marți, 31 decembrie 2013
duminică, 29 decembrie 2013
Republica - expresia puterii şi suveranităţii poporului (II)
Întîiul preşedinte al Republicii, NICOLAE CEAUŞESCU |
În seara zilei de
29 decembrie 1947, Dimitrie Negel, mareşalul Palatului, i-a comunicat regelui,
care se afla la Sinaia, cererea primului ministru de a fi primit în audienţă a
doua zi, dimineaţa. Conform uzanţelor, regele trebuia să vină la Bucureşti abia
pe 31 decembrie, pentru Te Deum-ul de la Patriarhie şi primirea tradiţională a
şefilor misiunilor diplomatice acreditate în România. Dr. Petru Groza i-a cerut
regelui să vină în Capitală cu o zi mai devreme, în vederea rezolvării unor
chestiuni de stat, fără a preciza alte detalii. I s-a mai comunicat
suveranului, doar că, dată fiind importanţa problemelor în cauză, este necesar
să vină la Bucureşti împreună cu regina-mamă Elena. Atît regele, cît şi membrii
anturajului său, au presupus că obiectul principal al audienţei solicitate de
Petru Groza nu poate fi decît proiectatul mariaj regal.
A doua zi, 30
decembrie, la orele 11,45, regele Mihai, împreună cu mama sa, a revenit în Capitală.
La sosire, Mircea Ioaniţiu, secretarul particular al regelui şi Dimitrie Negel,
mareşalul Palatului, l-au informat pe suveran că „se petrece ceva neobişnuit”,
fără a putea spune precis ce anume. Curînd, însă, familia regală şi însoţitorii
ei aveau să-şi lămurească neclarităţile şi curiozitatea. Audienţa primului
ministru, Dr. Petru Groza, la rege s-a produs la ora 12,15 la reşedinţa regală
din Şoseaua Kiseleff, situată în vecinătatea Lacului Herăstrău (actualul Palat
Elisabeta), de faţă fiind regina-mamă Elena şi cei doi demnitari regali. Groza
a venit însoţit de Gheorghe Gheorghiu-Dej, secretarul general al Partidului
Comunist Român. În cadrul audienţei, Dr. Petru Groza i-a prezentat regelui
evoluţia exactă a situaţiei politice existente în ţară, arătînd că evenimentele
din România ultimilor ani şi modificările din raporturile politice
internaţionale pun la ordinea zilei necesitatea schimbării formei de stat.
Exprimîndu-şi dorinţa de a accepta „o despărţire prietenească”, şeful
executivului i-a cerut regelui, în numele guvernului român, al tuturor forţelor
politice democratice din ţară şi al întregului popor, să abdice, subliniind
faptul că, în împrejurările actuale, orice împotrivire la mersul istoriei ar fi
sortită eşecului şi că poporul român, hotărît să meargă pe drumul instaurării
Republicii, aşteaptă acum ştirea abdicării regelui. Fără a-i da suveranului
vreun răgaz de răspuns, primul ministru i-a înmînat acestuia actul abdicării,
pregătit spre a fi semnat.
Biograful regelui
Mihai, A. Gould-Lee, relata mai tîrziu că, pentru moment, suveranul a rămas
uluit de întorsătura evenimentelor şi că acesta nu se gîndise niciodată ca
abdicarea „să-i fie impusă atît de brusc, într-un mod atît de degajat”. Aşadar,
nu solicitarea abdicării îl surprindea pe rege – pentru că oricine dorea să
vadă realitatea înţelegea că ziua în care monarhul urma să părăsească tronul va
veni, mai repede sau mai tîrziu – ci rapiditatea şi hotărîrea cu care se
proceda. În faţa acestei situaţii, Mihai a încercat, aşa cum se anticipa,
tactica tragerii de timp, ca o manevră de ultim moment pentru căutarea unei
soluţii de evitare a pierderii tronului acum. El a cerut „un răgaz de 48 de ore
pentru a analiza situaţia”, deşi, cu doar o săptămînă în urmă, în timpul
primirii primului ministru în audienţa precedentă, afirmase în mod categoric că
nu se va opune schimbărilor cerute. Dr. Petru Groza i-a precizat lui Mihai că
poporul aşteaptă răspunsul acum, prin urmare trebuie să se pronunţe imediat.
Neputînd obţine decît o jumătate de oră de gîndire, regele s-a retras împreună
cu mama sa şi consilierii săi într-o încăpere alăturată pentru a se sfătui.
După ce au citit actul de abdicare adus de Groza, Mihai a încercat să ia
legătura telefonică cu exteriorul, dar, manevra fiind anticipată, circuitele
telefonice ale reşedinţei regale nu funcţionau, fiind întrerupte anterior din
ordinul guvernului. Pentru evitarea oricăror posibile ciocniri violente, paza
edificiului fusese schimbată, între timp, cu trupe loiale autorităţii
guvernamentale.
După circa un
sfert de oră, regele Mihai reveni în salonul de primiri, împreună cu mama sa.
Se adresă primului ministru şi secretarului general al P.C.R., exprimîndu-şi
regretul faţă de graba cu care se dorea tranşarea problemei privind monarhia şi
ceru relaţii în legătură cu soarta familiei regale după abdicare şi condiţiile
de ordin material în care urma să se finalizeze aceasta. După ce primi
explicaţiile solicitate, în jurul orelor 15 regele Mihai a acceptat să semneze
actul de abdicare. Seara, familia regală s-a retras la Castelul Foişor de la
Sinaia. Conform înţelegerilor stabilite cu guvernul României, fostul rege putea
alege să rămînă în ţară, ca simplu cetăţean al Republicii şi cu statut de fost
şef al statului, sau să se stabilească în străinătate, împreună cu familia şi
suita sa, acordîndu-i-se dreptul de a deţine o parte din averea Coroanei Regale
a României: devize, bijuterii, tablouri, diferite valori mobiliare, precum şi o
rentă viageră substanţială pentru el şi urmaşii săi. Fostul rege a preferat să
părăsească ţara, împreună cu camarila sa, şi să se stabilească în Elveţia.
În şedinţa
Consiliului de Miniştri ţinută imediat după audienţa de la reşedinţa regală,
Dr. Petru Groza a dat citire actului de abdicare a regelui, adăugînd că
abolirea monarhiei „s-a făcut prin bună învoială”, afirmaţie ce avea în vedere
şi hotărîrea exprimată de monarh, cu opt zile în urmă, de a nu se opune
schimbărilor cerute de mersul evenimentelor. De asemenea, în cadrul şedinţei,
guvernul a adoptat o proclamaţie către popor, în care se exprima hotărîrea de
instaurare a formei republicane de guvernămînt în România. Această hotărîre
urma să fie supusă aprobării Adunării Deputaţilor. Primul ministru a subliniat
modul specific în care s-a înlăturat monarhia în România, apreciind faptul că
însuşi regele „înţelegînd glasul vremurilor, s-a retras”. Istoria, adăuga el,
va înregistra o lichidare a monarhiei „fără zguduiri, cum poate inamicii noştri
n-ar fi dorit”. Şi continua: „Utilizînd o
expresie a reginei-mamă, poporul a făcut azi divorţ – şi decent şi elegant – de
monarhie. Vreau să se ştie pretutindeni – şi aceasta este foarte important – că
lucrul acesta s-a făcut cu cuminţenie, la timpul său”. Şedinţa, la care în
afara membrilor guvernului a participat şi Mihail Sadoveanu, preşedintele
Adunării Deputaţilor, s-a încheiat la orele 16,10. După opt decenii, cîte
trecuseră de la înscăunarea Hohenzollernilor în România, prin lovitură de stat
împotriva Domnitorului Unirii, Alexandru Ioan Cuza, poporul român reinstaura
dreptatea istorică şi se elibera, pentru totdeauna, de instituţia devenită
anacronică şi parazitară a monarhiei, instituţie care se afirmase de-a lungul
deceniilor ca instrument suprem al claselor dominante şi al capitalului străin,
frînă în calea realizării năzuinţelor şi aspiraţiilor de progres ale maselor
populare, în calea modernizării şi dezvoltării societăţii româneşti. „Prin înlăturarea monarhiei – se arăta în
Proclamaţia Guvernului către popor – se
deschid democraţiei noastre populare căi noi de măreţe înfăptuiri… Să înălţăm
noua formă de viaţă a statului nostru – Republica Populară Română, patria
tuturor celor ce muncesc cu braţele şi cu mintea, de la oraşe şi sate”.
Seara, între orele 19,10 – 19,55, într-o
atmosferă de mare însufleţire, a avut loc, sub preşedinţia lui Mihail
Sadoveanu, şedinţa extraordinară a Adunării Deputaţilor. Dr. Petru Groza, vădit
emoţionat, a dat citire actului de abdicare semnat de rege şi proclamaţiei
guvernului. Adunarea a luat act de renunţarea lui Mihai de Hohenzollern, atît
pentru sine cît şi pentru urmaşii săi, la tron şi la toate prerogativele pe
care le-a exercitat ca rege al României şi a aprobat proclamaţia guvernului.
Cînd în incinta sălii de şedinţe au răsunat cuvintele: „Poporul român a dobîndit libertatea de a-şi clădi o nouă formă de stat
– Republica Populară…”, cuprinse în textul proclamaţiei, toţi deputaţii şi
membrii guvernului, împreună cu invitaţii prezenţi s-au ridicat în picioare,
izbucnind în aplauze şi ovaţionînd minute în şir. Pe baza unui proiect depus de
deputatul Gheorghe Nechiti, Adunarea Deputaţilor a adoptat, în unanimitate (295
de voturi), legea de constituire a statului român ca Republică Populară Română.
Astfel, cucerind libertatea de a-şi clădi forma de stat dorită potrivit
năzuinţelor sale, poporul român s-a folosit din prima zi de acest drept, votînd
la 30 Decembrie 1947, prin reprezentanţii săi în Parlament, actul de naştere a
Republicii. În componenţa primului prezidiu al Republicii au fost aleşi:
Constantin I. Parhon (preşedinte al prezidiului), Mihail Sadoveanu, Ştefan
Voitec, Gheorghe Stere şi Ion Niculi (muncitor la uzinele „Nicolina”- Iaşi).
Actul proclamării
Republicii a provocat o explozie de bucurie în întreaga ţară. Încă din seara
zilei de 30 decembrie, în oraşe şi sate, pe străzi şi în pieţe publice, în
întreprinderi şi instituţii, s-au desfăşurat manifestaţii şi mitinguri
cetăţeneşti, care au căpătat aspectul unor impresionante adunări populare,
exprimînd bucuria şi adeziunea deplină faţă de istoricul act al proclamării
Republicii. Numai în Bucureşti, sute de mii de oameni s-au adunat în Piaţa
Palatului, Piaţa Unirii, Piaţa Gării de Nord, la Bariera Vergului şi la Piaţa Domenii,
la uzinele „Malaxa” şi „Griviţa Roşie”, cîntînd şi încingînd adevărate hore ale
bucuriei, ridicînd în văzduh lozincile victoriei poporului asupra tiraniei: „Muncitori,
soldaţi, ţărani, suntem toţi republicani!”; „Să trăiască, să-nflorească
Republica Românească!”.
ION CIMPOERU
În seara zilei de 3
ianuarie 1948, Mihai de Hohenzollern a plecat, însoţit de mama sa, de la
Castelul Foişor la Gara Sinaia; de la intrarea în gară şi pînă la urcarea în
vagon, cele două persoane au trecut printre două rînduri de ostaşi, care n-au
mai prezentat onorul cum se obişnuia. Cînd trenul (format din 8 vagoane, dintre
care 2 de bagaje şi 6 vagoane salon) s-a pus în mişcare, grupuri de ceferişti
şi alţi cetăţeni care se aflau pe peron au început să scandeze: „Trăiască
Republica!”. O dată cu Mihai au părăsit ţara 33 de persoane, majoritatea aflate de mai mulţi ani în serviciul Casei Regale; ulterior, au mai
plecat şi alţii, care s-au adăugat membrilor familiei regale aflaţi deja în
străinătate – în total 46 de persoane, dintre care numai 17 făceau parte din
suita fostului rege. În plină noapte, trenul a trecut graniţa de stat a
României, a parcurs teritoriile Ungariei şi Austriei, îndreptîndu-se spre
Elveţia, unde Mihai de Hohenzollern şi-a stabilit domiciliul. Pe traseu şi la
sosirea în Elveţia el a refuzat să facă declaraţii ziariştilor.
La 4 martie 1948, aflîndu-se într-o vizită în
Marea Britanie, Mihai a declarat presei – contrar celor cuprinse în actul de
abdicare semnat la 30 Decembrie 1947 – că abdicarea i-a fost impusă prin forţă,
astfel încît nu se simţea legat de acest act; asemenea afirmaţii au fost
repetate în Statele Unite ale Americii, cu prilejul primirii lui, în aceeaşi
lună, de către preşedintele Truman şi secretarul de stat Marshall, precum şi în
alte ocazii. Ca urmare a acestei activităţi desfăşurate de fostul suveran şi de
membrii fostei Case Regale, Consiliul de Miniştri a hotărît, la 22 mai 1948,
retragerea cetăţeniei române pentru: Mihai de Hohenzollern, mama sa Elena,
Elisabeta de Hohenzollern, Ileana de Habsburg şi Nicolae de Hohenzollern… Pentru
toţi aceştia, nu a fost nici o problemă, ţara cu ale ei, iar ei cu ale lor, aşa
că, la 10 iunie 1948, în Palatul regal din Atena (sala Tronului), s-a oficiat căsătoria
între Mihai de Hohenzollern şi Anna de Bourbon-Parma, din care au rezultat
cinci copii (Margarita, Elena, Irina, Sofia şi Maria).
(Dr. Ioan
Scurtu – „30 Decembrie 1947.
Libertatea poporului de a-şi clădi o nouă formă de stat”, în „Magazin istoric”,
pag. 14, anul XXI, nr.12 (249), decembrie 1987).
vineri, 27 decembrie 2013
Republica - expresia puterii şi suveranităţii poporului (I)
La 12 noiembrie 1947, printr-un comunicat al
Casei Regale, s-a anunţat că regele Mihai pleacă într-un voiaj în străinătate.
El fusese invitat la festivităţile organizate cu prilejul căsătoriei prinţesei
Elisabeta – actuala regină a Marii Britanii – pe atunci moştenitoare a
tronului, cu principele Filip de Edinburgh, văr de-al doilea cu Mihai de
Hohenzollern. În intenţia acestuia, călătoria era mai mult decît o vizită la
rude îndepărtate, fie ea ocazionată de un asemenea eveniment. Monarhul
intenţiona să folosească prilejul pentru a sonda cercurile politice occidentale
cu privire la atitudinea ce o avea de urmat faţă de poporul român, în raport cu
tendinţele antimonarhice şi pro-republicane, tot mai evidente în mersul
evenimentelor interne şi internaţionale. Voiajul s-a prelungit pînă la 21
decembrie. Personalităţile politice şi militare cu care Mihai a discutat pe
timpul şederii la Londra i-au dat sfaturi şi încurajări, dar, aşa cum reiese
dintr-o serie de documente istorice, pentru cazul unei detronări nu i-au putut
promite nimic concret.
Astfel, în timpul unei serate la Palatul Buckingham,
Winston Churchill i-a recomandat suveranului României, sentenţios: „Cea mai
bună politică de urmat este să priveşti, întotdeauna, pericolul în faţă”,
sfătuindu-l să rămînă pe tron „pentru că un rege trebuie să fie curajos”. La
rîndul său, ministrul britanic de externe, Ernest Bevin, jenat vizibil de
întrebarea directă pe care i-a adresat-o Mihai, i-a sugerat şi el să se
întoarcă în România şi să nu facă jocul comuniştilor „care doresc să rămîneţi
în Anglia pentru a prezenta absenţa dvs. din ţară ca o părăsire a postului”. În
schimb, ambasadorul Statelor Unite la Londra l-a sfătuit pe rege nu numai să
rămînă în străinătate, dar şi să dezavuieze guvernul român condus de Dr. Petru
Groza şi să formeze un guvern în exil. Preocupată şi ea de soarta monarhiei în
România şi excesiv de temătoare pentru viaţa fiului ei, regina-mamă Elena
înclina mai mult spre varianta ca Mihai să nu se mai întoarcă în ţară sau, în
orice caz, să-şi prelungească pentru cît mai multă vreme vizita în străinătate.
Ea a fost sfătuită, însă, de politicienii britanici pe care i-a consultat, ca
Mihai să rămînă pe tron. Dilema regală devenise publică. Presa străină o
comenta în diferite chipuri. De pildă, săptămînalul austriac „Weltwoche”,
exprimînd opinia celor care considerau că regele Mihai nu trebuie să se mai
întoarcă în ţară, scria: „Dacă regele nu se mai întoarce, el îşi va pierde
sigur coroana. Dacă se întoarce, va pierde coroana şi, poate, şi viaţa”.
Dintre
membrii suitei care l-au însoţit pe rege în vizita la Londra, doar generalul
Emilian Ionescu, prim aghiotant regal, s-a pronunţat fără echivoc pentru
întoarcerea în ţară. Într-o lucrare memorialistică, fostul aghiotant arăta:
„Mihai şi mama sa puseseră multă bază pe puterile occidentale, dar, aici la
Londra, el nu a găsit, pe lîngă grijile proprii ale acestora, decît disensiuni,
teama de noi conflagraţiuni şi o totală indiferenţă pentru soarta suveranilor
României”. În general, sfătuitorii ultimului rege al României se dovedeau
preocupaţi mai mult de treburile lor personale decît să salveze un tron care,
şi aşa, nu mai avea decît un rol simbolic.
Pe
timpul şederii la Londra suveranul o cunoscuse pe principesa Anna de
Bourbon-Parma, cu care a şi demarat planurile de căsătorie. Pe 6 decembrie, în
timp ce Mihai se logodea, neoficial, cu Anna în Elveţia, Dimitrie Negel,
mareşalul Palatului, sosea la Bucureşti pentru a cere – conform uzanţelor şi
Statutului Casei Regale – încuviinţarea guvernului. Răspunsul nu a fost unul
favorabil, întrucît căsătoria, planificată într-un mod atît de subit, a fost
considerată inoportună în contextul internaţional existent în acel moment. În
aceste condiţii, Mihai a preferat varianta întoarcerii în ţară, în încercarea
de a-şi păstra coroana cît va putea mai mult, dar şi conştient de împrejurarea
că, dacă ar fi rămas în străinătate, ar
fi alimentat şi mai mult speculaţiile pe care presa internaţională şi opinia
publică le făcea deja pe tema intenţiilor sale de abandonare a coroanei regale
pentru o femeie. Astfel, regele a pus capăt pendulărilor sale în străinătate şi, pe 21 decembrie, a revenit la Bucureşti, cu gîndul că se va statua un
modus-vivendi între monarhie şi forţele revoluţionare, pînă cînd alte
evenimente politice internaţionale îi vor ameliora situaţia. Încercarea sa de a
cîştiga timp era evidentă.
A
doua zi, regele Mihai a avut o amplă discuţie cu primul-ministru, Dr. Petru
Groza, asupra situaţiei interne şi internaţionale a României, precum şi asupra
planurilor sale de căsătorie. Şeful guvernului i-a arătat lui Mihai
contradicţia dintre monarhie şi procesul transformărilor democratice în care se
angajase poporul român. Regele a răspuns că, dacă se va pune problema, nu se va
împotrivi schimbărilor cerute. În cadrul întrevederii cu primul-ministru,
regele a semnat decretul privind numirea unui nou ministru al apărării
naţionale, în persoana lui Emil Bodnăraş, membru al Biroului Politic al C.C. al
Partidului Comunist Român. Deşi, iniţial, nu a fost de acord cu schimbarea
ministrului apărării, hotărîtă de guvern, regele a fost nevoit să o accepte. Dr. Petru Groza sublinia că numirea
unui militant al P.C.R. în fruntea Ministerului Apărării Naţionale „nu este
numai o schimbare de titular, ci are rosturile ei adînci, rosturi care ne
aparţin tuturor, rosturi care aparţin întregului popor”. În fapt, abia acum se
putea spune că armata intrase, cu adevărat, sub directa conducere a poporului
şi nu mai era supusa regelui. „Părăsind Elveţia pentru a se întoarce în ţara sa
– arăta Rene Payot, comentatorul postului Radio Berna, la 10 ianuarie 1948 –
regele Mihai nu-şi făcea nici o iluzie asupra soartei ce-i era rezervată. La
Bucureşti i s-a dat a înţelege că menţinerea monarhiei nu este compatibilă cu
regimul democratic şi popular pe care îl instaurează comuniştii”. E drept că în
cercurile de la Palat se considera că monarhia nu va putea fi atît de uşor
înlăturată; se vehicula ideea că raporturile dintre rege şi guvern, şi aşa destul
de ascuţite, vor culmina cu un conflict abia în primăvara următoare, cînd se va
încerca, probabil, o nouă reducere a prerogativelor regale, urmînd ca suveranul
să fie menţinut în continuare, dar cu un rol mai mult simbolic.
Pe
timpul cît regele căuta în străinătate soluţii de salvare a monarhiei, în ţară
procesul revoluţionar îşi continua cursul ireversibil. În ultimele două luni
ale anului 1947, aproape în fiecare zi, avuseseră loc evenimente şi acţiuni
care marcau creşterea rolului clasei muncitoare, al maselor populare, în viaţa
social-politică şi întărirea poziţiilor acestora în conducerea statului.
Fermitatea cu care Partidul Comunist Român, devenită principala forţă politică
a ţării, acţiona în cadrul guvernului şi în parlament pentru înfăptuirea şi
adîncirea transformărilor democratice, pentru promovarea şi apărarea
intereselor maselor muncitoare, activitatea sa laborioasă de zi cu zi, au
sporit şi mai mult încrederea milioanelor de oameni ai muncii în politica
revoluţionară pe ale cărei coordonate era înscrisă ţara. În momentul cînd a
trecut la eleborarea planului de instaurare a republicii, P.C.R. se bizuia pe
sprijinul nelimitat al intelectualităţii progresiste, al clasei muncitoare şi ţărănimii, fiind urmat, practic,
de majoritatea covîrşitoare a poporului. Cîmpul de influenţă al monarhiei se
îngustase la maximum, prerogativele regelui, ca factor de exercitare a puterii
politice, fuseseră aproape complet anulate. Prin evoluţia sa ascendentă,
procesul revoluţionar adusese monarhia în pragul prăbuşirii inevitabile. P.C.R.
a conceput înlăturarea monarhiei şi instaurarea republicii ca pe o acţiune cu
caracter predominant politic, folosind şi de această dată, în mod consecvent şi
ferm, tactica rezolvării sarcinilor revoluţiei, pe cît posibil, fără violenţă şi, categoric, fără război
civil.
(va
urma)
ION CIMPOERU
joi, 26 decembrie 2013
Teatrul Naţional din Bucureşti - 161 de ani de existenţă
Iniţiativa întemeierii acestei instituţii
reprezentative pentru arta teatrală românească a aparţinut societăţilor
culturale apărute în perioada de efervescenţă patriotică, jalonată de
revoluţiile de la 1821 şi 1848. Este vorba, în primul rînd, de „Societatea literară”
a lui C. Golescu şi Ion Heliade-Rădulescu, de „Societatea Filarmonică”,
înfiinţată de acelaşi Ion Heliade, în 1833, de „Conservatorul Filodramatic” din
Iaşi, întemeiat de Gh. Asachi, în 1836. Ideea creării Teatrului Naţional a fost
promovată şi susţinută cu aleasă preocupare inclusiv de exponenţii cei mai
fideli ai noii generaţii, tineri cu spirit vizionar şi revoluţionar, bine
educaţi şi bine instruiţi, animaţi de convingeri înaintate, formate la şcoala
înaltelor idealuri social-politice europene şi naţionale ce se afirmau în
epocă. Printre aceştia îi regăsim pe Nicolae Bălcescu, Cezar Bolliac, Vasile
Alecsandri, Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Filimon, C.A. Rosetti,
Costache Caragiale, Constantin Negruzzi, Constantin Aristia şi mulţi alţii.
Societăţile culturale pe care le
înfiinţaseră şi în care activau aceşti luptători pentru cauza naţională
reuşiseră să înfrîngă vechile prejudecăţi fanariote, încă puternice în epoca
premergătoare anului 1848, conform cărora nu se putea face literatură,
publicistică şi artă în limba română, pentru că această limbă, „vorbită de
gloată”, nu ar fi o limbă de cultură. „Guvernul
clădeşte un teatru, dar oare o clădire pentru teatru va să zică teatru?”,
se întreba Cezar Bolliac în „Curierul românesc” din 2 martie 1845. Şi continua:
„Mai înainte de a se aduna cărămidă pe
piaţa destinată pentru teatru nu trebuie să ne gîndim cum vom putea da viaţă
acestui teatru? Oare cea dintîi limbă ce se va auzi pe scena teatrului înălţat
în Capitală, în cea mai frumoasă epocă de naţionalitate, va fi o limbă străină?
Protestăm!”. Astfel, societăţile
culturale de care vorbim au început să impună limba naţională în presă,
literatură şi teatru. Între primele publicaţii româneşti, care au apărut în
această perioadă (Curierul românesc, Albina românească, Gazeta de Transilvania,
Dacia literară, etc.) s-a numărat şi „Gazeta Teatrului Naţional”, apărută în
1835, sub redacţia lui Ion Heliade-Rădulescu, publicaţie menită să fie vîrful
de lance al luptei pentru crearea unui teatru naţional, atît ca instituţie, cît
şi ca edificiu. Tot în acel an, prin grija „Societăţii Filarmonice”, care ducea
o campanie remarcabilă în acest scop, în Bucureşti puteau fi citite anunţuri şi
afişe care popularizau interesul pentru construirea Teatrului Naţional şi
colectarea de fonduri pentru finanţarea lucrărilor. A fost, desigur, foarte greu ca într-o epocă de mari frămîntări şi
incertitudini politice interne şi internaţionale, ce au caracterizat prima
jumătate a sec. XIX, ideea întemeierii Teatrului Naţional să fie acceptată şi
susţinută şi, mai ales, să prindă viaţă.
Cu toate acestea, în condiţii deosebit
de dificile, ridicarea construcţiei propriu-zise începe în anul 1846, „pe acel
loc al hanului Filaret”, cum se preciza în Ofisul Domnesc din 31 iulie 1843,
semnat de Bibescu Vodă (pentru cei care pot fi derutaţi de numele locului
respectiv, precizez că este vorba despre terenul încadrat astăzi de Calea
Victoriei şi străzile Matei Millo şi 13 Decembrie 1918, situat lîngă Palatul
Telefoanelor, peste drum de Hotelul Continental). Dintre proiectele de construcţie prezentate, a fost preferat cel al
arhitectului austriac A. Hefft. Comisia care supraveghea lucrările de execuţie
a edificiului era alcătuită din Al. Orăscu, Constantin Petrovici, Vulpache
Filipescu, I. Samurcaş şi maiorul (viitor general şi ministru al apărării) I. E.
Florescu, aghiotant şi consilier militar domnesc. Proiectul iniţial prevedea
construirea unei săli de spectacole cu o capacitate de 500 de locuri, dar, după
ce lucrările fuseseră abandonate în 1848, din cauza revoluţiei, la reluarea
lor, în 1850, proiectul a fost modificat la intervenţia lui Costache Caragiale
(actor şi regizor, participant la revoluţie, întemeietor al teatrelor româneşti
din Iaşi, Botoşani şi Craiova) pe lîngă Ştirbei Vodă. Noul proiect, pe baza
căruia s-au finalizat lucrările de construcţie, a permis construirea unei săli
cu o capacitate de 1.000 de locuri, căci, după cum argumenta C. Caragiale
„teatrul trebuie să fie al tuturora” şi „nu un local zidit anume pentru
protipendadă” (C. Nottara). Ridicarea edificiului Teatrului Naţional s-a
încheiat în anul 1852, primul său director fiind numit Costache Caragiale.
Spectacolul inaugural a avut loc
miercuri, 31 decembrie 1852, la orele 19,30, cu piesa „Zoe sau un amor
romanesc”, traducere şi adaptare a vodevilului francez „Zoe où l’amant poét”,
de Scribe şi Mellsville, ilustraţia muzicală fiind semnată de Ioan Wachmann.
Distribuţia a fost următoarea: în rolurile principale Costache Caragiale şi
Niny Valery, iar în celelalte roluri Raliţa şi Costache Mihăileanu, Maria
Blonda, Diamand Lăscărescu, Raluca Stavrescu şi Catinca Mihăilescu. Spectacolul
a început cu uvertura „Claca ţărănească”, de I. Wachmann şi s-a încheiat cu un
program de operă, în cadrul căruia reprezentanţi de primă mînă ai artei interpretative
italiene au oferit publicului spectator arii celebre din operele lui Verdi şi
Donizetti. Inaugurarea Teatrului Naţional din Bucureşti a constituit, în epocă,
un eveniment cu totul deosebit în viaţa teatrului românesc şi a culturii
naţionale, primit cu larg interes şi mare entuziasm de opinia publică. Tocmai pentru a estompa impactul
politic al acestui eveniment cultural major, domnitorul Ştirbei a interzis, din
raţiuni de stat, dar şi dintr-un manifest spirit de laşitate care îl
caracteriza, festivităţile preconizate în cinstea evenimentului, fapt ce a
provocat reacţia promptă a presei. Cezar Bolliac, militant înflăcărat pentru cauza
existenţei şi dezvoltării teatrului românesc, scria în „Trompeta Carpaţilor”: „Inaugurarea aceasta se făcu însă pe tăcute,
fără prolog, fără imnuri patriotice, care fură toate contramandate. Orice
aluzie la serbare naţională fu înăbuşită”. În aceeaşi ordine de idei,
semnificativ este şi faptul că pînă în 1877 aşezămîntul teatral din Bucureşti
s-a numit „Teatrul cel Mare”, abia după obţinerea independenţei de stat a
României el putînd să preia denumirea oficială de Teatru Naţional. Dincolo de toate acestea, rămîne
aprecierea că actul întemeierii instituţiei Teatrului Naţional, de la 1852,
reprezintă, probabil, cel mai important moment din istoria teatrului românesc.
Evenimentul a constituit încununarea eforturilor stăruitoare ale unei generaţii
strălucitoare de patrioţi revoluţionari, adevăraţi ctitori ai culturii şi
conştiinţei naţionale. Din păcate, istoria a fost vitregă cu marea sală a
Teatrului Naţional ridicată în urmă cu 161 de ani. După 94 de ani de existenţă,
ea a pierit în bombardamentele germane asupra capitalei, din august 1944, fapt
ce avea să producă o fractură de lungă durată în existenţa acestei reprezentative
instituţii artistice româneşti.
Refacerea
Teatrului Naţional din Bucureşti a fost posibilă abia după aproape treizeci de
ani, din iniţiativa preşedintelui Nicolae Ceauşescu şi prin efortul autorităţilor
politice şi culturale din vremea sa. Astfel, actuala clădire în care
funcţionează fundamentalul aşezămînt de cultură al ţării – operă a unui
colectiv de arhitecţi români, condus de Horia Maicu – s-a ridicat pe B-dul
Nicolae Bălcescu, între Piaţa Universităţii şi Hotelul Intercontinental, remarcîndu-se
încă de la inaugurare, în decembrie 1973, ca o adevărată bijuterie
arhitectonică şi devenind, în ciuda repetatelor şi controversatelor metamorfoze
arhitecturale pe care le-a suferit în deceniile care au urmat, unul dintre
edificiile emblematice pentru imaginea contemporană a Bucureştilor.
sâmbătă, 21 decembrie 2013
V-acuz!
În noaptea infernalului solstiţiu,
Cînd ne ploua cu plumbi în vatră,
Aţi încheiat cu dracul armistiţiu
Şi v-aţi dezis de ţară ca de-o şatră.
V-aţi introdus
dreapta murdară-n gură,
Aţi apucat, aţi
tras şi v-aţi întors pe dos
Şi de atunci
scuipaţi şi ocărîţi cu ură
Unde aţi lins o
viaţă, ticălos.
Un excrement cu ochi vă este chipul
Ce l-aţi ascuns
vederii pînă acum,
Cînd spurcă
oamenii şi timpul,
Neruşinat şi
ţanţoş pus în drum.
Ah, blestemată turmă ordinară,
Creaturi mizere, trădători şi laşi,
V-aţi vinde mama pe o para chioară,
Bandă de nemernici şi de ucigaşi!
Va veni şi clipa dreptăţii depline,
Cînd veţi fi aduşi în lanţuri la bară,
Cînd, trezit, poporul va porni, în fine,
Ordine să facă şi curat în ţară.
(decembrie, 1999)
joi, 12 decembrie 2013
30 de ani...
...Fără Nichita
E ceaţă cernită
şi grea în decembre,
Plîngeţi copii ai
Limbii Române!
Cartea de şcoală
rămase deschisă
La poza şi numele
lui Nichita...
E mai frig în
decembre fără Nichita,
Plîngeţi copii ai
Limbii Române!
Necuvintele dor de
dor de Nichita,
Doar rîsu’-plînsu’ ne mai rămîne...
Nu-l mai avem un
minut pe ecrane,
Plîngeţi copii ai
Limbii Române!
El nu mai educă,
pe scurt, conştiinţe...
Nichita-i
de-acum, conştiinţă.
(decembrie, 1983)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)