sâmbătă, 28 noiembrie 2015

Brad bătrîn

Imagini pentru nicolae iorga
A fost tăiat un brad bătrîn
Fiindcă făcea prea multă umbră
Şi-atuncea din pădurea sumbră
S-a auzit un glas păgîn:

„O, voi ce-n soare cald trăiţi
Şi aţi răpus strămoşul nostru,
Să nu vă strice rostul vostru,
De ce sînteţi aşa grăbiţi?

În anii mulţi cît el a fost,
De-a lungul ceasurilor grele,
Sub paza crengilor rebele,
Mulţi au aflat un adăpost.

Moşneagul stînd pe culme drept
A fost la drum o călăuză
Şi-n vremea aspră şi hursuză
El cu furtunile-a dat piept.

Folos aduse cît fu viu,
Ci mort acuma cînd se duce,
Ce alta poate-a vă aduce,
Decît doar încă un sicriu?!...”.

NICOLAE IORGA (n. 5 iunie 1871 – d. 27 noiembrie 1940, asasinat)

miercuri, 25 noiembrie 2015

Genos cido

În România ultimului sfert de secol au murit atîţia oameni din cauza condiţiilor riscante de viaţă pe care le implică sistemul... (să-l numească fiecare cum îi convine!), încît „încifrarea” lor cu exactitate s-ar transforma într-o statistică abominabilă. Astfel, ar urma să aflăm că numai numărul sinuciderilor imputabile disperării economice şi sentimentului aferent de inutilitate familială şi socială se apropie de 100.000, avînd în vedere că media lor anuală este de circa 3.500, din care circa 500 doar în Bucureşti! Cifra totală a pierderilor de vieţi omeneşti cauzate de viciile de sistem este însă greu de ştiut, dar, fără îndoială, ea este de ordinul zecilor de mii anual. La acest pasiv demografic se impune „contabilizarea” şi celor peste 1 milion de vieţi nenăscute în toată această perioadă, pierdute din cauza permisivităţii necugetate a avortului.

Desigur, nu intră în această statistică cel puţin încă un milion de vieţi irosite în penitenciarele sistemului, altfel tot atîţia cetăţeni pierduţi în mare măsură pentru societate, oameni care, cei mai mulţi dintre ei, într-un sistem diferit, fundamentat pe principiul muncii creatoare şi orientat spre valorile educaţiei, moralei şi echităţii sociale, nu ar fi căzut niciodată sub efectul riscurilor de natură penală pe care le generează, inerent, sistemul guvernat de atotputernicia oarbă şi ispititoare a banului. De asemenea, nu intră în această statistică nici milioanele de băjenari dezrădăcinaţi şi deznaţionalizaţi, români alungaţi de nevoi pe meleaguri străine (un adevărat exod de proporţii biblice!), situaţie în cea mai mare parte a ei cu implicaţii dramatice şi asupra familiilor şi rudelor rămase în ţară, aşadar asupra altor milioane de cetăţeni români.

Practic, în acest sfert de secol, sistemul a produs României pierderi de patrimoniu uman şi material cu mult peste cele suferite în cele două războaie mondiale. Nu există termeni de comparaţie care să arate că în istoria modernă a ţării a mai existat vreun sistem politic şi social care să fi produs la scară naţională, şi încă în condiţii de pace!, distrugeri şi tragedii umane de asemenea dimensiuni. Pe de altă parte, aceste date fac perfect plauzibilă ipoteza multor observatori ai fenomenului demografic românesc privind existenţa unui plan ocult de reducere şi limitare a populaţiei României, pînă în anul 2050, la 12-14 milioane de locuitori. Adică, exact atît cît avea statul român înainte de 1918... Rezultă că, în comparaţie cu anul 1989, aşadar în aproximativ 60 de ani – nici cît o viaţă întreagă de om! –, populaţia României va fi înjumătăţită! Aceasta înseamnă că se umblă la temeliile statului, la fibra naţională, la filonul românesc ancestral. Este un genocid!

P.S. – GENOCID (gr. genos „neam” + lat. -cido „a omorî”) = Exterminare în masă (crimă) săvîrşită în scopul de a distruge deliberat şi sistematic, în întregime sau în parte, o colectivitate naţională, rasială, religioasă sau politică şi care constă în uciderea membrilor ei, în vătămarea gravă a integrităţii lor fizice sau mintale, supunerea la condiţii de existenţă sau tratament de natură să ducă la distrugerea lor fizică, instituirea unor măsuri în scop de împiedicare a naşterilor, strămutarea forţată a copiilor aparţinînd colectivităţii în altă colectivitate etc.

vineri, 6 noiembrie 2015

Păcatul ticăloşiei

Am momente şi perioade în care furia şi instinctul de revoltă împotriva incorectitudinii sociale, a răului în care trăim de 26 de ani, îmi suprimă luciditatea şi răbdarea scrisului. Luciditatea şi răbdarea vieţii cotidiene. De fapt, este o furie a neputinţei. A neputinţei de a mă împotrivi, de a reveni la normalitatea pierdută ori, măcar, de a mă izola egoist. Mai mult de-atît, este o furie a neputinţei de a spera, de a mai crede în viitor, asta dacă am crezut vreodată în el în toţi aceşti ani. Aşa mă blazez din timp în timp şi mă scufund adesea într-un soi de lehamite de tot şi de toate, de Patrie, uneori şi de mine însumi. Oare sînt singurul muşcat de asemenea trăiri? Şi nu mai scriu nimic şi nu mă mai interesează nimic. Ce rost mai are? Cînd încerc totuşi să scriu ceva, mîna îmi tremură nervoasă, precipitată şi nerăbdătoare sub presiunea de nestăvilit a polemicii mentale, a luptei de idei. Sub presiunea controversei realităţii cu adevărul, cu raţiunea. Cu substanţa bunului simţ. De aceea renunţ adesea, resemnat cu fatalitatea-mi concomitenţei cu concretitatea decepţionantă. Oricum, împrejurarea de român concret mă împiedică, orice-aş face şi orice-aş scrie, să-mi pot alunga din străfundul fiinţei spaima înrădăcinată de cuvintele teribilei viziuni a lui Octavian Paler, mărturisite cu ultimele sale respirări filosofice: „România a ajuns la finalul istoriei sale”! Paler, o portavoce substanţială şi responsabilă pe de-a-ntregul a „decembriştilor”. Un intelectual din categoria celor pe care i-am dispreţuit după 1989 pentru anticomunismul lor intempestiv, nefiresc, aşadar pentru oportunismul lor deşănţat şi declasant (să nu-l numesc trădare incalificabilă!), dar care măcar spre sfîrşitul vieţii lor trăiesc revelaţia, aparent reabilitantă, a monstruozităţii sociale la care au contribuit. Cumva spăşiţi şi, parcă, întru mîntuirea de sine prin spovedania cea de pe urmă, vin în faţa propriului proces de conştiinţă cu mărturisirea despre consecinţa apocaliptică iminentă pe care, iată!, o au abominabilele lucrări comise de-a lungul tuturor acestor ani împotriva valorilor şi fundamentelor naţionale, împotriva idealurilor şi aspiraţiilor sociale cu adevărat progresiste şi democratice, mărturisind, implicit, despre păcatul ticăloşiei lor. La ce bun, însă, mult prea tardiva lor spovedanie, cîtă vreme neputinţa noastră  de a ne împotrivi răului, de a-l opri şi de a-l reprima de-a lungul drum al unui sfert de secol, este la fel de ticăloasă? Şi nu-i aude, şi nu-i ascultă nimeni nici acum, căci parcă şi bunul Dumnezeu s-a mutat pe Hăisbuc... Patria a murit. Ce facem cu ţara?

P.S. – Se dă următorul enunţ: 
La primele ore ale dimineţii, înaintea consultărilor preşedintelui Barack Obama cu reprezentanţii partidelor politice în vederea găsirii soluţiilor la criza guvernamentală din SUA, la Casa Albă a venit, val-vîrtej, ambasadorul României, prezentînd soluţia în plic. 
Cititorii sînt rugaţi să îndrepte eventualele erori de conţinut şi să reformuleze enunţul corect, apoi să îl raporteze la conformitatea cu normele diplomatice şi cele de drept internaţional şi să desprindă concluziile care se impun.