| Întîiul preşedinte al Republicii, NICOLAE CEAUŞESCU |
În seara zilei de
29 decembrie 1947, Dimitrie Negel, mareşalul Palatului, i-a comunicat regelui,
care se afla la Sinaia, cererea primului ministru de a fi primit în audienţă a
doua zi, dimineaţa. Conform uzanţelor, regele trebuia să vină la Bucureşti abia
pe 31 decembrie, pentru Te Deum-ul de la Patriarhie şi primirea tradiţională a
şefilor misiunilor diplomatice acreditate în România. Dr. Petru Groza i-a cerut
regelui să vină în Capitală cu o zi mai devreme, în vederea rezolvării unor
chestiuni de stat, fără a preciza alte detalii. I s-a mai comunicat
suveranului, doar că, dată fiind importanţa problemelor în cauză, este necesar
să vină la Bucureşti împreună cu regina-mamă Elena. Atît regele, cît şi membrii
anturajului său, au presupus că obiectul principal al audienţei solicitate de
Petru Groza nu poate fi decît proiectatul mariaj regal.
A doua zi, 30
decembrie, la orele 11,45, regele Mihai, împreună cu mama sa, a revenit în Capitală.
La sosire, Mircea Ioaniţiu, secretarul particular al regelui şi Dimitrie Negel,
mareşalul Palatului, l-au informat pe suveran că „se petrece ceva neobişnuit”,
fără a putea spune precis ce anume. Curînd, însă, familia regală şi însoţitorii
ei aveau să-şi lămurească neclarităţile şi curiozitatea. Audienţa primului
ministru, Dr. Petru Groza, la rege s-a produs la ora 12,15 la reşedinţa regală
din Şoseaua Kiseleff, situată în vecinătatea Lacului Herăstrău (actualul Palat
Elisabeta), de faţă fiind regina-mamă Elena şi cei doi demnitari regali. Groza
a venit însoţit de Gheorghe Gheorghiu-Dej, secretarul general al Partidului
Comunist Român. În cadrul audienţei, Dr. Petru Groza i-a prezentat regelui
evoluţia exactă a situaţiei politice existente în ţară, arătînd că evenimentele
din România ultimilor ani şi modificările din raporturile politice
internaţionale pun la ordinea zilei necesitatea schimbării formei de stat.
Exprimîndu-şi dorinţa de a accepta „o despărţire prietenească”, şeful
executivului i-a cerut regelui, în numele guvernului român, al tuturor forţelor
politice democratice din ţară şi al întregului popor, să abdice, subliniind
faptul că, în împrejurările actuale, orice împotrivire la mersul istoriei ar fi
sortită eşecului şi că poporul român, hotărît să meargă pe drumul instaurării
Republicii, aşteaptă acum ştirea abdicării regelui. Fără a-i da suveranului
vreun răgaz de răspuns, primul ministru i-a înmînat acestuia actul abdicării,
pregătit spre a fi semnat.
Biograful regelui
Mihai, A. Gould-Lee, relata mai tîrziu că, pentru moment, suveranul a rămas
uluit de întorsătura evenimentelor şi că acesta nu se gîndise niciodată ca
abdicarea „să-i fie impusă atît de brusc, într-un mod atît de degajat”. Aşadar,
nu solicitarea abdicării îl surprindea pe rege – pentru că oricine dorea să
vadă realitatea înţelegea că ziua în care monarhul urma să părăsească tronul va
veni, mai repede sau mai tîrziu – ci rapiditatea şi hotărîrea cu care se
proceda. În faţa acestei situaţii, Mihai a încercat, aşa cum se anticipa,
tactica tragerii de timp, ca o manevră de ultim moment pentru căutarea unei
soluţii de evitare a pierderii tronului acum. El a cerut „un răgaz de 48 de ore
pentru a analiza situaţia”, deşi, cu doar o săptămînă în urmă, în timpul
primirii primului ministru în audienţa precedentă, afirmase în mod categoric că
nu se va opune schimbărilor cerute. Dr. Petru Groza i-a precizat lui Mihai că
poporul aşteaptă răspunsul acum, prin urmare trebuie să se pronunţe imediat.
Neputînd obţine decît o jumătate de oră de gîndire, regele s-a retras împreună
cu mama sa şi consilierii săi într-o încăpere alăturată pentru a se sfătui.
După ce au citit actul de abdicare adus de Groza, Mihai a încercat să ia
legătura telefonică cu exteriorul, dar, manevra fiind anticipată, circuitele
telefonice ale reşedinţei regale nu funcţionau, fiind întrerupte anterior din
ordinul guvernului. Pentru evitarea oricăror posibile ciocniri violente, paza
edificiului fusese schimbată, între timp, cu trupe loiale autorităţii
guvernamentale.
După circa un
sfert de oră, regele Mihai reveni în salonul de primiri, împreună cu mama sa.
Se adresă primului ministru şi secretarului general al P.C.R., exprimîndu-şi
regretul faţă de graba cu care se dorea tranşarea problemei privind monarhia şi
ceru relaţii în legătură cu soarta familiei regale după abdicare şi condiţiile
de ordin material în care urma să se finalizeze aceasta. După ce primi
explicaţiile solicitate, în jurul orelor 15 regele Mihai a acceptat să semneze
actul de abdicare. Seara, familia regală s-a retras la Castelul Foişor de la
Sinaia. Conform înţelegerilor stabilite cu guvernul României, fostul rege putea
alege să rămînă în ţară, ca simplu cetăţean al Republicii şi cu statut de fost
şef al statului, sau să se stabilească în străinătate, împreună cu familia şi
suita sa, acordîndu-i-se dreptul de a deţine o parte din averea Coroanei Regale
a României: devize, bijuterii, tablouri, diferite valori mobiliare, precum şi o
rentă viageră substanţială pentru el şi urmaşii săi. Fostul rege a preferat să
părăsească ţara, împreună cu camarila sa, şi să se stabilească în Elveţia.
În şedinţa
Consiliului de Miniştri ţinută imediat după audienţa de la reşedinţa regală,
Dr. Petru Groza a dat citire actului de abdicare a regelui, adăugînd că
abolirea monarhiei „s-a făcut prin bună învoială”, afirmaţie ce avea în vedere
şi hotărîrea exprimată de monarh, cu opt zile în urmă, de a nu se opune
schimbărilor cerute de mersul evenimentelor. De asemenea, în cadrul şedinţei,
guvernul a adoptat o proclamaţie către popor, în care se exprima hotărîrea de
instaurare a formei republicane de guvernămînt în România. Această hotărîre
urma să fie supusă aprobării Adunării Deputaţilor. Primul ministru a subliniat
modul specific în care s-a înlăturat monarhia în România, apreciind faptul că
însuşi regele „înţelegînd glasul vremurilor, s-a retras”. Istoria, adăuga el,
va înregistra o lichidare a monarhiei „fără zguduiri, cum poate inamicii noştri
n-ar fi dorit”. Şi continua: „Utilizînd o
expresie a reginei-mamă, poporul a făcut azi divorţ – şi decent şi elegant – de
monarhie. Vreau să se ştie pretutindeni – şi aceasta este foarte important – că
lucrul acesta s-a făcut cu cuminţenie, la timpul său”. Şedinţa, la care în
afara membrilor guvernului a participat şi Mihail Sadoveanu, preşedintele
Adunării Deputaţilor, s-a încheiat la orele 16,10. După opt decenii, cîte
trecuseră de la înscăunarea Hohenzollernilor în România, prin lovitură de stat
împotriva Domnitorului Unirii, Alexandru Ioan Cuza, poporul român reinstaura
dreptatea istorică şi se elibera, pentru totdeauna, de instituţia devenită
anacronică şi parazitară a monarhiei, instituţie care se afirmase de-a lungul
deceniilor ca instrument suprem al claselor dominante şi al capitalului străin,
frînă în calea realizării năzuinţelor şi aspiraţiilor de progres ale maselor
populare, în calea modernizării şi dezvoltării societăţii româneşti. „Prin înlăturarea monarhiei – se arăta în
Proclamaţia Guvernului către popor – se
deschid democraţiei noastre populare căi noi de măreţe înfăptuiri… Să înălţăm
noua formă de viaţă a statului nostru – Republica Populară Română, patria
tuturor celor ce muncesc cu braţele şi cu mintea, de la oraşe şi sate”.
Seara, între orele 19,10 – 19,55, într-o
atmosferă de mare însufleţire, a avut loc, sub preşedinţia lui Mihail
Sadoveanu, şedinţa extraordinară a Adunării Deputaţilor. Dr. Petru Groza, vădit
emoţionat, a dat citire actului de abdicare semnat de rege şi proclamaţiei
guvernului. Adunarea a luat act de renunţarea lui Mihai de Hohenzollern, atît
pentru sine cît şi pentru urmaşii săi, la tron şi la toate prerogativele pe
care le-a exercitat ca rege al României şi a aprobat proclamaţia guvernului.
Cînd în incinta sălii de şedinţe au răsunat cuvintele: „Poporul român a dobîndit libertatea de a-şi clădi o nouă formă de stat
– Republica Populară…”, cuprinse în textul proclamaţiei, toţi deputaţii şi
membrii guvernului, împreună cu invitaţii prezenţi s-au ridicat în picioare,
izbucnind în aplauze şi ovaţionînd minute în şir. Pe baza unui proiect depus de
deputatul Gheorghe Nechiti, Adunarea Deputaţilor a adoptat, în unanimitate (295
de voturi), legea de constituire a statului român ca Republică Populară Română.
Astfel, cucerind libertatea de a-şi clădi forma de stat dorită potrivit
năzuinţelor sale, poporul român s-a folosit din prima zi de acest drept, votînd
la 30 Decembrie 1947, prin reprezentanţii săi în Parlament, actul de naştere a
Republicii. În componenţa primului prezidiu al Republicii au fost aleşi:
Constantin I. Parhon (preşedinte al prezidiului), Mihail Sadoveanu, Ştefan
Voitec, Gheorghe Stere şi Ion Niculi (muncitor la uzinele „Nicolina”- Iaşi).
Actul proclamării
Republicii a provocat o explozie de bucurie în întreaga ţară. Încă din seara
zilei de 30 decembrie, în oraşe şi sate, pe străzi şi în pieţe publice, în
întreprinderi şi instituţii, s-au desfăşurat manifestaţii şi mitinguri
cetăţeneşti, care au căpătat aspectul unor impresionante adunări populare,
exprimînd bucuria şi adeziunea deplină faţă de istoricul act al proclamării
Republicii. Numai în Bucureşti, sute de mii de oameni s-au adunat în Piaţa
Palatului, Piaţa Unirii, Piaţa Gării de Nord, la Bariera Vergului şi la Piaţa Domenii,
la uzinele „Malaxa” şi „Griviţa Roşie”, cîntînd şi încingînd adevărate hore ale
bucuriei, ridicînd în văzduh lozincile victoriei poporului asupra tiraniei: „Muncitori,
soldaţi, ţărani, suntem toţi republicani!”; „Să trăiască, să-nflorească
Republica Românească!”.
ION CIMPOERU
În seara zilei de 3
ianuarie 1948, Mihai de Hohenzollern a plecat, însoţit de mama sa, de la
Castelul Foişor la Gara Sinaia; de la intrarea în gară şi pînă la urcarea în
vagon, cele două persoane au trecut printre două rînduri de ostaşi, care n-au
mai prezentat onorul cum se obişnuia. Cînd trenul (format din 8 vagoane, dintre
care 2 de bagaje şi 6 vagoane salon) s-a pus în mişcare, grupuri de ceferişti
şi alţi cetăţeni care se aflau pe peron au început să scandeze: „Trăiască
Republica!”. O dată cu Mihai au părăsit ţara 33 de persoane, majoritatea aflate de mai mulţi ani în serviciul Casei Regale; ulterior, au mai
plecat şi alţii, care s-au adăugat membrilor familiei regale aflaţi deja în
străinătate – în total 46 de persoane, dintre care numai 17 făceau parte din
suita fostului rege. În plină noapte, trenul a trecut graniţa de stat a
României, a parcurs teritoriile Ungariei şi Austriei, îndreptîndu-se spre
Elveţia, unde Mihai de Hohenzollern şi-a stabilit domiciliul. Pe traseu şi la
sosirea în Elveţia el a refuzat să facă declaraţii ziariştilor.
La 4 martie 1948, aflîndu-se într-o vizită în
Marea Britanie, Mihai a declarat presei – contrar celor cuprinse în actul de
abdicare semnat la 30 Decembrie 1947 – că abdicarea i-a fost impusă prin forţă,
astfel încît nu se simţea legat de acest act; asemenea afirmaţii au fost
repetate în Statele Unite ale Americii, cu prilejul primirii lui, în aceeaşi
lună, de către preşedintele Truman şi secretarul de stat Marshall, precum şi în
alte ocazii. Ca urmare a acestei activităţi desfăşurate de fostul suveran şi de
membrii fostei Case Regale, Consiliul de Miniştri a hotărît, la 22 mai 1948,
retragerea cetăţeniei române pentru: Mihai de Hohenzollern, mama sa Elena,
Elisabeta de Hohenzollern, Ileana de Habsburg şi Nicolae de Hohenzollern… Pentru
toţi aceştia, nu a fost nici o problemă, ţara cu ale ei, iar ei cu ale lor, aşa
că, la 10 iunie 1948, în Palatul regal din Atena (sala Tronului), s-a oficiat căsătoria
între Mihai de Hohenzollern şi Anna de Bourbon-Parma, din care au rezultat
cinci copii (Margarita, Elena, Irina, Sofia şi Maria).
(Dr. Ioan
Scurtu – „30 Decembrie 1947.
Libertatea poporului de a-şi clădi o nouă formă de stat”, în „Magazin istoric”,
pag. 14, anul XXI, nr.12 (249), decembrie 1987).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu