sâmbătă, 31 decembrie 2011

Seară de decembrie

(clipa de poezie)

Respir de seară albă,
respir de seară rece,
de plug, buhai şi bice
deseară an petrece;
aho-lerui mă cîntă,
aho-lerui mă ură,
la fată înflorată
flăcăi în bătătură;
mă leagă vin la ploscă,
mă leagă vin la masă,
de horă sare focul,
colind noroc în casă;
să-n poartă om de gheaţă,
să-n poartă om bătrîn,
boboci de ochi scînteie
de pom şi Moş Crăciun;
mă ninge florii dalbe,
mă ninge florii gheaţă,
de an de sorcoveşte,
de an de dimineaţă;
să fie brad de piatră,
să fie măr de-oţel,
atîţia ani să fie
un om şi toţi ca el!

Doresc tuturor vizitatorilor mei de blog, amici, tovarăşi, adversari, multă sănătate şi bucurii în noul an, realizări şi speranţe! LA MULŢI ANI!

joi, 29 decembrie 2011

30 Decembrie. LA MULŢI ANI, CETĂŢENI AI REPUBLICII!



Sîntem cetăţeni ai Republicii, nu supuşi ai majestăţii-sale!

       Primul proiect al unei constituţii româneşti republicane s-a făcut în anul 1802, la Iaşi, sub titlul „Plan sau o formă de oblăduire republicană”. Un al doilea proiect asemănător a existat la Lugoj, în anul 1830. În anul 1834, la Sibiu, a fost redactat în secret un program cu caracter social şi politic, menit să pună bazele întemeierii unei republici naţionale, prin unirea celor trei ţări româneşti. Societatea revoluţionară secretă condusă de Dimitrie Filipescu îşi propunea, în 1840, printre alte scopuri, instaurarea republicii democrate. În august 1870, mişcarea conspirativă condusă de Al. Candiano-Popescu a proclamat aşa-numita „Republica de la Ploieşti”.

„Sîntem pentru o republică democratică, singura formă de stat ce ar garanta suveranitatea poporului” (Nicolae Bălcescu, 1848).

„Voim o republică română şi o s-o dobîndim…” ( C.A. Rosetti, 1848).

„Europa vă cunoaşte; acum cunoaşte puterea voastră; ştie că 10 milioane de români aveţi tot o limbă, tot o tradiţie, tot o patrie… Acum Europa cunoaşte misia şi importanţa voastră. Trăiască republica democrată şi socială! Trăiască Republica Română!” (din Apelul Comitetului Naţional Român al revoluţionarilor din exil, adresat compatrioţilor din cele trei ţări române,1852).

„Puneţi urechea şi aşteptaţi departe toaca deşteptării ce înconjoară lumea!… Românii vor trăi într-o singură republică democratică, solidară cu toate ţările Europei” (Cezar Bolliac, în periodicul „Republica Română” de la Paris, 1852).

 „Celula constitutivă a vechilor state române este republica ţărănească…” (Mihai Eminescu, în ziarul „Timpul” din 25 ianuarie / 6 februarie 1881).

„Ca oameni de progres preferăm, în lucrările noastre, însăilărilor de lemne de acum sute de ani, schele moderne; cu alte cuvinte, monarhiei, republica… A introduce dar regalitatea în zilele noastre acolo unde nu există, cum bunăoară s-a făcut la noi, e a se opune curentului, e a nu pricepe spiritul timpului” (gazeta „Drepturile omului”, 1885).

„Noi, ca şi întregul popor care suferă…, voim republică dreaptă şi naţională” (gazeta „Reforma socială”, 1890).

„Sîntem pentru republica socială, în care nu va mai fi nici rege, nici tron, nici jefuitori, nici jefuiţi” (gazeta „Munca”, 1892).

„Vom înfiinţa guvernul democratic al mulţimii: republica populară şi democratică” (Alexandru Beldiman, în ziarul „Adevărul”, 1893).

„Sîntem socialişti… şi strigăm fără teamă şi, în acelaşi timp, fără gînd de ostentaţie: Trăiască Republica! Jos monarhia!” (revista „Lumea nouă”, 1894).

„Socialiştii trebuie să fie republicani sau altfel nu se pot numi socialişti” („Lumea nouă”, 1900).

„Sîngele miilor de ţărani ucişi în 1907 a pătat mantia regalităţii, pete care s-au fixat acolo pentru totdeauna şi pe care nimic şi niciodată nu le va mai putea scoate” (revista „Facla”, 1910).

„Este de datoria Partidului Social-Democrat să-şi afirme în faţa principiului monarhic, pe care este întemeiată Constituţia ţării, principiul său republican, fiindcă numai sub un regim republican lupta clasei muncitoare se poate desfăşura în toată puterea ei” (din Rezoluţia Congresului Partidului Social-Democrat, aprilie 1914).

„Luptăm pentru Republica populară, o republică a ţăranilor şi a muncitorilor, care să apere interesele celor ce muncesc” (revista „Lupta de clasă”, 1927).

„P.S.D. este adept al republicii democratice, deoarece monarhia restrînge principiul suveranităţii populare” (intervenţie a P.S.D. în Parlamentul României, 1929).

„Prin socialism, la înlăturarea tuturor jugurilor, prejudecăţilor, formelor anacronice, apăsării economice şi politice, prin socialism spre democraţie politică şi economică, spre republică politică şi socială – iată lozinca limpede şi precisă a proletariatului faţă de învălmăşeala evenimentelor în curs” (gazeta „Proletarul”, 1930).

„În situaţia României, o putere executivă emanată de la popor este instrumentul cel mai sigur… Înainte, deci, fără şovăire, spre întărirea tinerei noastre instituţii. Republica, va să zică res-publica, lucrul public, avem aşadar, de-acum încolo, toţi o parte de responsabilitate în propăşirea ţării. Cuvîntul nostru de ordine este azi: să fim alături de Patrie, să slujim RES-PUBLICA!” (George Călinescu, în ziarul „Naţiunea” din 4 ianuarie 1948).

„Făurirea Republicii, la 30 Decembrie 1947, a devenit posibilă în condiţiile acţiunilor de masă pentru răsturnarea claselor exploatatoare şi cucerirea puterii de către clasa muncitorilor, ţărănilor şi intelectualităţii progresiste. Republica reprezintă o încununare a luptei duse de-a lungul secolelor de poporul român, de forţele sale înaintate, pentru eliberare naţională şi socială, pentru neatîrnare, progres social şi o viaţă mai bună”
(Nicolae Ceauşescu, secretar general al Partidului Comunist Român, preşedintele Republicii Socialiste România).

Imnul Republicii

Republică, măreaţă vatră


Republică, măreaţă vatră,
Călită-n foc de bătălii,
Înfloritor pămînt al păcii,
Republică, slăvită fii.

Refren: Republică biruitoare,
             În veci de veci să înfloreşti,
             Puternică şi apărată
             De braţe tari muncitoreşti!

Sub steagurile aurorei
Purtate-n slavă de partid,
Înaintăm toţi fiii muncii,
Un singur grai, un singur zid.

Refren,

Pămînt al păcii şi-al dreptăţii,
Neatîrnat, pămînt iubit,
Eşti viaţa noastră, eşti lumina,
Republică pămînt slăvit.

Refren.

Înălţătorul imn „Republică, măreaţă vatră”, a fost compus în anul 1959 de Ioan D. Chirescu, pe versuri de Eugen Jebeleanu. Acesta ar trebui să fie, în mod firesc, Imnul de Stat al României. Măcar muzica sa este absolut fabuloasă!

marți, 27 decembrie 2011

Sărbătorile muritorilor de foame...

De ani buni, la fiecare Crăciun şi Paşte ni se dau aceleaşi gulgute tîmpite despre cît de mult mănîncă şi beau românii, ca neamuri proaste ce sînt. Pînă ajung în spital, vezi Doamne! Pfuu! Îmi vine să îi iau cu parul pe toţi derbedeii ăştia din presă, zău aşa! Dar, vedeţi unde şi pînă unde bate politica? Ce vor ei a spune străinii? "Ete-te, în România e atîta mîncare şi băutură, atîta prosperitate adică, încît cetăţenii regimului capitalist vomită pe străzi de sătui ce sînt şi ajung în clinicile de defecare! E o fericire maximă şi totală în România. Plîng ăia, de mulţumiţi ce sînt! Ce guvern bun au! Ce clasă politică patrioată!". Îhî, sigur că da! Producem în regimul ăsta atîţia bani de vreo două decenii încoace, că nu mai avem nimic altceva de cumpărat cu ei, decît mîncare, mîncare, mîncare! Căcălău, măria-ta! Vedeţi? Păi! E mult cald şi bine la România!
Hm..! Mi-a fost încredinţat de către destinatarul său un sms primit de la o salariată a societăţii particulare respective, înainte de Crăciun. Un sms real, disperat, şocant, trist, revoltător... Îl redau mai jos, aşa cum a fost el scris de salariată. În fapt, este mesajul unei românce oarecare, mamă, una dintre milioanele de românce oarecari, mame. Primeşte un salariu situat la minimum pe economie. Ca alte milioane de salariaţi. Vă rog să reţineţi că şi pentru această româncă, mamă, precum pentru milioane de alte românce asemenea, a venit Crăciunul, au venit Sărbătorile de Iarnă. Dar, ştiţi? Această salariată la minimum pe economie, la fel cu alte milioane de salariate asemenea, şi la fel cu sute de mii de foste salariate, acum şi în viitor şomere, nu au ajuns şi nu vor ajunge vreodată subiecte de presă capitalistă. Din banalul şi cotidianul motiv că nici ele, nici familiile lor nu au ajuns şi nu vor ajunge vreodată la spital din motive de indigestie... supraalimentară. Inaniţia le e mai aproape. Ce banalitate cotidiană, într-adevăr!
„Domnu director scuzaţi-mă că îndrăznesc să vă rog din tot sufletul meu, ajutaţi-mă să ajung la domnu patron ca să îmi dea şi mie 300 roni pînă la salariu. Nu am ce să pun pe masă de sărbători. Vă rog frumos ajutaţi-mă că murim de foame cu copii. Sînt disperată. Mulţumesc mult şi iertaţi-mă”.
P.S. – Ce poţi cumpăra pentru mesele de sărbători cu 300 de lei? Şi ce va face femeia aceasta luna viitoare, după ce va restitui din salariul său minim pe economie suma respectivă?  Probabil, totuşi, că asta este bucuria ei de sărbători. Şi-a amînat ei şi copiilor ei murirea de foame cu încă o lună... Banal, nu? Mai interesant pare faptul – aflu de la televiziuni – că este unul, Mitică, aşa cum îl numea pe vremuri prin partea locului şi nenea Iancu, care a anunţat deunăzi că are ambiţia să organizeze „cea mai tare masă de Revelion din Bucureşti”. E bine. Da’, ce bine e! Jos comunismul!!

vineri, 23 decembrie 2011

Tradiţii şi legende - Moş Crăciun

     Multe dintre obiceiurile, ritualurile şi sărbătorile populare precreştine, cu sensurile, simbolistica şi semnificaţiile lor – numite adesea „păgîne” – s-au păstrat în forme mai mult sau mai puţin autentice pînă în contemporaneitate. În mare parte, ele au fost asimilate şi transfigurate, mai ales în ultimele 3-4 secole, de biserica creştină, care, lipsită de suficiente argumente teologice şi ritualice pentru a stinge obiceiurile pămîntului încrustate în tradiţiile ancestrale ce îi premerg, a găsit această subtilă rezolvare a conflictului de interese în care s-a aflat dintru începuturi cu religiile sedentare şi miturile lor.
     Filosofia culturii şi religiei popoarelor creştine care îşi trag originile din civilizaţii antice autohtone nu a avut decît de cîştigat în împrejurările date, căci astfel s-a asigurat conservarea şi perpetuarea, în bună parte, a izvoarelor dăinuirii şi identităţii lor spirituale străvechi, iar asimilarea şi transfigurarea unor mituri arhaice de către biserică au dat creştinismului sporul de forţă şi legitimitate de care mitologia, simbolistica şi ritualurile sale au avut întotdeauna nevoie spre a se regăsi şi înrădăcina în viaţa oamenilor, în spiritualitatea poporului. O transfigurare creştină a unei astfel de tradiţii ancestrale, păgîne, este şi Crăciunul.

 

Strămoşul-zeu
     La noi, explicarea structurii conţinutului mitico-divin al Crăciunului pe calea analizei etimologice a termenului patronimic conduce la semnificaţii specifice misticii precreştine a creaţiei. Ca personaj mitologic, Crăciunul apare sub înfăţişarea unui strămoş-zeu, a cărui venerare în epoca geto-dacică era legată, probabil, de cultul soarelui. El simboliza corelaţia dintre desăvîrşirea timpului sacru în solstiţiul de iarnă şi (re)naşterea naturii (Creaţia).
    
     Cei mai mulţi cercetători ai domeniului susţin că termenul „crăciun” este de origine latină şi derivă din „creatio”, care înseamnă naştere şi care a dat, în timp, înţelesul mitic de „naşterea Crăciunului”, devenită în era noastră – prin transfigurare creştină – „naşterea cristică”, respectiv sărbătoarea naşterii lui Isus sau „Naşterea Domnului”. Această interpretare poate fi considerată mai mult decît o simplă ipoteză, dacă avem în vedere că rezultatele studiilor şi cercetărilor etimologice asupra patronimului „Crăciun” demonstrează că acest termen aparţine arealului etnic românesc şi că, în afara acestui spaţiu, nu se regăseşte decît la slavii din vecinătate, în forme de exprimare neesenţial modificate. Desigur, există şi alte opinii despre etimologia acestui apelativ, formate în contextul încercărilor unor cercetători străini de a găsi termenului asocieri cu anumite obiceiuri şi ritualuri specifice şi practicate de unele comunităţi sau popoare vecine.

 

Legendă creştină
     Una dintre transfigurările creştine ale mitului strămoşului-zeu Crăciun se regăseşte în legenda lui Crăciun, ciobanul cel rău, care nu i-a acceptat unei fecioare, Maria, să nască în ograda lui. Totuşi, cînd i-a venit sorocul, Maria a născut un prunc, Isus Cristos, în adăpostul oilor lui Crăciun, cu ajutorul tainic al soţiei acestuia. Pentru fapta ei, Crăciun îşi pedepseşte soţia într-un mod cumplit, tăindu-i mîinile cu care îl moşise pe Isus. Atunci, Fecioara Maria a făcut o minune şi i-a repus bietei femei mîinile la loc. Se spune că minunea l-a impresionat în aşa măsură pe Crăciun, ciobanul cel rău, încît l-a făcut adept al cultului lui Cristos. De bucurie că şi-a văzut nevasta scăpată de pedeapsa diavolească pe care i-o administrase, Crăciun a aprins un foc din lemn de brad în mijlocul ogrăzii şi a întins în jurul lui o horă mare cu toţi slujitorii săi. Apoi, le-a oferit Fecioarei Maria şi pruncului Isus Cristos daruri de-ale păstorului: lapte, smîntînă şi caş. De atunci, a rămas tradiţia ca, de ziua naşterii lui Isus, Moş Crăciun să împartă copiilor daruri, iar cîntecele de bucurie închinate Fecioarei Maria de ciobanul Crăciun şi slujitorii săi pentru minunea făcută au devenit colindele de Crăciun ale mitologiei creştine. 

marți, 20 decembrie 2011

Blestematul 22 decembrie...


       În urmă cu 55 de ani, la solstiţiul de iarnă, a trecut în nefiinţă marele poet revoluţionar comunist NICOLAE LABIŞ (născut la 2 decembrie 1935, în Mălini, jud. Suceava şi decedat în Bucureşti, la 22 decembrie 1956, ca victimă a unui tragic şi bizar accident de tramvai),  poet revoluţionar al cărui nume înnobilează afirmarea strălucitoare a unei întregi generaţii literare. Abia împlinise „douăzeci de ani şi încă unul”...
       În amintirea acestui pe cît de meteoric, pe atît de fascinant prim modernist al liricii româneşti contemporane, reproduc aici mica-i purpură poetică intitulată „Noi, nu!”, un adevărat jurămînt de credinţă faţă de cauza revoluţionară a claselor şi categoriilor muncitoare. Recitind-o, pare o mărturisire premonitorie, uimitoare, de convingeri, ideal şi aspiraţii, în numele nostru, al celor de azi. Să luăm aminte...
Noi, nu!
O parte din noi ne-am învins
Greşeala, minciuna şi groaza,
Dar e drum, mai e drum necuprins
Pînă-n zarea ce-şi leagănă oaza.
Generaţii secate se sting,
Tinerii rîd către stelele reci –
Cine-şi va pierde credinţa-n izbîndă
Pe-aceste mereu mişcătoare poteci?

Cine din noi va muri
Înainte ca trupu-i să moară?
Cine-o să-şi lepede inima-n colb –
Insuportabil de mare povară?
Ca un vînt rău, ori ca o insultă
Întrebarea prin rînduri trecu.
– Ascultă, ascultă, ascultă!
Noi, nu! Niciodată! Noi nu! 

duminică, 11 decembrie 2011

Rîsu' plînsu'... sau necuvintele aducerii aminte



Nichita Stănescu. Poet.
31 martie 1933 - 13 decembrie 1983

Amza Pellea. Actor.
7 aprilie 1931 - 12 decembrie 1983


luni, 5 decembrie 2011

Tradiţii şi legende – Moş Nicolae


În fiecare 6 decembrie creştinii îl prăznuiesc pe Sf. Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei. La catolici, ziua Sfîntului Nicolae este o „comemorare facultativă”, căci pentru Biserica de la Roma semnificaţiile şi, implicit, importanţa teologică a vieţii şi minunilor acestui sfînt, ca şi a altor sfînţi creştini propovăduitori şi martiri ai „dreptei-credinţe” (ortodoxia), precum Vasile, Gheorghe sau Constantin şi Elena, sînt incomparabil mai mici decît, spre exemplu, ale Sfîntului Bartolomeu, apostol, ale Sfîntului Benedict, abate, „patronul Europei”(!), ori ale Sfîntului Iosif, soţul Sfintei Fecioare Maria, zi marcată în calendarul romano-catolic cu cruce şi majuscule roşii, ca „sărbătoare de poruncă”.
Departe ca aceste diferenţe de calendar ecumenic şi simboluri existente între cele două confesiuni creştine fundamentale să aibă vreo conotaţie negativă şi să îndrituiască sentimente contradictorii în rîndurile credincioşilor, pentru creştin-ortodocşi Sf. Nicolae este unul dintre cei mai mari şi mai veneraţi sfinţi. Cu siguranţă, pentru copii, Sf. Nicolae este sfîntul cel mai drag şi cel mai aşteptat, pentru că este singurul care vine, prin tradiţia populară, cu daruri pentru toţi copiii cuminţi. El deschide, practic, perioada sărbătorilor de iarnă.

 „Să intri în nevoinţa poporului…”

Dar, cine a fost Sfîntul Nicolae (nuiaua copiilor neascultători!) sau Moş Nicolae, cel aducător de daruri pentru copiii cei cuminţi?  În greaca veche, numele său se traduce prin „biruitor al poporului” sau „victoria poporului”. Sfîntul Nicolae s-a născut pe la mijlocul secolului al III-lea d.Cr., în cetatea Patara din Lichia (Asia Mică), în familia unor creştini evlavioşi. Pe mama sa o chema Nona, iar pe tatăl său Teofan. Unul dintre unchii săi se numea tot Nicolae şi era episcop al Patarei şi ctitor al Mînăstirii Sfîntul Sion. Aici a stat Sf. Nicolae încă din adolescenţă, primind hirotonia preoţiei la o vîrstă fragedă şi tot aici a primit el îndemnul divin: „Nicolae, să intri în nevoinţa poporului, dacă vrei să fii de Mine încununat!”. După o vreme, a plecat la cetatea Mira şi, curînd, a fost ridicat, mai fără voia lui, dar prin vrerea lui Dumnezeu, în scaunul de arhiepiscop al cetăţii, deşi avea o vîrstă foarte tînără pentru o aşa înaltă slujbă. Se spune că Sfîntul Nicolae şi-a împărţit întreaga avere săracilor şi că toată viaţă şi-a închinat-o binelui celorlalţi, prin rugăciuni şi fapte pilduitoare. Orfanilor le era adevărat părinte, era milostiv cu oamenii nevoiaşi, sprijin pentru cei neputincioşi şi suferinzi, mîngîietor cu cei trişti şi duhovnic tuturor. Era vindecător al suferinţelor sufleteşti şi trupeşti, era dăruit cu harul divin al facerii de minuni. Sfîntul Nicolae a trecut la cele veşnice la 6 decembrie anul 340, în jurul vîrstei de 90 de ani şi a fost depus în mare cinste la biserica mitropolitană a Mirelor. În secolul al XI-lea, în timpul invaziilor musulmane, moaştele sale au fost deshumate în taină şi duse la Bari, în Italia, şi reînhumate în Biserica Sfîntul Ştefan, la anul 1087, unde se află şi în prezent. Opt secole mai tîrziu, parte din moaştele sfîntului au fost dăruite Bisericii Ortodoxe Române, aduse la Bucureşti şi depuse la Biserica Sf. Gheorghe Nou unde se găsesc şi azi.

„Sfîntul Nicolae” sau nuieluşa minune
În timpul Conciliului de la Niceea, din anul 325, soborul celor 318 mari preoţi adunaţi sub autoritatea împăratului Constantin cel Mare, între alte probleme discutate, a judecat şi cazul de erezie a prelatului Arie. Ierarhul Nicolae nu s-a oprit doar la motivaţiile verbale întru apărarea dreptei-credinţe şi condamnarea ereticului, ci a trecut la argumente mai pămîntene, pălmuindu-l pe nelegiuit, în plin sobor. Deşi atitudinea… viitorului Sfînt Nicolae a fost de neacceptat pentru înalţii părinţi ai bisericii creştine, pedagogia populară a păstrat viu exemplul gestului său, ca argument viabil, în anumite situaţii, pentru cuminţirea indisciplinaţilor. De aceea, şi astăzi, în raporturile cu copiii neascultători, părinţii apelează, uneori, la „Sfîntul Nicolae”.   

Originea lui Moş Nicolae cel darnic
Între minunile înfăptuite de Sf. Nicolae de-a lungul vieţii sale, legenda vorbeşte şi despre minunea celor trei fete sărace scăpate de desfrînare. Într-adevăr, mare minune, sîntem tentaţi a zice astăzi! Spune, dar, legenda că în cetatea în care locuia Sfîntul Nicolae trăia un om sărac ce avea trei fiice. Ca să scape de sărăcie, omul îşi trimise fetele în păcatul desfrînării. Aflînd aceasta, Sf. Nicolae s-a gîndit să-l ajute pe nefericitul tată şi să-l scape de păcat. Fără să-l ştie nici vîntul nici pămîntul, Sf. Nicolae se duse în puterea nopţii la casa omului şi-i aruncă pe fereastră o pungă cu galbeni, dispărînd în întuneric. A doua zi, omul cel sărac a găsit punga cu bani în casă şi s-a minunat de aşa milostire din partea lui Dumnezeu, înălţîndu-i Atotputernicului slava cuvenită. Omul şi-a măritat fata cea mare şi i-a dat zestre punga cu bani găsită în casă. Mulţumit că săracul a împlinit voia lui Dumnezeu, căruia nu-i plac rătăcirile omului în păcat, şi a renunţat să-şi mai trimită fata cea mare pe drumul desfrîului, Sf. Nicolae a făcut la fel şi pentru celelalte două fete ale omului, aruncînd noaptea în casa lui cîte o pungă cu bani pentru fiecare dintre ele. Numai că, în ultima noapte, omul cel sărac a pîndit la colţul casei ca să vadă cine îi este binefăcătorul şi, recunoscîndu-l pe Sfîntul Nicolae, i-a mulţumit din toată inima sa. Legenda spune că bietul om s-a legat cu jurămînt să apere taina faptelor Sfîntului Nicolae, dar tradiţia a păstrat de atunci şi pînă astăzi gestul său de a lăsa copiilor la ceas de noapte, în timpul somnului, daruri în ajunul zilei de 6 decembrie, ziua cînd este prăznuită memoria sa.

sâmbătă, 26 noiembrie 2011

Istoria însîngerată – noiembrie 1940


Savantul universalist Nicolae Iorga,
6 iunie 1871 - 27 noiembrie 1940


„Martorul Marin Stănescu, fost prefect de Prahova în acel timp, ne cristalizează în cunoştinţă de cauză ansamblul atmosferei din ziua de 27 noiembrie din sînul Mişcării Legionare şi declară că, cu mijloacele pe care le avea atunci la îndemînă în calitatea sa de fruntaş legionar şi prefect de Prahova, a putut afla că asasinii lui Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu sînt: Traian Boeru, Ştefan Cojocaru, Tudor Dacu şi Ion Tucan. (De altfel, inculpatul Dacu Tudor a recunoscut în faţa anchetatorilor şi a mai multor legionari că el şi ceilalţi camarazi ai săi identificaţi de autorităţile judiciare au fost la Sinaia şi l-au ridicat pe savantul Nicolae Iorga de la vila sa, cu toată opoziţia soţiei acestuia, şi l-au ucis la Strejnic – n.m.).
Din cele mai sus expuse, se stabileşte cu suficienţă, în asasinatul prof. Iorga, următoarele fapte: a) Ridicarea prof. Iorga de la vila sa din Sinaia a avut loc în seara de 27 noiembrie 1940, între orele 17,00 – 17,30; b) Ea a fost efectuată de o echipă de 4-5 legionari veniţi din Capitală, astfel cum înşişi asasinii au recunoscut în faţa anchetatorilor; c) Cadavrul prof. Iorga a fost găsit în dimineaţa de 28 noiembrie 1940, orele 7,15 la 1 km de comuna Strejnicul, la 15 metri de şoseaua Strejnicul – Ploieşti (cadavrul savantului a fost găsit cu faţa în sus şi cu degetele mîinii drepte împreunate creştineşte, în semnul crucii, ca pentru închinare – n.m.); d) Martorii identifică doi dintre asasinii care au luat parte şi la asasinarea prof. Madgearu; e) Prezumţiuni puternice şi concordante sînt dovada suficientă că toţi asasinii lui Madgearu au participat şi la asasinarea lui Iorga (între altele, astfel de „prezumţiuni”, spre exemplu,  sînt acelea că maşina cu care fruntaşul naţional-ţărănist, economistul Virgil Madgearu, a fost dus la locul uciderii sale din Pădurea Snagov avea numărul de înmatriculare 6211–B, adică era aceeaşi maşină cu care a fost luat din Sinaia, două ore mai tîrziu, Nicolae Iorga şi transportat la Strejnic pentru a fi asasinat. De altfel, şi calibrul gloanţelor găsite în trupurile celor două victime era acelaşi, şi numărul indivizilor văzuţi de martori oculari că i-au ridicat de la casele lor pe cei doi politicieni era acelaşi, şi amprenta criminală a abominabilelor fapte este aceeaşi  – n.m.).
Ce s-a petrecut cu prof Iorga după ridicarea sa de la domiciliu şi pînă în momentul asasinării, cum şi momentul în care a fost asasinat, nu s-a putut stabili cu exactitate. Anumite indicii relatate de mai mulţi martori (se dă numele acestora – n.m.) ar presupune că profesorul a fost dus la Teişani, lîngă Vălenii de Munte, unde ar fi fost „judecat” şi probabil schingiuit şi batjocorit în casa locuitorului Victor Enăchescu, faţă fiind între alţii şi Gheorghe Dinescu, fostul primar legionar al comunei Vălenii de Munte, după care în cursul nopţii de 27/28 noiembrie 1940 l-ar fi dus la punctul unde a fost găsit şi unde l-au asasinat.
În drept: din faptele mai sus descrise, reiese în mod evident că învinuiţii s-au asociat în prealabil, au premeditat şi pregătit omorîrea profesorilor Madgearu şi Iorga, fapte ce constituie crima de omor cu premeditare (asasinat) în asociaţiune, prevăzută de art. 315, 464 pct.1 şi 8 C.p.
Aceste două asasinate, după cum rezultă din actele de la dosar, se încadrează în seria asasinatelor comise în cele 24 de ore cuprinse între noaptea de 26/27 şi 27/28 noiembrie 1940, asasinate care din punct de vedere al concepţiei, al rezoluţiei în executarea lor, fac un singur tot conceput din sînul Mişcării Legionare, atunci la putere şi executat de o parte din membrii săi, astfel: asasinarea celor 64 de deţinuţi politici din Închisoarea Jilava, asasinarea comisarilor Dumitrescu şi Davidescu în Pădurea Balota, lîngă Ploieşti, asasinarea celor 3 comisari în arestul Prefecturii Poliţiei, sechestrarea în scop de asasinare a mai multor personalităţi politice (Argetoianu, Tătărescu, Gigurtu, Ghelmegeanu, dr. Marinescu etc.), salvate numai prin intervenţia eficace şi la timp a subsecretarului de stat la Departamentul Internelor pentru Poliţie şi Siguranţă, colonelul Alexandru Rioşianu şi, în fine, asasinarea profesorilor Madgearu şi Iorga”. (Extrase din „Referatul introductiv dat la 19 iunie 1941 Tribunalului Militar al Capitalei de către procurorul militar Panait Călcîiu, referitor la asasinarea profesorilor Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu”).
Între cei 64 de ucişi în Închisoarea Jilava, din noaptea de 27 noiembrie 1940, ora 1,30, s-au aflat generalul Mihail Moruzov, fost director al Serviciului Secret de Informaţii, şi Niky Ştefănescu, fost subdirector al Serviciului, generalul Gabriel Marinescu, fost prefect al Poliţiei Capitalei şi fost ministru al Ordinii Publice, generalul Gheorghe Argeşeanu, fost prim-ministru, generalul Ion Bengliu, fost inspector-general al Jandarmeriei Române, Victor Iamandi, om politic, fost ministru al Justiţiei, Vasile Zeciu, fost prim-procuror al Tribunalului Militar al Capitalei, lt. col. Dumitru Negulescu, fost preşedinte al Tribunalului Militar Cluj, Radu Pascu, fost preşedinte al Curţii de Apel Bucureşti, Ion Panova, fost chestor de poliţie, alţi foşti funcţionari de stat, colonei, maiori şi alte foste cadre de poliţie, jandarmerie şi justiţie. O singură victimă a asasinatelor din închisoare a scăpat cu viaţă: plutonierul Nicolae Ciurea.
Cu o noapte înainte, în arestul Prefecturii Poliţiei Capitalei au fost împuşcaţi comisarii de poliţie Paul Voinescu, Nicolae Suciu şi Nicolae Gheorghe Ralet. Alţi doi comisari aflaţi în acelaşi arest, Ionel Dumitrescu şi Alexandru Davidescu, au fost duşi în aceeaşi noapte şi împuşcaţi în Pădurea Balota-Vlăsia, situată la 40 de km depărtare, pe Şos. Bucureşti – Ploieşti. Ambii au fost găsiţi în viaţă, spre ziuă, şi transportaţi la un spital din Ploieşti. Davidescu a decedat după cîteva zile, iar Dumitrescu a supravieţuit după suferinţe medicale cumplite.

marți, 8 noiembrie 2011

Aniversare


"Înaintea oricăror legi stă dreptul muncitorilor la viaţă!"
Gheorghe Gheorghiu-Dej

Astăzi, se împlinesc 110 ani de la naşterea omului politic român, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Fostul prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român şi preşedinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române  s-a născut la Bîrlad, în 8 noiembrie 1901 şi a încetat din viaţă la 19 martie 1965, în Bucureşti.

vineri, 4 noiembrie 2011

Ca prizonierul de război eşti, ţară!


Ca prizonierul de război eşti, ţară,
Şi ţi se-ntîmplă, că doreşti sau nu,
În vremuri de trădare şi ocară,
Ca lagărul fatal să-ţi fii chiar tu.

Poporul tău e condamnat să moară,
Pierzînd din mîini atu după atu,
Afară de iubirea noastră rară,
În tot dezastrul ce ne străbătu.

S-au obrintit şi nu se mai termină
Războiul 1 şi Războiul 2,
De vechi otrăvuri, noua rană-i plină
                                                               Şi nu mai vine nimeni înapoi.

                                                               Iar tu, pierdută insulă latină,
                                                               Şi vîntului şi ploii te îndoi
                                                               Şi îţi înveţi poporul să-ţi devină
                                                               El, ţie, prizonierul de război.

ADRIAN PĂUNESCU
(20 iulie 1943 - 5 noiembrie 2010)

luni, 24 octombrie 2011

În genunchi, rege!


(Actualitatea subiectelor de altădată)
În Senatul României s-a polemizat în urmă cu cîteva luni pe chestiunea invitării numitului Michael Hohenzollern la festivităţile prilejuite de Ziua Naţională, 1 Decembrie. Ideea mi s-a părut o impietate. Stenograma polemicilor respective pune în evidenţă fragilitatea argumentelor invocate de purtătorii intereselor antirepublicane. Nu mai vorbesc de incoerenţa exprimării şi de formulările în coadă de peşte ale unora dintre ei. Oratoria, ce-i drept, nu este la îndemîna oricui, dar pentru un adevărat om politic este definitorie. Vorbeam, dar, despre fragilitatea argumentelor. În primul rînd, de unde pretenţia că ultimul rege al României este „o personalitate istorică importantă”? Relicvă istorică da, mai treacă-meargă vreau să zic, dar personalitate, şi importantă pe deasupra, de ce? Numai faptul că a fost rege, şi asta pe vremea cînd abia îi dăduseră tuleiele, nu îi asigură şi calitatea de personalitate istorică! Ce fapte memorabile a făcut el ca rege al României, pentru ca istoria să îl revendice ca pe o personalitate a ei?
Din acest punct de vedere, a-l compara pe Michael (să-i zicem Mihai, treacă de la noi) cu rubedenia sa îndepărtată, Carol I, ar fi pe cît de ridicol, pe atît de... edificator! În al doilea rînd, de ce este mai importantă semnificaţia faptului că Mihai Hohenzollern este nepotul lui Ferdinand, rege al României la Marea Unire, decît semnificaţia istorică a faptului că acelaşi Mihai este fiul aventurierului Carol al II-lea, rege al României la Marea ei Dezmembrare? În virtutea unui asemenea criteriu, nu ar fi îndreptăţit şi Paul Lambrino, strănepot legitim al lui Ferdinand, fiul lui Carol-Mircea, întîiul copil al lui Carol al II-lea, născut din prima căsătorie a acestuia, cu aristocrata Ioana Valentina (Zizi) Lambrino, să revendice dreptul de participare la festivităţile de 1 Decembrie?
În al treilea rînd, nu am înţeles de ce absenţa lui Mihai Hohenzollern de la marea noastră sărbătoare naţională „ar fi o ruşine faţă de Europa, unde abia am intrat”(?!). De unde pînă unde chestia asta? Au invitat autorităţile române să participe la festivităţi pe toţi foştii regi şi împăraţi ai statelor europene, iar pe Hohenzollern l-au lăsat cu buzele umflate? Dacă nu, atunci pentru ce, Doamne iartă-mă, să ne fie ruşine de Europa? Şi, la urma urmei, cine-i madam Europa asta? Ce are ea cu ziua noastră naţională, cu invitaţii şi neinvitaţii noştri?
Nici invocarea Actului de la 23 August 1944 nu este un argument în favoarea fostului rege. Dimpotrivă. Dacă „majestatea sa regele Mihai a făcut actul de la 23 August” (noroc cu terciul, că altfel mîncam mămăliga goală...!), pentru că „aşa trebuia să facă şi bine a făcut”, de ce nu îşi asumă el şi consecinţele ce au decurs din actul respectiv? Am mai fi trăit 45 de ani de comunism dacă nu făcea regele actul cu pricina? Ar mai fi murit Iuliu Maniu, Gh. Brătianu şi Lucreţiu Pătrăşcanu aşa cum au murit? Ar mai fi cunoscut Corneliu Coposu, Ion Diaconescu şi alţi atîţia români calvarul închisorilor politice, ar mai fi murit oameni în lupte de stradă în decembrie 1989, am mai avea şi astăzi în România deţinuţi politici? Dacă este adevărat ceea ce s-a susţinut în Senat şi anume că „nu putem acuza nici pe Antonescu de trădare, nici pe regele Mihai de trădare, au fost nişte evenimente epocale în acestă lume, în care România a trebuit să se descurce”, cum rămîne cu condamnarea la moarte a Mareşalului Antonescu, pecetluită de voinţa şi cu semnătura regelui Mihai? Nu cumva regele „s-a descurcat” pe seama sîngelui nefericitului comandant al Armatei Române?
Şi dacă este adevărat că România a trebuit să se descurce în contexul unor evenimente epocale şi se cuvine „să lăsăm morţii în gropile lor”, cum s-a spus în Parlament, de ce nu a fost respectată liniştea definitivă a celor înhumaţi la Mausoleul din Parcul Libertăţii, oricine ar fi fost ei, şi li s-au deschis mormintele şi au fost aruncaţi afară, de ce profanăm şi dărîmăm statui, de ce continuăm să pîngărim memoria lui Nicolae Ceauşescu şi nu îl lăsăm în pace în groapa lui? Pentru ce toate acestea? Unde ne sînt creştinismul şi democraţia de care facem atîta paradă?
Astăzi, ex-regele cere iar viză de intrare în ţară, de Paşte. Cică vrea să meargă la Timişoara. I-ar fi mai potrivit un alt traseu, mi se pare, pe măsura faptelor sale „istorice”. Să meargă la Jilava, în Valea Piersicilor şi să aprindă o lumînare pe locul unde a fost executat Mareşalul Ion Antonescu, victima sa directă. I-am sta alături, pentru a-i cere: „În genunchi, rege!”.
Textul subsemnatului. 23 aprilie 1994, în „Politica”.

sâmbătă, 22 octombrie 2011

Clipa de recunoştinţă


Zilele acestea, a murit încă un om de cultură. Paul Everac. Scriitor complet – dramaturg, eseist, poet, jurnalist. Om blînd şi înţelept, adesea sarcastic. Aflat la vîrsta senectuţii, s-a stins încet-încet, măcinat de suferinţe fizice şi mari deziluzii. Şocat şi el de prăbuşirea societăţii, de ticăloşirea moravurilor publice şi individuale ale contemporanilor, omul-scriitor Paul Everac s-a retras în ultima parte a vieţii la pieptul unui munte de deasupra Rucărului, la Podul Dîmboviţei, în vecinătatea Pietrei Craiului. Mai aproape de Dumnezeu. Acolo unde, într-un cadru natural uimitor, de o frumuseţe copleşitoare, îşi crease printre brazi şi voievozi de stîncă un refugiu rustic patriarhal, intangibil şi inexpugnabil, de cultură şi creaţie artistică. Un colţ de Rai. 

Acum, omul-scriitor nu mai este. I-au rămas însă, spre a ne îmbogăţi dăinuirea spirituală, urmele dăltuite în piatra nestemată a nemuririi. Aceasta e Patria.  

duminică, 16 octombrie 2011

Ăsta e om?

Ţara lui „După noi, potopul!”

Şerban Huidu a produs un grav accident de circulaţie, în urma căruia cel puţin doi oameni au murit. Accidentul este banal, tipic pentru cretinii cu SUV-uri mari şi ego pe măsură: Huidu a crezut că are dreptul să facă ce vrea pe şosea. A depăşit coloana, a intrat pe contrasens, s-a ciocnit cu un Logan şi a băgat în mormînt doi oameni nevinovaţi. 

N-a înţeles nimic din ceea ce i s-a întîmplat, şi a avut destule accidente, a stat şi în comă, după accidentul de la schi.  Mai mult, după accident lua medicamente. Poate neuroleptice, nu ştiu. Oricum este de cercetat dacă avea dreptul să conducă, ţinînd cont de medicamentele pe care le lua. Iar ca să pună capac la toate, Huidu avea cu el în maşină şi pe cei doi copii.

În România, pe şosele, bune-rele, se moare mai ales din prostie, inconştienţă, din ticăloşie. Or fi de vină şi viteza, şi starea drumurilor, dar dincolo de astea este dispreţul românului faţă de reguli. Dacă idiotul Huidu respecta regulile, nimic nu s-ar fi întîmplat. Era suficient să stea dracului în banca lui! Dar nu! El a depăşit într-o curbă fără vizibilitate, cu un carosabil umed, ningea. Maşina lui, un tanc de peste două tone, condusă agresiv, nu este tocmai un monument de stabilitate.

Mai e ceva: în egoismul lui, individul nu s-a gîndit o clipă la cîţi oameni depind de el, şi nu e vorba doar de familia lui. Este vorba de toţi cei care depind de emisiunea "Cronica cîrcotaşilor", este vorba de familiile lor, ca să nu mai vorbim despre familiile victimelor. Dar, noi nu sîntem obişnuiţi să gîndim aşa, pentru că nu avem conştiinţa responsabilităţii faţă de ceilalţi. Sîntem ţara lui "După noi, potopul!".
Constantin Gheorghe

Am preluat textul de mai sus de pe blogul domnului Constantin Gheorghe – „Conştiinţa unui liberal de stînga”, http://constantingheorghe.blogspot.com/. Mai puţin sînt tentat să abordez aici subiecte „mărunte” la scara socială, dar subiectul acesta – accidentul produs astăzi de Şerban Huidu – dincolo de maxima sa actualitate, inclusiv sub aspectul comportamentului, implicit a competenţei la volan în general a conducătorilor auto români, este unul cu implicaţii sociale emoţionale aparte. Şerban Huidu a devenit, din culpă, dar şi dintr-o cumplită vinovăţie, criminal! Ferească-ne Dumnezeu pe toţi cei care ne urcăm la volan de asemenea greşeli, de asemenea soartă, dar, chiar dacă termenul e dur, realmente acesta este adevărul. Nu comentez mai mult. Reproducînd textul domnului Constantin Gheorghe, e suficient. Am însă o nedumerire ce nu mi-o pot ascunde: ce căuta Huidu la volan? Se întreabă şi autorul textului. Bine, îmi închipui că „vedeta tv” s-a urcat la volan cu drept legal. Tocmai, însă, pentru că nimeni, probabil, nu i-l interzisese! DE CE? Oare, nu era evident că, din nefericire, omul acesta nu  mai era pe deplin sănătos la cap după accidentul de schi? Nu s-a observat că el se manifesta, inclusiv în capacitatea de exprimare vocală, în articularea cuvintelor, cu dificultate vădită? Că el avea în permanenţă comportamentul unui om turmentat, fără să fie sub influenţa alcoolului, desigur? Sau, dacă vreţi, că avea – inclusiv în emisiunile de radio şi televiziune, la care participa mai mult de umplutură, din raţiuni de aparentă audienţă – comportamentul unui om retardat, rămas cu sechele după un accident vascular cerebral? N-a fost suficient pentru ca cineva să se întrebe dacă omul acesta mai poate avea responsabilitatea de a ieşi pe drumurile publice la volan? Chiar nu s-a băgat de seamă? Cine răspunde acum pentru vieţile nevinovate pierdute, pentru familiile distruse?
P.S. – Pe un post de televiziune, tatăl lui Şerban Huidu s-a interesat la telefon despre accidentul odraslei sale. A aflat că acesta a omorît doi oameni şi că a băgat alţi cinci în spital, inclusiv pe proprii săi copii, aflaţi în maşină, dar că el a scăpat nevătămat. Ştiţi cum a reacţionat ta-su? Textual: „A, da? El e în regulă? Ok, atunci nu e nici o problemă. Bine, bine, la revedere”!! Dacă criminalul e un iresponsabil, ce poţi să mai spui despre ta-su?! Ăsta e om?

sâmbătă, 8 octombrie 2011

Destine româneşti

Drama ofiţerului de securitate Ion Roghin-Mihalache

Ticăloşia generalului trădător de patrie, Ion Mihai Pacepa, a distrus viaţa a sute de familii de români. Între acestea, se numără şi aceea a fostului căpitan DIE, Ion Roghin-Mihalache.

Ascensiunea unui tînăr de mare perspectivă

La sfîrşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70, destinul lui Ion Roghin nu părea să fie diferit de cel al altor tineri de vîrsta lui, cărora le plăcea cartea. Absolvise liceul, unde o avusese colegă pe Zoia Ceauşescu, fiica şefului de atunci al statului român, Nicolae Ceauşescu, şi urma cursurile Facultăţii de Drept din Bucureşti, unde era coleg cu Adrian Năstase, viitor prim-ministru al României.
După absolvirea facultăţii, Ion Roghin este repartizat ca avocat la Petroşani. În scurtă vreme, i se face oferta de a lucra în structura organelor de securitate a statului, ofertă pe care o acceptă. Calităţile sale se fac repede remarcate şi este încadrat la Direcţia de Informaţii Externe (DIE). Încă de la început, sub acoperirea de curier diplomatic, a îndeplinit cîteva misiuni de importanţă deosebită pentru interesele naţionale. Mai mult, nici dezertarea generalului Ion Mihai Pacepa, în iulie 1978, şi nici „cutremurul” care a urmat în cadrul DIE nu păreau să-i afecteze ofiţerului Ion Roghin cariera. Era tînăr, iar în dosarul lui conta şi faptul că tatăl său, ofiţer superior, ocupa o funcţie importantă în Ministerul Apărării Naţionale şi fusese coleg la Academia Militară cu generalul Ion Coman, pe atunci ministru al apărării naţionale, ultimul secretar al CC al PCR cu probleme de apărare a Patriei.

Rudă, prin soţie, cu… Ştefan cel Mare!

În anul 1980, tînărul ofiţer Ion Roghin s-a căsătorit cu economista Elena Catană-Mihalache, care, pe linie maternă, se trăgea dintr-un anume Catană, răzeş şi căpitan în oastea lui Ştefan cel Mare şi fiu natural recunoscut al marelui voievod al Moldovei. Mama Elenei, Natalia Catană-Mihalache, lucrase în structurile UTC şi PCR, iar la acea dată era documentarist în cadrul Ministerului de Interne. Această situaţie era cunoscută de însuşi preşedintele Nicolae Ceauşescu, care era foarte încîntat, avînd în vedere cultul pe care îl avea faţă de figurile glorioase ale istoriei românilor. Socrul lui Ion Roghin, Ion Mihalache, era un foarte bun ofiţer de judiciar.
Pe 4 noiembrie 1982 s-a născut Magdalena, unica fiică a soţilor Elena şi Ion Roghin-Mihalache (pe toată durata căsătoriei lor, cei doi soţi şi-au purtat numele reunite).

Misiune secretă, în slujba intereselor naţionale


La sfîrşitul anului 1983, căpitanul Ion Roghin-Mihalache a primit o nouă însărcinare pe linia securităţii naţionale. Se luase decizia trimiterii sale în misiune secretă la Haga, sub acoperirea funcţiei diplomatice de secretar al Ambasadei României din Capitala Olandei. Bucuria sa nu cunoştea margini. Trimiterea sa într-o astfel de misiune, într-o capitală europeană de importanţă strategică din punct de vedere informativ pentru statul român, era dovada evidentă a aprecierii deosebite pe care i-o acordau superiorii săi. În plus, avea posibilitatea de a lucra direct cu fostul său profesor de drept civil, Constantin Stătescu, somitate a ştiinţelor juridice româneşti, fost decan al Facultăţii de Drept din Bucureşti, tocmai numit în postul de ambasador al României în Olanda. Şeful de atunci al Direcţiei de Informaţii Externe, generalul Nicolae Pleşiţă şi ministrul de externe, Ştefan Andrei, conveniseră asupra procedurilor de acreditare a ofiţerului. Urma să se solicite, conform uzanţelor diplomatice, agrementul guvernului olandez.

Deconspirat de trădătorul Pacepa


În ultimele zile ale lui 1983, însă, a explodat „bomba”! Generalul Pleşiţă a primit din reţea informaţia că ofiţerul pe care urma să-l trimită la Haga în misiune ultra-confidenţială, sub acoperire diplomatică, fusese deconspirat de către generalul fugar în SUA, Ion Mihai Pacepa. Prin urmare, misiunea era compromisă, iar tînărul căpitan al DIE nu mai putea fi folosit ca ofiţer de informaţii externe. În această situaţie, generalul Nicolae Pleşiţă, deşi îl preţuia în mod deosebit, a fost nevoit să îl treacă în rezervă, ceea ce a însemnat distrugerea definitivă a carierei militare a nefericitului ofiţer. Ion Roghin-Mihalache a suferit o gravă depresie nervoasă, din care nu şi-a revenit nici în ziua de azi. După numai cîţiva ani, frumoasa lui soţie, strănepoata marelui Ştefan-Vodă al Moldovei, a făcut un cancer limfatic galopant şi a încetat din viaţă la vîrsta de numai 37 de ani. Astfel, fiica ofiţerului, Magdalena, a rămas orfană de mamă la doar 6 ani şi cu un tată bolnav pentru totdeauna. Trădătorul perpetuu, Pacepa, putea fi, încă o dată, fericit: mai băgase în pămînt un om, mai decimase o familie de români, mai distrusese o carieră de ofiţer, mai asasinase Patria o dată!

Epilog

Drama ofiţerului de securitate Ion Roghin-Mihalache şi a familiei sale este expresia vie a destinului tragic pe care sînt condamnaţi să-l împărtăşească cei ale căror vieţi – puse chezaş la existenţa şi gloria Patriei – se intersectează, într-o epocă sau alta, cu ticăloşia trădătorilor din umbră, a vînzătorilor de ţară; a vînzătorilor de mamă! Roata istoriei se învîrteşte însă, implacabil. Precum trecutu-i glorios, viitorul României va dovedi că sacrificiul Eroilor Patriei n-a fost în zadar. Veni-va el timpul acela...

(Sursă jurnalistică personală).

luni, 3 octombrie 2011

Arta pentru artă

În mijlocul lipsei de caractere în care trăim, oficialitatea încurajînd tot ce convine principiilor ei, n-a fost greu să se înjghebeze o sumă de nulităţi care să devie predicatorii teoriilor iubite de clasa dominantă. Este de ajuns să faci la minister o hîrtie prin care să declari că vei combate socialismul şi tendinţele sociale în artă, ca, oricît de nul ai fi, să ţi se acorde imediat dreptul de a ţine un curs la Universitate, pentru... iluminarea tinerimii şi salvarea ei de ideile subversive. Este de ajuns apoi ca, sub pretext de artă senină şi eterică, să faci o operă insipidă, în care poienele să fie misterioase, pentru ca oficialii să-ţi acorde misteriosul Bene-merenti...

Dar faptul real este că mai toţi artiştii de acum sînt proletari intelectuali. Adeseori ei simt într-înşii toată revolta clasei lor, inima le este plină de compătimirea cea mai adîncă pentru semenii lor, în sufletul lor vibrează durerea clasei întregi din care fac parte. Şi dacă aceasta nu se dă pe faţă în operele lor de artă, cauza principală este tocmai aceea că se înfrînează pe cît pot, pentru ca să nu izbucnească. Ei se tem să nu confunde nişte idei sociale cu ideea artistică, ei se tem ca operele lor să nu fie excluse de către aceia care dau tonul în literatură, ca şi în politică, se tem, în fine, să nu fie excomunicaţi.
Suprema laşitate în lupta pentru trai este să dezertezi din luptă. Admirăm pe un necunoscut, admirăm pe un muncitor care-n faţa mizeriilor, a asupririlor şi a celor mai grele ameninţări nu-şi pleacă fruntea, şi iată de ce nu putem lăsa pe artist să cadă pradă unei ridicole temeri. Există opere mari de artă, opere care se citează de secole şi care vor rămîne încă multă vreme, opere care au fost scrise tocmai în mijlocul celor mai crude prigoniri şi-n care artiştii au pus toată revolta lor împotriva prigonitorilor. Faceţi acelaşi lucru şi în arta socială: lăsaţi să se vadă în operele voastre aceea ce simţiţi, fără preocupări meschine că veţi fi excomunicaţi ori că nu vroiţi să intraţi într-o anume direcţie. Realitatea înainte de toate!
Noi ne adresăm artiştilor proletari şi zicem: dacă mizeriile şi necazurile clasei voastre vă ating şi pe voi; dacă în inima voastră poate intra durerea clasei din care faceţi parte, atunci nu vă îngrijiţi nici că veţi fi excomunicaţi din Parnasul oficial, nici că nu veţi putea mişca pe cei ce nu se mai mişcă de nimic... De altfel, nimeni nu va tăgădui că arta socială este menită să mişte şi să aprindă mai mult decît o artă al cărei scop e, pur şi simplu, să fie o jucărie frumoasă.
Fără îndoială, sîntem într-o perioadă de tranziţie. Societatea actuală, care a născut atîtea rele prin organizarea nedreaptă, nu poate suferi într-însa arta senină pe care unii o numesc artă pentru artă. Literatura-ntreagă plînge, pentru că e plîngerea veacului care se arată într-însa. Şi, pînă cînd omenirea nu va fi liberă şi fericită, nu va exista o artă care să respire seninătatea şi fericirea. Arta pentru artă, înţegînd prin ea o artă lipsită de zbucium, care să nu fie o armă de luptă, nu va putea exista decît într-o societate armonică, solidară, în care lupta pentru trai să nu fie unica preocupare.
Veacul de aur al omenirii este înainte. Şi, este de datoria artiştilor proletari să lupte pentru ca acest veac să nu întîrzie. Şi, este de datoria dumneavoastră, artişti tineri, care vedeţi pe semenii dumneavoastră răbdînd lanţul celei mai grele robii, robia economică, umiliţi, flămînzi şi totuşi năzuind spre nişte vremi mai bune, să le daţi ajutorul ce puteţi cu operele dumneavoastră. Fiecare din noi are în societate o misiune. Şi cînd asistăm la încercarea uriaşă a proletariatului de a sfîrşi cu zilele negre, datoria noastră e să fim alături de el.
Ci-n loc să plîngeţi pe ruina unui trecut ce nu se va mai întoarce din calea vremii, în loc să priviţi nepăsători vijelia care vuieşte la orizont, faceţi, artişti plini de simţire, cîntecul uriaş care, ca-n Biblie, să năruiască zidurile Ierichonului!
ANTON BACALBAŞA
(Fragmente din prelegerea ţinută la Ateneul Român din Bucureşti, în ziua de 17 februarie 1894. Anton Bacalbașa, ziarist şi prozator de orientare socialistă, a trăit între 21 februarie 1865 şi 1 octombrie 1899).

marți, 20 septembrie 2011

21 septembrie 1939. Asasinarea primului-ministru al României, Armand Călinescu


Primul-ministru,
Armand Călinescu
(Mărturiile omului politic Grigore Gafencu, ministrul afacerilor externe).

Septembrie 1939. S-au împlinit 9 luni de cînd am depus jurămîntul în faţa Regelui. La orele 10 şi jumătate, Armand m-a chemat la Ministerul Armatei, unde mi-a dat unele lămuriri cu privire la trupele polone intrate în ţară şi dezarmate. La cererea lui, am dat o telegramă la Moscova, pentru a linişti temerile ruseşti faţă de noi şi de neutralitatea noastră.

Telegrama se încheia astfel: „În ţară domneşte cea mai deplină linişte şi ordine. Guvernul, care reprezintă, în aceste împrejurări, opinia publică în întregimea ei, este hotărît să păstreze, mai departe, o strictă neutralitate, să se abţină de la orice act de ostilitate sau de agresiune şi să întreţină cu toţi vecinii raporturi cît mai paşnice”. La ora 1, Armand m-a întrebat, prin telefon, dacă am expediat telegrama. Cu acest prilej, i-am citit din nou sfîrşitul ei şi mi-a spus că e deplin mulţumit.

Un ceas mai tîrziu, şedeam la masă cu Nuşeta, cînd un prieten ne-a vestit la telefon că la radio, o voce ciudată, întrerupînd emisiunea muzicală, ar fi anunţat că Armand a fost „executat”. O clipă mai tîrziu, Lascăr, în faţa căruia s-a întîmplat grozava faptă, mi-a confirmat această veste. Am fugit cu Pop la faţa locului. Am găsit pe Armand întins pe stradă, cu faţa acoperită de un ziar plin de sînge. Alături de trupul neînsufleţit, care părea mai mic, mai firav ca niciodată, al primului-ministru, zăcea, masiv şi ciuruit şi el de gloanţe, credinciosul agent Andronie. În jurul lor, pe Splaiul Dîmboviţei, forfotea zăpăcită o lume care-şi pierduse cu desăvîrşire capul: ofiţeri, poliţişti, femei şi bărbaţi din apropiere. Trupul primului-ministru era lăsat în praful însîngerat al şoselei, ca acela al victimei unui fapt divers, pînă la sosirea procurorului. Numai la porunca mea s-a renunţat la această sinistră formalitate. Purtat pe braţe prietene, Armand, care părea un copil strivit printr-o lovitură fatală, pe care nimeni încă nu şi-o putea realiza, era aşezat într-o ambulanţă şi dus la Spitalul Militar.

Trupul neînsufleţit al primului-ministru,
aşa cum a fost găsit la locul crimei 
Am urmat drumul mai departe, spre Palatul Cotroceni. Mă temeam ca, lipsită de energia sa, care de 2 ani stătea de veghe zi şi noapte, ţara să nu se cutremure, lăsînd să se întindă răzvrătirea. Regele m-a primit numaidecît. Era alb, ca şi mine, şi, ca şi mine, pînă în fundul sufletului tulburat:
- Nu-l pot înlocui cu nimeni!, au fost cele dintîi cuvinte ale lui.

Şi, totuşi, se impunea datoria de a nu lăsa gol postul de unde se exercită autoritatea statului. Într-un Consiliu de Miniştri restrîns, Regele a arătat, un ceas mai tîrziu, diferite ipoteze de înlocuire a primului-ministru. Eram de faţă: Iamandi, Mitiţă, Andrei, Ghelmegeanu, Urdăreanu şi cu mine. S-au rostit mai multe nume: Ballif, Argetoianu, Vaida. Iamandi a sprijinit cu căldură numele meu, la care, după spusele lui, s-ar fi gîndit şi Armand, pentru ceasul cînd ar fi dispărut. Mitiţă s-a asociat la această propunere. Eu însă am respins-o cu hotărîre, stăruind asupra necesităţii de a rămînea la Externe, în afară de luptele şi reacţiunile de politică internă. Urdăreanu a sprijinit propunerea mea. Am părăsit palatul înainte ca să se fi luat o hotărîre. M-am dus la minister, unde aveam de luat unele măsuri urgente. Seara am aflat că fusese numit prim-ministru generalul Gheorghe Argeşanu.

Noaptea, la orele 10, am avut un Consiliu de Miniştri. În locul prietenului meu, al cărui tovarăş nedezlipit fusesem timp de 9 luni şi care, cu sclipirile inteligenţei sale, domina şedinţele noastre ministeriale, şedea, cu mustaţa răsucită, bravul general „Ghiţă Ostaşul”. Eram cu toţii copleşiţi de durere şi de îngrijorare apăsătoare. Generalul Marinescu ne-a lăsat să înţelegem, fără a ne cere, de altfel, nici sfatul, nici aprobarea, că represiunea va fi straşnică.

Asasinii au fost prinşi rapid şi executaţi imediat pe locul faptei
De afară, ne veneau veşti despre executarea celor 8 sau 9 făptaşi ai crimei, chiar pe locul unde căzuse Armand Călinescu. Am cerut chiar în acea noapte să văd pe Urdăreanu la Cotroceni. Am ţinut să declar că, deşi sînt mai apropiat prieten al celui care ne-a fost ucis azi, totuşi sfătuiesc să nu se facă fapte de sîngeroasă răzbunare. Să nu se mai verse sînge între Rege şi ţară. Răzbunarea cere din nou răzbunare şi alunecăm astfel pe calea unui măcel între români. Statul nu poate face decît dreptate. Ca ministru de Externe, stăruiesc să nu se dea impresia în străinătate, prin acte de întinsă represiune, că ne aflăm în faţa unei răzvrătiri. Astfel, pentru a nu deschide calea ruşilor, care caută o pricină pentru a intra în ţară. Am vorbit cu stăruinţă şi căldură mai bine de o jumătate de oră. Cuvintele mele au fost duse mai departe?… Să fi fost prea tîrziu?…

GRIGORE GAFENCU

(Text reprodus din ediţia electronică a ziarului „Tricolorul”, http://www.tricolorul.wordpress.com/ din 18 februarie 2011. Fotografiile sînt preluate de pe http://www.google.ro/).

Modestul monument ridicat în memoria lui Armand Călinescu,
pe locul asasinării sale, la intersecţia B-dului Geniului cu Str. Ştirbei Vodă