a monarhiei „fără zguduiri, cum poate inamicii noştri n-ar fi dorit”. Şi continua: „Utilizînd o expresie a reginei-mamă, poporul a făcut azi divorţ – şi decent şi elegant – de monarhie. Vreau să se ştie pretutindeni – şi aceasta este foarte important – că lucrul acesta s-a făcut cu cuminţenie, la timpul său”. Şedinţa, la care în afara membrilor guvernului a participat şi Mihail Sadoveanu, preşedintele Adunării Deputaţilor, s-a încheiat la orele 16,10. După opt decenii, cîte trecuseră de la înscăunarea Hohenzollernilor în România, prin lovitură de stat împotriva Domnitorului Unirii, Alexandru Ioan Cuza, poporul român reinstaura dreptatea istorică şi se elibera, pentru totdeauna, de instituţia devenită anacronică şi parazitară a monarhiei, instituţie care se afirmase de-a lungul deceniilor ca instrument suprem al claselor dominante şi al capitalului străin, frînă în calea realizării năzuinţelor şi aspiraţiilor de progres ale maselor populare, în calea modernizării şi dezvoltării societăţii româneşti. „Prin înlăturarea monarhiei – se arăta în Proclamaţia Guvernului către popor – se deschid democraţiei noastre populare căi noi de măreţe înfăptuiri… Să înălţăm noua formă de viaţă a statului nostru – Republica Populară Română, patria tuturor celor ce muncesc cu braţele şi cu mintea, de la oraşe şi sate”.

Seara, între orele 19,10 – 19,55, într-o atmosferă de mare însufleţire, a avut loc, sub preşedinţia lui Mihail Sadoveanu, şedinţa extraordinară a Adunării Deputaţilor. Dr. Petru Groza, vădit emoţionat, a dat citire actului de abdicare semnat de rege şi proclamaţiei guvernului. Adunarea a luat act de renunţarea lui Mihai de Hohenzollern, atît pentru sine cît şi pentru urmaşii săi, la tron şi la toate prerogativele pe care le-a exercitat ca rege al României şi a aprobat proclamaţia guvernului. Cînd în incinta sălii de şedinţe au răsunat cuvintele: „Poporul român a dobîndit libertatea de a-şi clădi o nouă formă de stat – Republica Populară…”, cuprinse în textul proclamaţiei, toţi deputaţii şi membrii guvernului, împreună cu invitaţii prezenţi s-au ridicat în picioare, izbucnind în aplauze şi ovaţionînd minute în şir. Pe baza unui proiect depus de deputatul Gheorghe Nechiti, Adunarea Deputaţilor a adoptat, în unanimitate (295 de voturi), legea de constituire a statului român ca Republică Populară Română. Astfel, cucerind libertatea de a-şi clădi forma de stat dorită potrivit năzuinţelor sale, poporul român s-a folosit din prima zi de acest drept, votînd la 30 Decembrie 1947, prin reprezentanţii săi în Parlament, actul de naştere a Republicii. În componenţa primului prezidiu al Republicii au fost aleşi: Constantin I. Parhon (preşedinte al prezidiului), Mihail Sadoveanu, Ştefan Voitec, Gheorghe Stere şi Ion Niculi (muncitor la uzinele „Nicolina”- Iaşi).

Actul proclamării Republicii a provocat o explozie de bucurie în întreaga ţară. Încă din seara zilei de 30 decembrie, în oraşe şi sate, pe străzi şi în pieţe publice, în întreprinderi şi instituţii, s-au desfăşurat manifestaţii şi mitinguri cetăţeneşti, care au căpătat aspectul unor impresionante adunări populare, exprimînd bucuria şi adeziunea deplină faţă de istoricul act al proclamării Republicii. Numai în Bucureşti, sute de mii de oameni s-au adunat în Piaţa Palatului, Piaţa Unirii, Piaţa Gării de Nord, la Bariera Vergului şi la Piaţa Domenii, la uzinele „Malaxa” şi „Griviţa Roşie”, cîntînd şi încingînd adevărate hore ale bucuriei, ridicînd în văzduh lozincile victoriei poporului asupra tiraniei: „Muncitori, soldaţi, ţărani, suntem toţi republicani!”; „Să trăiască, să-nflorească Republica Românească!”.

ION CIMPOERU

În seara zilei de 3 ianuarie 1948, Mihai de Hohenzollern a plecat, însoţit de mama sa, de la Castelul Foişor la Gara Sinaia; de la intrarea în gară şi pînă la urcarea în vagon, cele două persoane au trecut printre două rînduri de ostaşi, care n-au mai prezentat onorul cum se obişnuia. Cînd trenul (format din 8 vagoane, dintre care 2 de bagaje şi 6 vagoane salon) s-a pus în mişcare, grupuri de ceferişti şi alţi cetăţeni care se aflau pe peron au început să scandeze: „Trăiască Republica!”. O dată cu Mihai au părăsit ţara 33 de persoane, majoritatea aflate de mai mulţi ani în serviciul Casei Regale; ulterior, au mai plecat şi alţii, care s-au adăugat membrilor familiei regale aflaţi deja în străinătate – în total 46 de persoane, dintre care numai 17 făceau parte din suita fostului rege. În plină noapte, trenul a trecut graniţa de stat a României, a parcurs teritoriile Ungariei şi Austriei, îndreptîndu-se spre Elveţia, unde Mihai de Hohenzollern şi-a stabilit domiciliul. Pe traseu şi la sosirea în Elveţia el a refuzat să facă declaraţii ziariştilor.

La 4 martie 1948, aflîndu-se într-o vizită în Marea Britanie, Mihai a declarat presei – contrar celor cuprinse în actul de abdicare semnat la 30 Decembrie 1947 – că abdicarea i-a fost impusă prin forţă, astfel încît nu se simţea legat de acest act; asemenea afirmaţii au fost repetate în Statele Unite ale Americii, cu prilejul primirii lui, în aceeaşi lună, de către preşedintele Truman şi secretarul de stat Marshall, precum şi în alte ocazii. Ca urmare a acestei activităţi desfăşurate de fostul suveran şi de membrii fostei Case Regale, Consiliul de Miniştri a hotărît, la 22 mai 1948, retragerea cetăţeniei române pentru: Mihai de Hohenzollern, mama sa Elena, Elisabeta de Hohenzollern, Ileana de Habsburg şi Nicolae de Hohenzollern… Pentru toţi aceştia, nu a fost nici o problemă, ţara cu ale ei, iar ei cu ale lor, aşa că, la 10 iunie 1948, în Palatul regal din Atena (sala Tronului), s-a oficiat căsătoria între Mihai de Hohenzollern şi Anna de Bourbon-Parma, din care au rezultat cinci copii (Margarita, Elena, Irina, Sofia şi Maria).

(Dr. Ioan Scurtu„30 Decembrie 1947. Libertatea poporului de a-şi clădi o nouă formă de stat”, în „Magazin istoric”, pag. 14, anul XXI, nr.12 (249), decembrie 1987).

vineri, 27 decembrie 2013

Republica - expresia puterii şi suveranităţii poporului (I)


La 12 noiembrie 1947, printr-un comunicat al Casei Regale, s-a anunţat că regele Mihai pleacă într-un voiaj în străinătate. El fusese invitat la festivităţile organizate cu prilejul căsătoriei prinţesei Elisabeta – actuala regină a Marii Britanii – pe atunci moştenitoare a tronului, cu principele Filip de Edinburgh, văr de-al doilea cu Mihai de Hohenzollern. În intenţia acestuia, călătoria era mai mult decît o vizită la rude îndepărtate, fie ea ocazionată de un asemenea eveniment. Monarhul intenţiona să folosească prilejul pentru a sonda cercurile politice occidentale cu privire la atitudinea ce o avea de urmat faţă de poporul român, în raport cu tendinţele antimonarhice şi pro-republicane, tot mai evidente în mersul evenimentelor interne şi internaţionale. Voiajul s-a prelungit pînă la 21 decembrie. Personalităţile politice şi militare cu care Mihai a discutat pe timpul şederii la Londra i-au dat sfaturi şi încurajări, dar, aşa cum reiese dintr-o serie de documente istorice, pentru cazul unei detronări nu i-au putut promite nimic concret. 

Astfel, în timpul unei serate la Palatul Buckingham, Winston Churchill i-a recomandat suveranului României, sentenţios: „Cea mai bună politică de urmat este să priveşti, întotdeauna, pericolul în faţă”, sfătuindu-l să rămînă pe tron „pentru că un rege trebuie să fie curajos”. La rîndul său, ministrul britanic de externe, Ernest Bevin, jenat vizibil de întrebarea directă pe care i-a adresat-o Mihai, i-a sugerat şi el să se întoarcă în România şi să nu facă jocul comuniştilor „care doresc să rămîneţi în Anglia pentru a prezenta absenţa dvs. din ţară ca o părăsire a postului”. În schimb, ambasadorul Statelor Unite la Londra l-a sfătuit pe rege nu numai să rămînă în străinătate, dar şi să dezavuieze guvernul român condus de Dr. Petru Groza şi să formeze un guvern în exil. Preocupată şi ea de soarta monarhiei în România şi excesiv de temătoare pentru viaţa fiului ei, regina-mamă Elena înclina mai mult spre varianta ca Mihai să nu se mai întoarcă în ţară sau, în orice caz, să-şi prelungească pentru cît mai multă vreme vizita în străinătate. Ea a fost sfătuită, însă, de politicienii britanici pe care i-a consultat, ca Mihai să rămînă pe tron. Dilema regală devenise publică. Presa străină o comenta în diferite chipuri. De pildă, săptămînalul austriac „Weltwoche”, exprimînd opinia celor care considerau că regele Mihai nu trebuie să se mai întoarcă în ţară, scria: „Dacă regele nu se mai întoarce, el îşi va pierde sigur coroana. Dacă se întoarce, va pierde coroana şi, poate, şi viaţa”.


Dintre membrii suitei care l-au însoţit pe rege în vizita la Londra, doar generalul Emilian Ionescu, prim aghiotant regal, s-a pronunţat fără echivoc pentru întoarcerea în ţară. Într-o lucrare memorialistică, fostul aghiotant arăta: „Mihai şi mama sa puseseră multă bază pe puterile occidentale, dar, aici la Londra, el nu a găsit, pe lîngă grijile proprii ale acestora, decît disensiuni, teama de noi conflagraţiuni şi o totală indiferenţă pentru soarta suveranilor României”. În general, sfătuitorii ultimului rege al României se dovedeau preocupaţi mai mult de treburile lor personale decît să salveze un tron care, şi aşa, nu mai avea decît un rol simbolic.

Pe timpul şederii la Londra suveranul o cunoscuse pe principesa Anna de Bourbon-Parma, cu care a şi demarat planurile de căsătorie. Pe 6 decembrie, în timp ce Mihai se logodea, neoficial, cu Anna în Elveţia, Dimitrie Negel, mareşalul Palatului, sosea la Bucureşti pentru a cere – conform uzanţelor şi Statutului Casei Regale – încuviinţarea guvernului. Răspunsul nu a fost unul favorabil, întrucît căsătoria, planificată într-un mod atît de subit, a fost considerată inoportună în contextul internaţional existent în acel moment. În aceste condiţii, Mihai a preferat varianta întoarcerii în ţară, în încercarea de a-şi păstra coroana cît va putea mai mult, dar şi conştient de împrejurarea că, dacă ar fi rămas în străinătate, ar fi alimentat şi mai mult speculaţiile pe care presa internaţională şi opinia publică le făcea deja pe tema intenţiilor sale de abandonare a coroanei regale pentru o femeie. Astfel, regele a pus capăt pendulărilor sale în străinătate şi, pe 21 decembrie, a revenit la Bucureşti, cu gîndul că se va statua un modus-vivendi între monarhie şi forţele revoluţionare, pînă cînd alte evenimente politice internaţionale îi vor ameliora situaţia. Încercarea sa de a cîştiga timp era evidentă.

A doua zi, regele Mihai a avut o amplă discuţie cu primul-ministru, Dr. Petru Groza, asupra situaţiei interne şi internaţionale a României, precum şi asupra planurilor sale de căsătorie. Şeful guvernului i-a arătat lui Mihai contradicţia dintre monarhie şi procesul transformărilor democratice în care se angajase poporul român. Regele a răspuns că, dacă se va pune problema, nu se va împotrivi schimbărilor cerute. În cadrul întrevederii cu primul-ministru, regele a semnat decretul privind numirea unui nou ministru al apărării naţionale, în persoana lui Emil Bodnăraş, membru al Biroului Politic al C.C. al Partidului Comunist Român. Deşi, iniţial, nu a fost de acord cu schimbarea ministrului apărării, hotărîtă de guvern, regele a fost nevoit să o accepte. Dr. Petru Groza sublinia că numirea unui militant al P.C.R. în fruntea Ministerului Apărării Naţionale „nu este numai o schimbare de titular, ci are rosturile ei adînci, rosturi care ne aparţin tuturor, rosturi care aparţin întregului popor”. În fapt, abia acum se putea spune că armata intrase, cu adevărat, sub directa conducere a poporului şi nu mai era supusa regelui. „Părăsind Elveţia pentru a se întoarce în ţara sa – arăta Rene Payot, comentatorul postului Radio Berna, la 10 ianuarie 1948 – regele Mihai nu-şi făcea nici o iluzie asupra soartei ce-i era rezervată. La Bucureşti i s-a dat a înţelege că menţinerea monarhiei nu este compatibilă cu regimul democratic şi popular pe care îl instaurează comuniştii”. E drept că în cercurile de la Palat se considera că monarhia nu va putea fi atît de uşor înlăturată; se vehicula ideea că raporturile dintre rege şi guvern, şi aşa destul de ascuţite, vor culmina cu un conflict abia în primăvara următoare, cînd se va încerca, probabil, o nouă reducere a prerogativelor regale, urmînd ca suveranul să fie menţinut în continuare, dar cu un rol mai mult simbolic.

Pe timpul cît regele căuta în străinătate soluţii de salvare a monarhiei, în ţară procesul revoluţionar îşi continua cursul ireversibil. În ultimele două luni ale anului 1947, aproape în fiecare zi, avuseseră loc evenimente şi acţiuni care marcau creşterea rolului clasei muncitoare, al maselor populare, în viaţa social-politică şi întărirea poziţiilor acestora în conducerea statului. Fermitatea cu care Partidul Comunist Român, devenită principala forţă politică a ţării, acţiona în cadrul guvernului şi în parlament pentru înfăptuirea şi adîncirea transformărilor democratice, pentru promovarea şi apărarea intereselor maselor muncitoare, activitatea sa laborioasă de zi cu zi, au sporit şi mai mult încrederea milioanelor de oameni ai muncii în politica revoluţionară pe ale cărei coordonate era înscrisă ţara. În momentul cînd a trecut la eleborarea planului de instaurare a republicii, P.C.R. se bizuia pe sprijinul nelimitat al intelectualităţii progresiste, al clasei muncitoare şi ţărănimii, fiind urmat, practic, de majoritatea covîrşitoare a poporului. Cîmpul de influenţă al monarhiei se îngustase la maximum, prerogativele regelui, ca factor de exercitare a puterii politice, fuseseră aproape complet anulate. Prin evoluţia sa ascendentă, procesul revoluţionar adusese monarhia în pragul prăbuşirii inevitabile. P.C.R. a conceput înlăturarea monarhiei şi instaurarea republicii ca pe o acţiune cu caracter predominant politic, folosind şi de această dată, în mod consecvent şi ferm, tactica rezolvării sarcinilor revoluţiei, pe cît posibil, fără violenţă şi, categoric, fără război civil.
                                                                     (va urma)
ION CIMPOERU

joi, 26 decembrie 2013

Teatrul Naţional din Bucureşti - 161 de ani de existenţă

Fișier:Teatrul National Vechi.jpg
Iniţiativa întemeierii acestei instituţii reprezentative pentru arta teatrală românească a aparţinut societăţilor culturale apărute în perioada de efervescenţă patriotică, jalonată de revoluţiile de la 1821 şi 1848. Este vorba, în primul rînd, de „Societatea literară” a lui C. Golescu şi Ion Heliade-Rădulescu, de „Societatea Filarmonică”, înfiinţată de acelaşi Ion Heliade, în 1833, de „Conservatorul Filodramatic” din Iaşi, întemeiat de Gh. Asachi, în 1836. Ideea creării Teatrului Naţional a fost promovată şi susţinută cu aleasă preocupare inclusiv de exponenţii cei mai fideli ai noii generaţii, tineri cu spirit vizionar şi revoluţionar, bine educaţi şi bine instruiţi, animaţi de convingeri înaintate, formate la şcoala înaltelor idealuri social-politice europene şi naţionale ce se afirmau în epocă. Printre aceştia îi regăsim pe Nicolae Bălcescu, Cezar Bolliac, Vasile Alecsandri, Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Filimon, C.A. Rosetti, Costache Caragiale, Constantin Negruzzi, Constantin Aristia şi mulţi alţii. 

Societăţile culturale pe care le înfiinţaseră şi în care activau aceşti luptători pentru cauza naţională reuşiseră să înfrîngă vechile prejudecăţi fanariote, încă puternice în epoca premergătoare anului 1848, conform cărora nu se putea face literatură, publicistică şi artă în limba română, pentru că această limbă, „vorbită de gloată”, nu ar fi o limbă de cultură. „Guvernul clădeşte un teatru, dar oare o clădire pentru teatru va să zică teatru?”, se întreba Cezar Bolliac în „Curierul românesc” din 2 martie 1845. Şi continua: „Mai înainte de a se aduna cărămidă pe piaţa destinată pentru teatru nu trebuie să ne gîndim cum vom putea da viaţă acestui teatru? Oare cea dintîi limbă ce se va auzi pe scena teatrului înălţat în Capitală, în cea mai frumoasă epocă de naţionalitate, va fi o limbă străină? Protestăm!”. Astfel, societăţile culturale de care vorbim au început să impună limba naţională în presă, literatură şi teatru. Între primele publicaţii româneşti, care au apărut în această perioadă (Curierul românesc, Albina românească, Gazeta de Transilvania, Dacia literară, etc.) s-a numărat şi „Gazeta Teatrului Naţional”, apărută în 1835, sub redacţia lui Ion Heliade-Rădulescu, publicaţie menită să fie vîrful de lance al luptei pentru crearea unui teatru naţional, atît ca instituţie, cît şi ca edificiu. Tot în acel an, prin grija „Societăţii Filarmonice”, care ducea o campanie remarcabilă în acest scop, în Bucureşti puteau fi citite anunţuri şi afişe care popularizau interesul pentru construirea Teatrului Naţional şi colectarea de fonduri pentru finanţarea lucrărilor. A fost, desigur, foarte greu ca într-o epocă de mari frămîntări şi incertitudini politice interne şi internaţionale, ce au caracterizat prima jumătate a sec. XIX, ideea întemeierii Teatrului Naţional să fie acceptată şi susţinută şi, mai ales, să prindă viaţă. 

Cu toate acestea, în condiţii deosebit de dificile, ridicarea construcţiei propriu-zise începe în anul 1846, „pe acel loc al hanului Filaret”, cum se preciza în Ofisul Domnesc din 31 iulie 1843, semnat de Bibescu Vodă (pentru cei care pot fi derutaţi de numele locului respectiv, precizez că este vorba despre terenul încadrat astăzi de Calea Victoriei şi străzile Matei Millo şi 13 Decembrie 1918, situat lîngă Palatul Telefoanelor, peste drum de Hotelul Continental). Dintre proiectele de construcţie prezentate, a fost preferat cel al arhitectului austriac A. Hefft. Comisia care supraveghea lucrările de execuţie a edificiului era alcătuită din Al. Orăscu, Constantin Petrovici, Vulpache Filipescu, I. Samurcaş şi maiorul (viitor general şi ministru al apărării) I. E. Florescu, aghiotant şi consilier militar domnesc. Proiectul iniţial prevedea construirea unei săli de spectacole cu o capacitate de 500 de locuri, dar, după ce lucrările fuseseră abandonate în 1848, din cauza revoluţiei, la reluarea lor, în 1850, proiectul a fost modificat la intervenţia lui Costache Caragiale (actor şi regizor, participant la revoluţie, întemeietor al teatrelor româneşti din Iaşi, Botoşani şi Craiova) pe lîngă Ştirbei Vodă. Noul proiect, pe baza căruia s-au finalizat lucrările de construcţie, a permis construirea unei săli cu o capacitate de 1.000 de locuri, căci, după cum argumenta C. Caragiale „teatrul trebuie să fie al tuturora” şi „nu un local zidit anume pentru protipendadă” (C. Nottara). Ridicarea edificiului Teatrului Naţional s-a încheiat în anul 1852, primul său director fiind numit Costache Caragiale. 

Spectacolul inaugural a avut loc miercuri, 31 decembrie 1852, la orele 19,30, cu piesa „Zoe sau un amor romanesc”, traducere şi adaptare a vodevilului francez „Zoe où l’amant poét”, de Scribe şi Mellsville, ilustraţia muzicală fiind semnată de Ioan Wachmann. Distribuţia a fost următoarea: în rolurile principale Costache Caragiale şi Niny Valery, iar în celelalte roluri Raliţa şi Costache Mihăileanu, Maria Blonda, Diamand Lăscărescu, Raluca Stavrescu şi Catinca Mihăilescu. Spectacolul a început cu uvertura „Claca ţărănească”, de I. Wachmann şi s-a încheiat cu un program de operă, în cadrul căruia reprezentanţi de primă mînă ai artei interpretative italiene au oferit publicului spectator arii celebre din operele lui Verdi şi Donizetti. Inaugurarea Teatrului Naţional din Bucureşti a constituit, în epocă, un eveniment cu totul deosebit în viaţa teatrului românesc şi a culturii naţionale, primit cu larg interes şi mare entuziasm de opinia publică. Tocmai pentru a estompa impactul politic al acestui eveniment cultural major, domnitorul Ştirbei a interzis, din raţiuni de stat, dar şi dintr-un manifest spirit de laşitate care îl caracteriza, festivităţile preconizate în cinstea evenimentului, fapt ce a provocat reacţia promptă a presei. Cezar Bolliac, militant înflăcărat pentru cauza existenţei şi dezvoltării teatrului românesc, scria în „Trompeta Carpaţilor”: „Inaugurarea aceasta se făcu însă pe tăcute, fără prolog, fără imnuri patriotice, care fură toate contramandate. Orice aluzie la serbare naţională fu înăbuşită”. În aceeaşi ordine de idei, semnificativ este şi faptul că pînă în 1877 aşezămîntul teatral din Bucureşti s-a numit „Teatrul cel Mare”, abia după obţinerea independenţei de stat a României el putînd să preia denumirea oficială de Teatru Naţional. Dincolo de toate acestea, rămîne aprecierea că actul întemeierii instituţiei Teatrului Naţional, de la 1852, reprezintă, probabil, cel mai important moment din istoria teatrului românesc. Evenimentul a constituit încununarea eforturilor stăruitoare ale unei generaţii strălucitoare de patrioţi revoluţionari, adevăraţi ctitori ai culturii şi conştiinţei naţionale. Din păcate, istoria a fost vitregă cu marea sală a Teatrului Naţional ridicată în urmă cu 161 de ani. După 94 de ani de existenţă, ea a pierit în bombardamentele germane asupra capitalei, din august 1944, fapt ce avea să producă o fractură de lungă durată în existenţa acestei reprezentative instituţii artistice româneşti. 

Refacerea Teatrului Naţional din Bucureşti a fost posibilă abia după aproape treizeci de ani, din iniţiativa preşedintelui Nicolae Ceauşescu şi prin efortul autorităţilor politice şi culturale din vremea sa. Astfel, actuala clădire în care funcţionează fundamentalul aşezămînt de cultură al ţării – operă a unui colectiv de arhitecţi români, condus de Horia Maicu – s-a ridicat pe B-dul Nicolae Bălcescu, între Piaţa Universităţii şi Hotelul Intercontinental, remarcîndu-se încă de la inaugurare, în decembrie 1973, ca o adevărată bijuterie arhitectonică şi devenind, în ciuda repetatelor şi controversatelor metamorfoze arhitecturale pe care le-a suferit în deceniile care au urmat, unul dintre edificiile emblematice pentru imaginea contemporană a Bucureştilor.



sâmbătă, 21 decembrie 2013

V-acuz!

              

În noaptea infernalului solstiţiu,
Cînd ne ploua cu plumbi în vatră,
Aţi încheiat cu dracul armistiţiu
Şi v-aţi dezis de ţară ca de-o şatră.

 V-aţi introdus dreapta murdară-n gură,
 Aţi apucat, aţi tras şi v-aţi întors pe dos
 Şi de atunci scuipaţi şi ocărîţi cu ură
 Unde aţi lins o viaţă, ticălos.

Un excrement cu ochi vă este chipul
 Ce l-aţi ascuns vederii pînă acum,
 Cînd spurcă oamenii şi timpul,
 Neruşinat şi ţanţoş pus în drum.

Ah, blestemată turmă ordinară,
Creaturi mizere, trădători şi laşi,
V-aţi vinde mama pe o para chioară,
Bandă de nemernici şi de ucigaşi!

Va veni şi clipa dreptăţii depline,
Cînd veţi fi aduşi în lanţuri la bară,
Cînd, trezit, poporul va porni, în fine,
Ordine să facă şi curat în ţară.

(decembrie, 1999)

joi, 12 decembrie 2013

30 de ani...

 

...Fără Nichita


E ceaţă cernită şi grea în decembre,

Plîngeţi copii ai Limbii Române!

Cartea de şcoală rămase deschisă

La poza şi numele lui Nichita...


E mai frig în decembre fără Nichita,

Plîngeţi copii ai Limbii Române!

Necuvintele dor de dor de Nichita,

Doar rîsu’-plînsu’ ne mai rămîne...


Nu-l mai avem un minut pe ecrane,

Plîngeţi copii ai Limbii Române!

El nu mai educă, pe scurt, conştiinţe...

Nichita-i de-acum, conştiinţă.

(decembrie, 1983)