| Primul-ministru, Armand Călinescu |
Septembrie 1939. S-au împlinit 9 luni de cînd am depus jurămîntul în faţa Regelui. La orele 10 şi jumătate, Armand m-a chemat la Ministerul Armatei, unde mi-a dat unele lămuriri cu privire la trupele polone intrate în ţară şi dezarmate. La cererea lui, am dat o telegramă la Moscova, pentru a linişti temerile ruseşti faţă de noi şi de neutralitatea noastră.
Telegrama se încheia astfel: „În ţară domneşte cea mai deplină linişte şi ordine. Guvernul, care reprezintă, în aceste împrejurări, opinia publică în întregimea ei, este hotărît să păstreze, mai departe, o strictă neutralitate, să se abţină de la orice act de ostilitate sau de agresiune şi să întreţină cu toţi vecinii raporturi cît mai paşnice”. La ora 1, Armand m-a întrebat, prin telefon, dacă am expediat telegrama. Cu acest prilej, i-am citit din nou sfîrşitul ei şi mi-a spus că e deplin mulţumit.
Un ceas mai tîrziu, şedeam la masă cu Nuşeta, cînd un prieten ne-a vestit la telefon că la radio, o voce ciudată, întrerupînd emisiunea muzicală, ar fi anunţat că Armand a fost „executat”. O clipă mai tîrziu, Lascăr, în faţa căruia s-a întîmplat grozava faptă, mi-a confirmat această veste. Am fugit cu Pop la faţa locului. Am găsit pe Armand întins pe stradă, cu faţa acoperită de un ziar plin de sînge. Alături de trupul neînsufleţit, care părea mai mic, mai firav ca niciodată, al primului-ministru, zăcea, masiv şi ciuruit şi el de gloanţe, credinciosul agent Andronie. În jurul lor, pe Splaiul Dîmboviţei, forfotea zăpăcită o lume care-şi pierduse cu desăvîrşire capul: ofiţeri, poliţişti, femei şi bărbaţi din apropiere. Trupul primului-ministru era lăsat în praful însîngerat al şoselei, ca acela al victimei unui fapt divers, pînă la sosirea procurorului. Numai la porunca mea s-a renunţat la această sinistră formalitate. Purtat pe braţe prietene, Armand, care părea un copil strivit printr-o lovitură fatală, pe care nimeni încă nu şi-o putea realiza, era aşezat într-o ambulanţă şi dus la Spitalul Militar.
 |
| Trupul neînsufleţit al primului-ministru, aşa cum a fost găsit la locul crimei |
Am urmat drumul mai departe, spre Palatul Cotroceni. Mă temeam ca, lipsită de energia sa, care de 2 ani stătea de veghe zi şi noapte, ţara să nu se cutremure, lăsînd să se întindă răzvrătirea. Regele m-a primit numaidecît. Era alb, ca şi mine, şi, ca şi mine, pînă în fundul sufletului tulburat:
- Nu-l pot înlocui cu nimeni!, au fost cele dintîi cuvinte ale lui.
Şi, totuşi, se impunea datoria de a nu lăsa gol postul de unde se exercită autoritatea statului. Într-un Consiliu de Miniştri restrîns, Regele a arătat, un ceas mai tîrziu, diferite ipoteze de înlocuire a primului-ministru. Eram de faţă: Iamandi, Mitiţă, Andrei, Ghelmegeanu, Urdăreanu şi cu mine. S-au rostit mai multe nume: Ballif, Argetoianu, Vaida. Iamandi a sprijinit cu căldură numele meu, la care, după spusele lui, s-ar fi gîndit şi Armand, pentru ceasul cînd ar fi dispărut. Mitiţă s-a asociat la această propunere. Eu însă am respins-o cu hotărîre, stăruind asupra necesităţii de a rămînea la Externe, în afară de luptele şi reacţiunile de politică internă. Urdăreanu a sprijinit propunerea mea. Am părăsit palatul înainte ca să se fi luat o hotărîre. M-am dus la minister, unde aveam de luat unele măsuri urgente. Seara am aflat că fusese numit prim-ministru generalul Gheorghe Argeşanu.
Noaptea, la orele 10, am avut un Consiliu de Miniştri. În locul prietenului meu, al cărui tovarăş nedezlipit fusesem timp de 9 luni şi care, cu sclipirile inteligenţei sale, domina şedinţele noastre ministeriale, şedea, cu mustaţa răsucită, bravul general „Ghiţă Ostaşul”. Eram cu toţii copleşiţi de durere şi de îngrijorare apăsătoare. Generalul Marinescu ne-a lăsat să înţelegem, fără a ne cere, de altfel, nici sfatul, nici aprobarea, că represiunea va fi straşnică.
| Asasinii au fost prinşi rapid şi executaţi imediat pe locul faptei |
De afară, ne veneau veşti despre executarea celor 8 sau 9 făptaşi ai crimei, chiar pe locul unde căzuse Armand Călinescu. Am cerut chiar în acea noapte să văd pe Urdăreanu la Cotroceni. Am ţinut să declar că, deşi sînt mai apropiat prieten al celui care ne-a fost ucis azi, totuşi sfătuiesc să nu se facă fapte de sîngeroasă răzbunare. Să nu se mai verse sînge între Rege şi ţară. Răzbunarea cere din nou răzbunare şi alunecăm astfel pe calea unui măcel între români. Statul nu poate face decît dreptate. Ca ministru de Externe, stăruiesc să nu se dea impresia în străinătate, prin acte de întinsă represiune, că ne aflăm în faţa unei răzvrătiri. Astfel, pentru a nu deschide calea ruşilor, care caută o pricină pentru a intra în ţară. Am vorbit cu stăruinţă şi căldură mai bine de o jumătate de oră. Cuvintele mele au fost duse mai departe?… Să fi fost prea tîrziu?…
GRIGORE GAFENCU
(Text reprodus din ediţia electronică a ziarului „Tricolorul”, http://www.tricolorul.wordpress.com/ din 18 februarie 2011. Fotografiile sînt preluate de pe http://www.google.ro/).
| Modestul monument ridicat în memoria lui Armand Călinescu, pe locul asasinării sale, la intersecţia B-dului Geniului cu Str. Ştirbei Vodă |
11 comentarii:
D-le Nicu,
Carol al II-lea, un dezaxat, a instaurat un regim de camarilă, care, datorită furtului și corupției pe care a instaurat-o, a destabilizat țara și a incapacitat Armata. Lui Carol al II-lea și camarilei lui li se impută integral pierderile teritoriale din 1940.
Armand Călinescu a fost lacheul sângeros al lui Carol. Nu am nicio milă față de acesta. Dvs. îl regretați cumva? Dacă da, pentru ce?
D-le Bogdan,
Dvs., vizavi de Armand Călinescu, emiteţi un punct de vedere similar cu al legionarilor. Este o coincidenţă, cumva? Dacă da, cum da?!
Partea I
Domnule Nicu, mi-ați răspuns la o întrebare cu o întrebare.
Stoenescu, care este unul dintre cei mai serioși istorici ai noștri, îi critică atât pe legionari, pentru ceea ce este de criticat, cât și regimul lui Carol al II-lea, pentru lucrurile menționate mai sus, în ”Istoria loviturilor de stat în România”. Florin Constantinu, un alt istoric serios, are o poziție similară în ”O istorie sinceră a poporului român”.
Am un articol pe blogul meu: ”Legionarism și ortodoxie” ( http://bogdanjournal.wordpress.com/2011/03/01/legionarism-si-ortodoxie/ ) pe care l-am postat în data de 01 martie 2011, în care, făcând apel la textele istoricilor noștri, am vorbit de această legătură.
Un fragmen din acest text:
” Domnule Camen, vă recomand să citiți cele scrise despre legionari în „Istoria loviturilor de stat din România”, a lui Alex Mihai Stoenescu. Mai jos o să prezint câteva idei din această lucrare, referitoare la Legiune:
Mișcarea legionară nu este o mișcare fascistă, ci o mișcare naționalistă de sorginte creștin-ortodoxă. Mișcarea a făcut mari greșeli, însă, de exemplu, prin asasinarea lui IG Duca, Legiunea a ratat rolul de lider al mișcării de renaștere națională. Asasinarea lui IG Duca s-a produs pe fondul persecuțiilor suferite de legionari, bătăi, omoruri, arestări, toate realizate la ordinul francmasoneriei internaționale, al cărei pion naiv a fost IG Duca.
Carol al II-lea, care îl ura pe Duca, a ştiut de planul de asasinare a acestuia din urmă şi l-a înlesnit.
Cât a trăit Codreanu, evreii nu au suferit nicio persecuție.
Codreanu a fost un român adevărat, a fost erou de război şi luptător împotriva tentativei de bolşevizare a Moldovei, când a dat piept cu agenţii bolşevici, la Iaşi, imediat după primul război mondial.
Legiunea a reprezentat la un moment dat tot ceea ce a avut mai curat, mai pur, poporul român. Din această cauză, la ea au aderat o mare parte a intelectualilor români (pe Ţuţea parcă l-aţi menţionat mai sus), oameni de mare valoare. Cam toată preoţimea de ţară era legionară. Observaţia mea aici este că eu cred că datorită chestiunilor menţionate mai-nainte, Biserica ortodoxă nu poate stigmatiza moştenirea legionară şi nici renunţa la ea.
Încă din timpul lui Codreanu şi mai ales după, mişcarea a fost penetrată de serviciile secrete, lucru ce a dus la deturnarea ei. Se pare că însuşi Horia Sima a fost agent SSI, iar asasinarea lui Madgearu şi Iorga a avut loc deoarece şeful echipei de execuţie era agent secret (unii zic că al bolşevicilor).”
Partea a II-a
Deci, lucrurile, cu Carol la II-lea și Armand Călinescu, stau după cum am spus mai sus, Carol al II-lea a fost un dezaxat, care a menținut un regim de camarilă criminal pentru țară, iar Armand Călinescu a fost un lacheu sângeros. Eu sunt pentru adevărul istoric, dacă poziția legionarilor respectă adevărul istoric – spre deosebire de cea a dvs. din postarea principală – atunci e foarte bine.
Pe blogul meu scrie un legionar, dl TLC, care are blogul MihailAndrei - http://mihailandrei.wordpress.com/ . La postare dumnealui, ”Orto-doxia salvează România”, am avut o intervenție, în spiritul respectului aceluiași adevăr istoric, în care am luat apărarea comunismului (http://mihailandrei.wordpress.com/2011/08/27/orto-doxia-salveaza-romania/comment-page-1/#comments ). Și de aici vin cu un fragment:
”În România, în perioada interbelică, se fura cam ca acum. La ţară se făceau copii în neştire și pentru că aveau nevoie de forţă de muncă, dar şi pentru că nu existau educaţia referitoare la mijloacele contraceptive de acum şi nici mijloace contraceptive de acum. Da, se știa de respectul de părinți și de iubirea de Dumnezeu, este adevărat, dar condițiile, pentru marea majoritatea, erau extrem de grele, iar lumea era înapoiată.
Și existau multe, multe cazuri când boierul stătea la Paris, iar amărâții nu aveau încălțări pentru copiii lor și nici bani să-i țină să facă măcar câteva clase.
Comunismul, când a venit a lichidat două plăgi în România: analfabetismul și TBC-ul.
Din punctul meu de vedere, nu se poate privi comunismul ca un tot ci etapizat, au fost patru perioade: stalinismul din timpul ocupației sovietice de până în 1958, cu exemplare gen Nicolschi, Pantiușa, Brucan și Tismanețchi, preceaușismul de după 1958, ceaușismul naționalist de până în 1979 și ceaușismul naționalist de după 1979.
Prima perioadă a ceaușismului – 1964-1979, care a ținut 15 ani, a fost perioada în care în România s-a atins un nivel maxim din punct de vedere social și cultural, din toată istoria României. Educația, sistemul medical și nivelul de trai au fost exemplare.”
Partea a III-a
Domnule Nicu, cel mai bune ar fi să citiți lucrările menționate ale celor doi istorici, Stoenescu și Constantiniu, așa v-ați face o altă imagine, una fidelă realității, despre epoca regimul dictaturii carliste.
O vină enormă a regimul comunist de la noi este aceea că acesta a schimbat brutal istoria pentru a servi doctrina. Astfel, IG Duca și Armand Călinescu au fost transformați în mari români și victime, acest lucru servind condamnării oficiale a legionarilor, deși se știa la vârf și şi se recunoştea faptul că aceștia au fost naționaliști, Stoenescu prezintă acest aspect în lucrarea lui, ”Istoria loviturilor de stat în România”.
Închei, venind cu un fragment din lucrarea lui Stoenescu , la care se face referire și la Armand Călinescu. Aş putea să vin cu mult mai multe, atât din Stoenescu cât şi din Constantiniu, dar din raţiuni de spaţiu o să mă opresc la acesta. Fragmentul are ca subiect lovitura de stat din 1938 a lui Carol al II-lea, prin care acesta a instaurat pe faţă un regim de dictatură.
(...) Această lovitură de stat a fost pregătită prin tolerararea de către justiţie a abuzurilor anticonstituţionale şi la legile ţării, prin lipsa de reacţie la acţiunile teroriste ale statului, în care regele Carol al II-lea şi asasini de tipul lui Armand Călinescu, poreclit Monocles, şi Gavrilă Marinescu, planificau crime politice, funcţionari ai statului le organizau, iar justiţia îi acoperea, şi, în sfârşit, prin iertarea, ca urmare a jocului politic, a crimelor făcute, la rândul ei, de Mişcarea Legionară, presa, puternic politizată şi deprofesionalizată, a pus umărul din greu la distrugerea încrederii populaţie în democraţie. Compromiterea partidelor politice, astfel încât societatea să nu mai creadă în ele şi să fie uşor desfiinţate, a avut drept suport fenomenul istaurării oligarhiei politice – concentrarea sensului existenţei partidelor la interese personale şi de grup - şi al corupţiei, oamenii politici fiind interesaţi în deţinerea puterii pentru obţinerea de foloase din mediul economic şi bugetar. Concentrând puterea la vârf, în mâna lui Carol al II-lea şi a camarilei, grupul ocult condus de Elena Lupescu a devenit şi unica sursă a puterii în România interbelică, partidele politice şi politicienii, în mod individual, căutând să se conformeze intereselor şi directivelor camarilei, în loc să o răstoarne. Făcând figură aparte în acest joc, liderii Mişcării Legionare vor fi eliminaţi fizic printr-un asasinat oribil, cu acordul şi sprijinul partidelor politice, acestea simţindu-se la fel de ameninţate de ascensiunea la putere a unei structuri înarmate cu cea mai eficientă armă demagogică – reforma morală.”
PS Ceea ce se spune despre regimul carlist seamănă izbitor de tare cu ceea ce se întâmplă la noi acum – mai puțin, încă, partea cu asasinatele.
Completare:
”Bolșevizarea Moldovei” – în 1921, la Iași, s-a încercat bolșevizarea Moldovei și ruperea acesteia de Regat. În această acțiune s-au implicat agenți bolșevici, evrei, care au fost sprijiniți de pătura evreiască cu simpatii comuniste de la noi. Evreii au văzut în comunism un mod emancipare – în comunism, rasa nu are importanță, obținerea de siguranță și chiar a unei patrii prin ruperea unor teritorii din țările din Est (Moldova, cu Basarabia, era vizată). Stalin a dat o lovitură puternică evreilor comuniști când a declanșat la începutul anilor ’50 un proces de epurare care i-au avut ca obiect, acesta s-a extins apoi din URSS în toate țările Blocului Estic
D-le Bogdan,
V-am răspuns la întrebările iniţiale cu întrebări, fiindcă dvs., prin întrebările respective, în concret mi-aţi cerut explicaţii pentru abordarea subiectului "Asasinarea lui Armand Călinescu", ceea ce echivalează, în fapt, cu o disimulată, dar desluşită, tragere de urechi.
Prin urmare, mi se pare evident că numai cineva cu afinităţi şi simpatii legionare - adică numai cineva care poartă şi astăzi şi va purta întotdeauna stigmatul crimei abominabile împotriva unui prim-ministru al ţării, chiar împotriva a doi prim-miniştri ai ţării, ba chiar împotriva a trei prim-miniştri ai ţării ş.a.m.d., şi trăieşte şi astăzi şi va continua întotdeauna să trăiască cu obsesia, altfel inutilă, a explicitării, motivării şi justificării, de altfel imposibile, a crimei/crimelor comise - putea îndrăzni această ireverenţă a tragerii mele de urechi, la mine acasă!, în legătură cu abordarea acestui subiect.
Nu mă simt dator nimănui să justific în vreun fel abordarea unuia sau altuia dintre subiectele expuse pe blogul personal. Apoi, s-ar fi cuvenit observat că, faţă de Armand Călinescu şi asasinarea sa, chiar nu am exprimat aici vreo opinie personală, ci am reluat doar relatarea memorialistică a unui contemporan şi colaborator al său apropiat, diplomatul Grigore Gafencu.
Ce rost avea, aşadar, să vă răspund la întrebarea "îl regretaţi pe Armand Călinescu"? Dincolo de faptul că, dacă chiar vreţi să ştiţi, consider că aş fi anormal la cap să nu mă impresioneze şi să nu regret soarta victimei/victimelor unui asasinat. Mai mult, să ştiţi că îmi repugnă şi mă revoltă.
În rest, opiniile dvs. sînt ale dvs. şi vi le asumaţi ca atare. Eu pot, de astă dată, cel mult să vi le respect fără alte comentarii.
Cu salutări amicale.
Domnule Nicu,
Nu v-am tras de urechi, ce am făcut eu se numește polemică, chiar eram curios ce motive aveți, dacă aveți, ca să deplângeți soarta primului-ministru dezaxat al unui monarh dezaxat. Poate era ceva ce mi-a scăpat. Acest om politic a mers pe o cărare a asasinatului, având un sfârșit conform căii alese. Noi, românii, avem o vorbă: ”Cine trage sabia, de sabie va pieri”. Poziția mea are la bază poziția unor istorici, și nu cea a Mișcării Legionare. Când am vorbit de legionarism sau de comunism, eu am vorbit în baza studiului unor cărți scrise de istorici, cele două nu pot fi privite ca exclusiv pozitive sau exclusiv negative. Cred că critica (obiectivă) a trecutului este necesară, pentru ca, învățând lecțiiile trecutului, să construim un prezent și un viitor bun. România are mare nevoie de această critică.
Când scriem ceva, ne asumăm și posibilitatea de a primi o reacție, o întrebare sau un punct de vedere care poate fi sau nu contrar față de al nostru. Ideea este să nu ajungem la un limbaj neadecvat! :)
După cum cred că s-a văzut, nu am nimic de-a face cu legionarismul, deși am niște lucruri comune cu dl TLC, de care am vorbit, și anume credința ortodoxă și activismul împotriva prozelitismului neoprotestant. Ne-am întâlnit tocmai datorită acestui activism.
Eu sunt creștin și om de stânga, până la urmă, dacă mă gândesc nu atât la doctrina pe care o îmbrățișez – nu am niciuna în care să cred – ci la obiectivele pe care le susțin – sisteme bune de educație, sănătate și asistență sociale, o repartiție echitabilă a avuției naționale.
Probabil am fost singurul persoană, până acum, care a vorbit pe blogul d-lui TLC de aspectele pozitive ale regimului comunist, cu preponderență a celui ceaușist.
O surpiză am avut când dl TLC a spus că și el apreciază anumite lucruri din perioada ceaușistă, sistemul de irigații, construcțiile, în general. Cred că a mai fost și siguranța socială, dar nu mai sunt sigur.
@Bogdan,
Prin tot ce afirmaţi şi prin atitudinea dvs. faţă de subiectele politice ce se dezbat pe aceste bloguri transpare poziţia dvs. pro legionară şi anticomunistă.
Susţineţi, în mod filistin, că nu aveţi nici o doctrină politică dar
îl admiraţi şi îl apreciaţi pe Ceauşescu tocmai pentru latura sa legionară, cultul exacerbat al liderului şi al eroilor neamului, pretenţia de a fi considerat continuatorul marilor voievozi medievali, xenofobie, misticism geto-dacic, sovietofobie, etc., iar pe legionari pentru anticomunismul lor funciar.
În accepţiunea dvs. conceptul de comunist este identic cu conceptul de criminal, ticălos, bandit în timp ce cel de legionar semnifică sfinţenie, credinţă dreaptă ortodoxă, naţionalism luminat, luptă legitimă pentru împlinirea idealurilor şi aspiraţiilor româneşti.
Fiţi franc, domnule Bogdan, nu vă mai ascundeţi după cireş, afirmaţi-vă bărbăteşte poziţia.
@bogdan
Vorba unui alt vizitator, şi amic, al meu de pe aici, eu nu ţin cu tot dinadinsul să am ultimul cuvînt într-o discuţie.
Aşa că, dacă simţiţi necesar, puteţi reveni cu replica, dar acum simt eu necesar să vă invit să observaţi şi să acceptaţi evidenţa că spunînd "nu v-am tras de urechi, ce am făcut eu se numește polemică, chiar eram curios ce motive aveți, dacă aveți, ca să deplîngeți soarta primului-ministru dezaxat al unui monarh dezaxat", aţi greşit "andrisantul" polemicii pe care o doriţi.
Nu cu mine se cuvine să polemizaţi în acest caz, căci nu eu l-am deplîns în textul în discuţie pe Armand Călinescu, ci cu... Grigore Gafencu, pentru că el a făcut-o!
Mă îndoiesc însă că Gafencu vă mai poate răspunde.
Domnule Nicu, să nu-mi spuneți că, în acest caz, ați postat textul lui Gafencu numai că l-a scris Gafencu, fără să vă solidarizați cu punctul acestuia de vedere, îmi vine greu să cred aceasta.
Oricum, ați avut punctul meu de vedere, pe baza informațiilor din lucrările unor istorici.
Trimiteți un comentariu