joi, 24 februarie 2011

O fotografie ciudată...

Am găsit pe pagina de internet www.gorjeanul.ro, alături de un interviu acordat publicaţiei, în iulie 2010, de procurorul Dan Voinea, o fotografie pe care nu o mai văzusem şi pe care v-o prezint şi eu aici. Cred că nici nu a mai fost văzută de cineva, în afară, desigur, de deţinătorul ei, cine o fi el, pentru că, pur şi simplu, ea nu a fost publicată pînă anul trecut. Probabil, nu greşesc. Şi, chiar dacă aş greşi, în sensul că ea ar fi fost publicată mai demult şi e, aşadar, cunoscută, doar că nu am ştiut eu – ceea ce mărturisesc că nu cred –, problema pe care doresc să o semnalez rămîne. Imaginea prezintă momentul execuţiei preşedintelui Nicolae Ceauşescu şi a soţiei sale, Elena, în fatidica zi de Crăciun a anului 1989. Bun, şi care este problema, voi fi întrebat. Vă voi răspunde imediat, aveţi puţintică răbdare!

Jurnalista Diana Magnay, spre exemplu, de la postul american CNN, a realizat în anul 2009 un reportaj la Tîrgovişte despre procesul şi execuţia Ceauşeştilor şi ne spune următoarele: “Procesul a durat doar o oră, iar deliberările pentru stabilirea verdictului doar cinci minute. Timp suficient pentru ca judecătorii să fumeze o ţigară"(!). Aici, anexez spuselor jurnalistei americane o declaraţie a procurorului de caz, domnul Dan Voinea, cel care a întocmit rechizitoriul ce a stat la baza hotărîrii de condamnare la moarte a inculpaţilor, care, în interviul de care pomeneam mai sus, din "Gorjeanul", afirmă că în proces nu s-a respectat procedura, că nu s-a stabilit adevărul juridic, iar sentinţa capitală dată celor doi inculpaţi nu a fost urmarea deliberării judecătorilor, ci a unei comenzi politice prealabile, exprimînd voinţa celor ce preluaseră puterea în ţară, precizînd: Factorul politic a decis soarta acestui proces şi mă refer la Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, Silviu Brucan, generalul Stănculescu. Ei au hotărît executarea soţilor Ceauşescu”. Prin urmare, procesul şi deliberările pentru stabilirea verdictului nici nu aveau de ce să dureze mai mult decît spune jurnalista de la CNN că au durat. Verdictul era deja stabilit. Bine, chestiunile acestea se ştiau şi, oricum, ele fuseseră înţelese de noi toţi încă de pe atunci, din acele zile. Mergem mai departe.

Din filmul aşa-zisului proces şi al execuţiei soţilor Ceauşescu, difuzat la TVR chiar în seara respectivă şi, ulterior, revăzut în nenumărate rînduri de-a lungul anilor, pe mai toate televiziunile, inclusiv în străinătate, lipseşte tocmai momentul execuţiei propriu-zise. Nimeni nu a văzut secvenţa respectivă, pentru că, s-a spus, ea nu există. În privinţa aceasta, Diana Magnay spune: „Faptul interesant despre această execuţie este că tocmai în momentul crucial, cameramanul a trebuit să schimbe bateria camerei de filmat, aşa încît momentul execuţiei efective nu a fost filmat. Întregul proces al execuţiei a fost unul haotic, nu a existat un ordin oficial de a trage, iar plutonul de execuţie nu era aşezat în linie dreaptă. Singurul ordin a fost acela de a înceta focul”. În regulă, şi asta se ştia de multă vreme, pentru că, într-adevăr, aşa s-a spus opiniei publice ani de-a rîndul, anume că momentul respectiv nu a fost surprins de cameraman, el însuşi fiind luat prin surprindere de executarea intempestivă a focului de către militari. De aceea, nu ar exista imagini cu momentul respectiv, ci numai secvenţele de final ale execuţiei, cele cunoscute, cu trupurile ciuruite de gloanţe şi prăbuşite, în poziţii cumplite, ale condamnaţilor, sîngerînd lîngă zidul morţii.
Ei bine, tocmai aici este problema. Dacă momentul execuţiei nu s-a putut filma şi el nu există în imagini, atunci, de unde secvenţa din fotografia de care vorbim, pe care o reproduc aici de faţă? Care este adevărul? Aceasta-i întrebarea!

luni, 21 februarie 2011

O bijuterie arhitectonică a Bucureştilor: Cercul Militar Naţional

Cercul Militar National

În centrul Bucureştilor, peste drum de Casa Capşa şi blocul „Romarta copiilor”, se află o construcţie aliniată între B-dul Elisabeta (fost 6 Martie, fost Gheorghe Gheorghiu-Dej) şi strada Constantin Mille (fostă Sărindar). Construcţia are o faţadă monumentală, anticipată de o deschidere amplă, maiestuoasă, orientată spre Calea Victoriei. Este Palatul Cercului Militar Naţional (bine cunoscut şi sub numele anterior, „Casa Centrală a Armatei”). Lucrările de construcţie au început în urmă cu exact un secol, iar luna aceasta s-au împlinit 88 de ani de la inaugurarea sa, timp în care impunătorul edificiu a devenit un adevărat şi inconfundabil simbol arhitectonic al capitalei.

Clădirea a fost ridicată pe locul unde odinioară se afla Mînăstirea Sărindar, ctitorie a domnitorului Matei Basarab (1632-1654). Voia destinului a făcut ca în anul 1838 Bucureştii să fie loviţi de un cutremur devastator, care a distrus cea mai mare parte a aşezămîntului monahal, obligîndu-l să-şi înceteze astfel existenţa. Biserica mînăstirii, deşi rămasă în picioare, nu a mai fost reparată şi, cu timpul, a devenit şi ea impracticabilă. Ulterior, autorităţile monarhiste nu au acceptat ideea funcţionării unei mînăstiri în plin centrul oraşului şi nu au dat curs demersurilor celor care propuneau reconstruirea Sărindarului, astfel că, după îndelungi tergiversări şi controverse, abia în anul 1896 au decis demolarea definitivă a întregului aşezămînt, inclusiv a bisericii, şi curăţarea locului. Zona a fost reamenajată edilitar sub forma unui scuar provizoriu, în centrul său improvizîndu-se o fîntînă arteziană. De fapt, în acel an Capitala României se pregătea să primească vizita lui Franz Josef, împăratul Austro-Ungariei.

În urma demolărilor de la Sărindar, a rămas un teren de circa 2.000 mp., pe care Clubul Militarilor din Bucureşti l-a cumpărat de la Ministerul Domeniilor Publice, în vederea construirii unui edificiu pentru activităţile culturale ale clubului. Iniţiate de Nicolae Filipescu, ministru de război la acea dată şi fost primar al Capitalei, lucrările de construcţie – finanţate din contribuţiile cadrelor militare, din donaţii şi colecte publice – încep în anul 1911, după planurile arhitectului Dimitrie Maimarolu, licenţiat la Paris şi autor, între altele, al proiectului de construcţie a Palatului din Dealul Mitropoliei.

Interesant este că Maimarolu s-a confruntat cu o problemă tehnică dificilă, pentru a cărei rezolvare a solicitat sprijinul a doi ingineri constructori celebri: Anghel Saligny şi Elie Radu. Problema consta în fragilitatea terenului, situat chiar pe albia unui vechi pîrîu dispărut, fost afluent al Dîmboviţei. Pînza freatică era foarte aproape de suprafaţă, ceea ce a impus adoptarea unei soluţii ingenioase, anume aşezarea fundaţiei pe piloni din lemn de stejar, ştiut fiind că această esenţă lemnoasă se întăreşte la contactul cu apa. Lucrările de execuţie a clădirii au fost încredinţate unei societăţi de construcţii cunoscută în epocă, „Moscovici & Blackmann”, care a reuşit să finalizeze lucrările spre sfîrşitul anului 1922, după ce ele fuseseră întrerupte o vreme din cauza războiului mondial. Inaugurarea impresionantului edificiu s-a făcut la 4 februarie 1923, în prezenţa cuplului regal, Ferdinand şi Maria, a altor oficialităţi, precum şi a comandantului Corpului II Armată, reprezentanţilor corpului ofiţeresc al Capitalei, a unor diplomaţi străini, oameni de cultură etc.

Arhitectura acestei construcţii monumentale respectă stilul neoclasic românesc, caracteristic perioadei de început a secolului XX, cu semnificative influenţe de stil arhitectural post-clasic francez. Interiorul este structurat pe criteriul funcţionalităţii, cuprinzînd 10 săli impozante, cu dimensiuni şi elemente arhitecturale deosebite, cuprinse în liniile unor stiluri diverse, care le asigură prinosul de confortabilă originalitate şi individualitate sobră. Cea mai importantă dintre ele, prin generozitatea dimensiunilor şi a utilităţii, este Sala de marmură, unde au avut loc, întotdeauna, concerte, spectacole coregrafice, reuniuni mondene etc., între acestea situîndu-se şi Balul ofiţerilor, eveniment foarte preţuit de protipendada bucureşteană din prima jumătate a secolului trecut. Structura interioară mai cuprinde Sala maură, menită a asigura întrevederilor o anumită intimitate şi Sala mareşalilor, dominată de reprezentările picturale ale mareşalilor Constantin Prezan, Alexandru Averescu şi a... Regelui Ferdinand, reprezentare menită a substitui, de nevoie, pe aceea a celuilalt mareşal al Patriei, proscrisul Ion Antonescu, eliberatorul Basarabiei. Se remarcă, în continuare, Sala bizantină, ce cuprinde picturi reprezentînd momente semnificative din istoria poporului român, Sala eroilor, decorată cu lucrări plastice renumite („Asediul Vienei”, „Griviţa”, „Marengo”etc.), Sala gotică, Sala norvegiană, precum şi o Galerie de Artă, în care se păstrează o colecţie preţioasă de tablouri, donate, conform tradiţiei locului, de fiecare pictor care expune lucrările pe simezele galeriei. Clădirea mai are o sală de bibliotecă, precum şi sala fostului cinematograf „Central”, care a fost recondiţionată şi reamenajată ca sală de conferinţe şi spectacole scenice.

În perioada 1979-1989, Palatul Cercului Militar Naţional a fost supus unui amplu proces de consolidare, reparaţii, renovări şi modernizări. S-au refăcut sistemele de iluminare şi aerisire (clădirea nu dispunea decît de aerisire naturală), stucatura, ornamentele, elementele de mobilier, picturile murale parte dintre ele sînt semnate de Costin Petrescu, autorul celebrei fresce din aula Ateneului –, precum şi faţada clădirii. Rezultatul acestor intervenţii de lungă durată este apreciat ca fiind unul foarte reuşit, care a adus edificiului o notă aparte de eleganţă impunătoare şi un aer de monumentalitate. Construcţia este inclusă în patrimoniul arhitectural naţional, devenind, prin valoare estetică şi funcţionalitate, o adevărată bijuterie a Bucureştilor.

marți, 15 februarie 2011

Mică incursiune în marea istorie a "Grantului"


 Imaginile cu vechiul Pod Grant sînt preluate de pe http://vechiulgrant.webs.com.


1. „Podul Grant”
Pe la 1838, venea în Ţara Românească un scoţian, Effingham Grant (1820-1892), ca secretar al consulatului britanic din Bucureşti. Căsătorit în anul 1850 cu Zoe Racoviţă (1827-1892), nepoată de fiică a Zincăi (Zoe) Golescu-Farfara, (1792-1879), soţia cărturarului şi omului politic Dinicu Golescu (1777-1830), Grant renunţă la cariera diplomatică şi se stabileşte definitiv în Bucureşti, locuind pe domeniul acestuia, la Conacul Belvedere, moştenit de soţia sa.  Construcţia fusese ridicată probabil în jurul anului 1814, la bariera „Podului de Pămînt”, cunoscută în epocă şi sub numele de „Bariera Belvedere”, respectiv capătul dinspre Giuleşti al Căii Plevnei de azi şi, prin implicarea proprietarilor ei, a avut utilitatea sa atît în timpul Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, în 1821, cît şi în timpul Revoluţiei de la 1848.

 În 1847, sora diplomatului britanic, pe numele ei Mary, se căsătoreşte cu tînărul C.A.Rosetti, viitorul revoluţionar şi om politic român, cu care Grant era bun prieten şi asociat în afaceri. Această femeie instruită şi curajoasă a intrat în memoria publică bucureşteană sub numele de Maria Rosetti, prin participarea la acţiunile revoluţionare din Muntenia, din anul 1848, iar chipul ei este redat în portretul alegoric „România revoluţionară”, cunoscuta lucrare a pictorului român de origine evreo-maghiară Constantin Daniel Rosenthal. Este considerată a fi prima femeie ziarist din România.

Conacul Belvedere, azi.

Pe domeniile întinse ale Goleştilor, locuite de Effingham Grant, se construiesc şi se înfiinţează, între altele, Gara de Nord,  Atelierele CFR, o manufactură de postav, prima turnătorie de fontă din Ţara Românească, sere pentru cultivarea orhideelor (de unde a venit denumirea arterei rutiere din zonă şi pe tradiţia cărora a existat în perioada socialistă „Întreprinderea horticolă 1 Mai”), primele ateliere de prelucrarea tutunului din ţara noastră, numite multă vreme „Manufactura de tutun Belvedere”, unde tutunul se prelucra numai în pachete. Manufactura a devenit mai tîrziu „Regia Tutunului” şi ulterior „Regia Monopolurilor Statului” (1879), denumiri datorită cărora, sub numele generic „Regie”, este cunoscută această zonă a oraşului.
Un fiu al lui Grant, inginerul Robert E. Grant, care a lucrat ca şef de secţie, în anii 1881-1882, la construcţia variantei liniei de cale ferată Şerbeşti – Hanu Conachi, s-a căsătorit în anul 1885 cu Zoe, cea mai mare dintre cele cinci fiice ale boierului Ion Bălăceanu, iar urmaşii lor au parcelat şi au vîndut terenuri de construcţie situate între Şoseaua Crîngaşi şi Manufactura Belvedere. Aşa s-a dezvoltat aici Cartierul Grant, iar străzile acestuia au purtat şi, unele, încă mai poartă numele descendenţilor familiei. Legătura dinspre vest a cartierului cu restul oraşului se făcea pe drumul ce traversa liniile ferate, iar bariera de la trecerea la nivel, spun mărturiile istorice, stătea mai mult închisă din cauza intensităţii traficului feroviar.

Imagine nocturnă a vechiului Pod Grant.
Ca urmare, la începutul secolului XX, edilii oraşului au hotărît construirea unui pasaj de suprafaţă, care să înlesnească trecerea căii ferate. În anul 1885, vechiului pod de lemn de la Putna Seacă, de pe calea ferată Buzău – Mărăşeşti, fusese reconstruit din componente metalice, iar în 1908, în cadrul unor lucrări de reparaţii şi consolidare a podului, acestea au fost înlocuite. Astfel, ele au fost aduse la Bucureşti pentru realizarea proiectului din zona Grant. Un an mai tîrziu, în 1909, Podul Grant era dat în exploatare sub această denumire, împrumutînd astfel numele cartierului pe care îl deservea. După 70 de ani de exploatare, bătrînul şi neîncăpătorul pod a fost dezafectat din raţiuni edilitare.
Actualul „Pod Grant”, în fapt un imens şi modern pasaj pentru preluarea, deopotrivă, a traficului auto şi de tramvaie, dinspre zonele Drumul Taberei, Militari şi Crîngaşi către cele din partea de nord a oraşului, a fost dat în folosinţă în anul 1982, ca parte a amplelor proiecte urbanistice de dezvoltare, sistematizare şi modernizare a Capitalei.
Astăzi, în perimetrul Grozăveşti – Orhideelor – Dinicu Golescu – Banu Manta se finalizează cu succes lucrările la „Pasajul Basarab”, lucrare edilitară de anvergură, menită să înlesnească circulaţia rutieră peste Dîmboviţa şi peste complexul de cale ferată Bucureşti-Nord, între cartierele din sud-vestul oraşului şi cele din partea sa nordică.
2. Grevele muncitoreşti din ianuarie - februarie 1933. Cronologia faptelor.
Evenimentele din ianuarie-februarie 1933 erau, în timpul regimului comunist, nelipsite din orice manual de istorie contemporană a României. Mai ales în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, ziua de 16 Februarie 1933 – zi de referinţă a evenimentelor petrecute în acea perioadă – era marcată cu tot fastul în fiecare an, devenise o adevărată sărbătoare naţională, era ziua cînd muncitorii de la Uzinele „Griviţa Roşie” din Capitală îşi umflau, sub privirile admirative ale unui întreg popor, piepturile doldora de medalii şi decoraţii proletare.
 După înlăturarea regimului socialist în 1989, evenimentele de la „Griviţa Roşie” (dar şi multe altele!) au fost ignorate cu desăvîrşire, scoase din manualele de istorie, iar eventualele abordări de care au avut arareori parte, în anumite conjuncturi, şi doar în presă, le-au dat cu totul alte interpretări, fiindu-le contestate, chiar de către unii istorici, fie justeţea, fie legalitatea, fie moralitatea şi importanţa istorică, fie caracterul românesc, sau toate la un loc. Explicabil, căci s-a schimbat regimul! De fapt, importanţa şi semnificaţiile evenimentelor din viaţa unei societăţi, locul lor în conştiinţa publică întîmpină, în timp, modificări de interpretare ce diferă în funcţie de caracterul politic şi interesele specifice ale regimurilor şi perioadelor istorice, în succesiunea lor. Aşa încît, azi bunăoară, cei care se îndeletnicesc cu rescrierea istoriei, comercializînd-o ca „istorie alternativă”, susţin, pesemne, că şi adevărul este alternativ!
Prezint în cele ce urmează, în primul rînd pentru cititorii mai tineri, evident, cronologia evenimentelor de acum exact 78 de ani, întocmai cum s-au petrecut ele. Comentariile şi eventualele concluzii şi învăţăminte aparţin cititorilor, tuturor celor interesaţi. Sau vizaţi...
Textul poartă semnătura celui care s-a documentat anume şi l-a redactat, a domnului Ion Cimpoeru, un colaborator apropiat şi vechi prieten.
* * *
Începînd cu ianuarie-februarie 1933, România intra şi ea în cel de-al patrulea an al marii crize economice mondiale. În aceste împrejurări, coordonatele politicii economice guvernamentale vizau, în principal, menţinerea „curbelor de sacrificiu” asupra populaţiei, continuarea concedierilor, creşterea disproporţiei dintre preţuri şi salarii, subordonarea intereselor economice şi politice naţionale cercurilor monopoliste străine. Consecinţele în plan social au fost nefaste, cauzînd prăbuşirea fără precedent a nivelului de trai, ceea ce a stîrnit împotrivirea unor mari categorii muncitoreşti şi a creat în societate o stare generală de tensiune crescîndă. Această situaţie a determinat autorităţile să procedeze la o întărire a aparatului poliţienesc… Sub aceste auspicii, deloc încurajatoare, a debutat anul 1933.
 1 ianuarie. Noaptea, 300 de muncitori din Capitală sînt arestaţi, sub pretextul că sînt membri şi simpatizanţi ai sindicatelor revoluţionare Ajutorul Muncitoresc, Blocul Muncitoresc-Ţărănesc şi Comitetul Sindicatului CFR şi că s-au întrunit sub aspectul sărbătoririi Revelionului(!)
8 ianuarie. În localul Ateneului popular „Nicolina” din Iaşi are loc o mare întrunire sindicală, la care participă şi delegaţi din Bucureşti, Galaţi şi Paşcani.
13 ianuarie. 800 de ceferişti din Galaţi protestează împotriva condiţiilor impuse de patronat.
15 ianuarie. 16 muncitori feroviari din Galaţi sînt arestaţi, 10 dintre ei fiind membri ai Sindicatului CFR.
19 ianuarie. La Galaţi 1000 de ceferişti protestează împotriva măsurii de arestare a tovarăşilor lor şi, ca urmare, 12 dintre arestaţi sînt eliberaţi. La „Casa poporului” din Iaşi se ţine o întrunire la care iau parte peste 1200 de ceferişti.
24 ianuarie. Mare întrunire sindicală ţinută în sala „Locomotiva” din Capitală, cu ocazia aniversării Unirii Principatelor Române sub Cuza-Vodă, la care vorbitorii au atras atenţia şi asupra situaţiei grele în care se aflau lucrătorii ceferişti.
27 ianuarie. Întrunire a peste 400 de lucrători de la Atelierele CFR „Griviţa” din Bucureşti, care hotărăsc declanşarea unei greve demonstrative de 45 de minute, pentru a doua zi, în semn de protest faţă de intenţia patronatului de concediere masivă a muncitorilor.
28 ianuarie. La sunetul sirenei, peste 5000 de lucrători de la Atelierele „Griviţa” intră în grevă. La orele 15 greva încetează.
29 ianuarie. În sala „Nicolina” din Iaşi se ţine o adunare de solidaritate cu ceferiştii bucureşteni. Participă peste 2000 de oameni.
30 ianuarie. Lucrătorii ceferişti din Oradea şi Galaţi declară grevă.
31 ianuarie. Muncitorii de la „Griviţa” organizează o nouă grevă demonstrativă. Se strîng în curtea atelierelor circa 5-6000 de oameni (lucrători, membri ai familiilor lor, vecini din cartier, şomeri, muncitori de la fabricile din apropiere). La Oradea forţele poliţieneşti ocupă atelierele CFR din localitate.
1 februarie. La Iaşi, un nou lot de cîteva sute de ceferişti sînt concediaţi. La orele 16, peste 1200 de lucrători organizează o întrunire de protest. În dimineaţa aceleiaşi zile, muncitorii de la rafinăria „Româno-Americană” din Ploieşti au încetat lucrul, ocupînd întreprinderea. La orele 10 în curtea rafinăriei se aflau circa 6000 de muncitori, inclusiv cei de la schimbul II veniţi să participe la grevă, cărora li s-au alăturat muncitori petrolişti de la rafinăriile „Vega”, „Orion”, „Astra Română”; „Unirea”, Uzinele „Concordia”, precum şi lucrătorii cizmari şi tăbăcari din oraş.
2 februarie. La ora 9, sirena de la Atelierele „Griviţa” din Capitală începe să sune. Peste 5000 de muncitori se adună în hala secţiei a II-a şi de aici se deplasează în faţa clădirii administraţiei. Practic, muncitorii ocupă atelierele. O parte a lucrătorilor feroviari de la Halta „Griviţa” se alătură greviştilor de la ateliere. În scurt timp, în faţa Atelierelor CFR se strîng peste 6500 de oameni. Autorităţile alarmează 1000 de poliţişti şi jandarmi pentru a supraveghea evenimentele la faţa locului. Lucrătorii veniţi la schimbul II se alătură imediat greviştilor. Acum, curtea atelierelor este ocupată de peste 8000 de muncitori grevişti.
3 februarie. Este zi de solidaritate cu ceferiştii griviţeni. Sînt ţinute greve şi mitinguri de solidaritate ale muncitorilor ceferişti la Iaşi, Paşcani, Galaţi, Oradea, Cluj şi alte localităţi.
4 februarie. Se dă publicităţii Decretul regal nr. 201, prin care este introdusă starea parţială de asediu în întreaga ţară. Pe baza decretului, Ministerul de Interne, Siguranţa Generală şi Ministerul de Război îşi împart atribuţiile pentru reprimarea mişcărilor greviste. În aceeaşi zi se trece la acţiune. La Cluj, poliţia descinde la sala sindicatelor feroviare, unde avea loc un miting de solidaritate cu greviştii de la Bucureşti şi arestează 12 muncitori, care sînt trimişi imediat în judecată.
11-12 februarie. Noaptea, poliţia din principalele oraşe şi centre muncitoreşti efectuează descinderi, percheziţii şi sute de arestări în rîndurile liderilor de sindicate, organizaţii profesionale şi obşteşti.
15 februarie. Lucrătorii de la Atelierele CFR „Griviţa” din Bucureşti declanşează o nouă şi puternică grevă. Ei ocupă atelierele şi ameninţă că nu vor relua lucrul pînă cînd nu le vor fi satisfăcute, între altele, următoarele revendicări: eliberarea celor arestaţi în noaptea precedentă, recunoaşterea Comitetului de fabrică, ridicarea stării de asediu. Peste tot în Bucureşti – la „Regie”, la „Durer”, la „Herdan”, la Uzinele comunale de apă, la „Lemaitre”, „Vulcan”, „Balcani”, „Voinea”, „Malaxa” şi „Mociorniţa” – sirenele fabricilor sună anunţînd declanşarea grevelor muncitoreşti de solidaritate cu lucrătorii de la „Griviţa”.
 Primul-ministru al guvernului naţional-ţărănesc, Alexandru Vaida-Voievod, dispune trimiterea unor puternice detaşamente de trupe militare, jandarmerie şi poliţie în zona Atelierelor „Griviţa”, cu misiunea de a bloca porţile de acces ale atelierelor, pentru a împiedica o eventuală demonstraţie a greviştilor pe străzile oraşului. (Ulterior s-a dovedit că intenţia primului-ministru a fost să determine scoaterea muncitorilor din atelierele pe care le ocupau, pentru a fi prinşi în încercuirea trupelor!).
Ministerul Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor, împreună cu Direcţia Generală a CFR dispun închiderea Atelierelor „Griviţa” pe perioada 15-19 februarie 1933, urmînd ca, la reluarea activităţii, lucrătorii care doresc să fie reprimiţi la lucru să semneze o declaraţie.
În după-amiaza aceleiaşi zile de 15 februarie, în jurul atelierelor înconjurate de trupe se strîng tot mai mulţi oameni, cetăţeni care doresc să se solidarizeze cu greviştii. La un moment dat, sub presiunea mulţimii cordonul poliţienesc cedează şi oamenii se avîntă spre ateliere. Ei îşi exprimă solidaritatea cu muncitorii aflaţi în grevă şi le oferă pachete cu mîncare. În următoarele ore, guvernul odonă sporirea efectivelor militare, degajarea atelierelor înconjurate de cetăţeni şi evacuarea cu forţa a Căii Griviţa şi a străzilor învecinate. Tensiunea atinge cote riscante, motiv pentru care guvernul, prin intermediul ministrului lucrărilor publice şi comunicaţiilor, Eduard Mirto, comunică greviştilor că se acceptă tratative cu reprezentanţii lor. Are loc o întîlnire între delegaţia muncitorilor şi ministru, dar încercarea eşuează, muncitorii afirmînd că acesta a evitat angajarea guvernului în discuţii serioase. Delegaţia muncitorilor se retrage, iar Biroul Executiv al Comitetului de fabrică, întrunit imediat, hotăreşte continuarea grevei. Miile de muncitori ceferişti aflaţi în grevă îşi exprimă acordul deplin cu hotărîrea luată de conducătorii lor. Ziua de 15 februarie se încheie în această atmosferă apăsătoare. Nimeni, însă, nu putea anticipa unde avea să se ajungă a doua zi…
Joi, 16 Februarie 1933. Ziua care avea să intre în istorie scăldată în sîngele greviştilor de la Atelierele CFR Griviţa din Bucureşti, fusese precedată de o noapte în care s-a pus la cale una dintre cele mai brutale represiuni antimuncitoreşti din istoria României. Prezentînd evenimentele din această zi, am mers pînă la detaliul aparent nesemnificativ, dar numai din dorinţa de a realiza un tablou cît mai complet, cît mai edificator, asupra celor ce s-au întîmplat la Bucureşti în acea tragică zi.

 Imagine http:// jurnalul.ro//. O aveam, pe vremuri, în manuale... 
Ora 0. Grupuri de cetăţeni din cartierul Grant şi membri ai familiilor muncitorilor grevişti care intenţionau să se apropie de Atelierele Griviţa sînt opriţi de patrulele de poliţie cu foc de armă! Sînt rănite două femei: Aneta Tudose, modistă, şi Rădiţa Grigoriu, muncitoare. Un grup de cetăţeni se adună în faţa Podului Grant şi aprind un foc în mijlocul drumului, oprind circulaţia în direcţia Atelierelor CFR. O maşină de pompieri, care vine spre pod, este nevoită să se întoarcă. Alte două cisterne, aflate sub comanda unui căpitan, se apropie de pod, dar, sub ameninţarea cetăţenilor, se retrag în dreptul străzii Barbu Lăutaru.
În curtea Atelierelor, muncitorii au aprins focuri să se încălzească, însă cea mai mare parte a greviştilor se adăposteau în ateliere.
La Prefectura Poliţiei, sosesc N. Samsonovici, ministrul de război, comandanţii Jandarmeriei şi celorlalte trupe. Consiliul care se ţine decide evacuarea forţată a Atelierelor Griviţa.
Ora 2. Colonelul Cornicioiu primeşte comanda forţelor operaţionale (circa 2.000 de soldaţi!), cu misiunea de a-i „evacua” pe muncitori cu forţa din ateliere. Se stabileşte ca acţiunea să fie declanşată la ora 6,30. Cornicioiu reorganizează dispozitivul militar: 3 companii sînt dispuse de-a lungul căii ferate din spatele Atelierelor, o alta în dreptul străzilor Rucăr şi Uzina de oxigen, iar restul trupelor sînt amplasate în faţa Atelierelor, pentru blocarea legăturii cu străzile perpendiculare pe Calea Griviţei.
Ora 2,15. La faţa locului sosesc colonelul Gabriel Marinescu, prefectul Poliţiei Capitalei, (codoşul regelui Carol al II-lea), lt. col. Hotineanu, comisar regal şi lt. col. Lupaş, de la comandamentul trupelor de pompieri. Sînt aduse şi două maşini cu proiectoare puternice, pentru a supraveghea mişcările din curtea Atelierelor. Trupele din dispozitiv primesc ordin să deschidă foc la orice intenţie „opresivă” a muncitorilor.
Ora 3. Curtea atelierelor şi străzile din jur sînt luminate de focurile aprinse de către muncitori asediaţi. Din cînd în cînd, sirena de la Griviţa sfîşie liniştea nopţii lansînd semnale. Îi răspund sirenele altor fabrici şi uzine din oraş. În spatele cordonului de trupe amplasate de-a curmezişul Căii Griviţa, între Cimitirul Sf. Vineri şi Şoseaua Basarab, „grupuri de şomeri manifestează împotriva autorităţilor”.
Ora 4. La Prefectura Poliţiei are loc o ultimă consfătuire. Autorităţile militare hotărăsc, definitiv, ca evacuarea forţată a atelierelor să înceapă la ora 6,30.
Ora 4,30. Începe atacul împotriva mulţimii aflate în jurul Atelierelor. Efectivele care execută operaţiunea de evacuare forţată sînt comandate de colonelul Bărbulescu. Intervenţia forţelor militare este brutală, dar eficientă; mulţimea este îndepărtată. În acest timp, se dispune oprirea în staţia Chitila a trenurilor ce urmau să sosească de la Timişoara şi Piteşti „ca măsură de prevedere”, urmărind să împiedice „sporirea numărului de rebeli”(!)
Ora 5,30. Vine din nou la faţa locului colonelul Gabriel Marinescu, prefectul poliţiei Bucureşti, însoţit de chestorii de sectoare şi inspectorul Bunescu. Guvernul este informat operativ despre evoluţia situaţiei. La rîndul său, directorul general al CFR, aflat toată noaptea în Gara de Nord, primeşte în permanenţă ştiri despre mersul ostilităţilor.
Ora 6. Spre porţile Atelierelor „Griviţa” se îndreaptă un grup de ofiţeri, în frunte cu locotenent-colonelul Hotineanu şi maiorul Dan Pascu, comisari regali, şi coloneii Gabriel Marinescu şi Cornicioiu.
Ora 6,12. Mai devreme decît se stabilise iniţial, Hotineanu se adresează greviştilor, somîndu-i ca în 5 minute să părăsească incinta atelierelor şi avertizîndu-i că, în caz contrar, va deschide focul asupra lor. Apelul său nu a avut efectul scontat. S-a dat ordinul de deschidere a focului. Aproape un sfert de oră s-a auzit răpăitul armelor. Curtea este literalmente măturată cu gloanţe de mitralieră. S-a tras în plin şi asupra unui grup de grevişti care îşi scandau protestele de pe acoperişul uneia dintre clădirile atelierelor. Apoi, porţile şi gardurile sînt sfărîmate de trupele care iau cu asalt incinta, pătrund în curte şi atacă atelierele.
Se petrec scene îngrozitoare: trupurile celor ucişi sînt călcate în picioare, iar muncitorii răniţi căzuţi la pămînt, care nu pot evita contactul cu trupele, sînt loviţi cu furie de soldaţi cu paturile armelor, pînă nu mai mişcă. Muncitorii care opun rezistenţă sînt atacaţi mortal, ca la război, cu baionetele. Peste acest vacarm sirena Griviţei a şuierat continuu, ca o chemare disperată de ajutor. Atacul a durat cîteva minute. Din toate părţile se aud strigăte agitate şi comenzi scurte: „Sînt morţi!”, „Ridicaţi răniţii!”…
Trupurile celor ucişi sînt ridicate şi transportate la institutul medico-legal, în dube închise, precum şi cu maşinile aparţinînd firmei „Schmidt”. Răniţii au fost îmbarcaţi în maşinile salvării şi transportaţi la spitalele Witting şi Filantropia. Toate aceste mijloace de transport fuseseră aduse din timp(!) şi parcate pe străzile din preajma Atelierelor CFR. Unul dintre răniţi, tînărul ceferist Dumitru Popa, a murit în drum spre spital.
Ora 7. Pînă la 7,30 muncitorii valizi sau uşor răniţi sînt scoşi din curtea Atelierelor, fiind flancaţi de soldaţi cu baionetele la arme. Ei sînt îmbarcaţi în camioane militare şi transportaţi la Prefectura Poliţiei Capitalei şi la închisoarea Regimentului 2 – Obuziere.
 Ora 8. Atelierele „Griviţa” sînt complet evacuate. Ele intră în paza trupelor militare. La Podul Grant şi la bariera Griviţa puternice cordoane de jandarmi împiedică accesul populaţiei către ateliere. Autorităţile comunică faptul că „La Atelierele CFR „Griviţa” liniştea a fost restabilită”. Era, desigur, liniştea cauzată de gloanţe…
Ora 8,05. Ministrul Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor, Eduard Mirto, se prezintă la Palat şi raportează regelui Carol al II-lea, amănunţit, desfăşurarea şi îndeplinirea „Operaţiunii Griviţa”.
Ora 9. Comandantul militar al Capitalei dispune încetarea restricţiilor de circulaţie instituite în oraş, cu excepţia zonei Atelierelor CFR „Griviţa”, unde accesul se face pe bază de legitimaţii.
Cîte victime au fost? Care era identitatea lor? Greu de precizat astăzi. Autorităţile de atunci au avut grijă să nu se afle adevărul, pentru a şterge urmele crimei, căci gravitatea faptelor comise şi teama de judecata istoriei erau prea mari. Din datele oficiale comunicate la vremea respectivă, se ştie cu certitudine că în atacul forţelor de represiune asupra greviştilor de la Atelierele CFR „Griviţa”, din ziua de 16 februarie 1933, au fost sute de răniţi şi ucişi următorii: Dumitru Popa, lăcătuş, Vasile Roaită, ucenic – cel care a declanşat sirena în timpul masacrului – Ion Dup, montor, Dumitru Maier, mecanic, Cristea Ionescu, pontator, Ion Dumitrescu şi Dumitru Olteanu, hamali. Tot autorităţile au dispus înhumarea lor în Cimitirul Ghencea, în cea mai desăvîrşită discreţie, permiţînd participarea la funeralii numai familiilor celor ucişi.
După 1947, pe locul fostelor Ateliere CFR s-a construit şi s-a dezvoltat o puternică unitate industrială, Întreprinderea Mecanică de Material Rulant (Uzinele) „Griviţa Roşie”. Astăzi, celebra uzină bucureşteană, vîndută pe daiboj şi parţial dezafectată, se numeşte codificat „Griro”. Nuanţări politice efemere…
3. D-ale cefereului... Ştiaţi că:
Ø  Primul proiect de construcţie a unei căi ferate în România datează din 14 februarie 1842 şi aparţine unui inginer român din Cernăuţi? Proiectul prevedea construirea unei căi ferate pe valea Siretului, între Galaţi şi localitatea Mihăileni.
Ø  Prima cale ferată construită pe teritoriul ţării noastre a fost realizată în perioada 1846-1854, între Oraviţa şi Buziaş (62 de km) şi a fost inaugurată în 1856?
Ø  În octombrie 1869 se inaugurează calea ferată Bucureşti-Giurgiu, prima din Mica Românie, prilej cu care este inaugurată şi prima gară din Capitală, „Gara Filaret”? Trenul inaugural s-a numit „Mihai Bravul” şi a parcurs cei 70 de km ai distanţei într-o oră şi jumătate, timp în care a făcut o oprire la Comana, pentru alimentarea cu apă. Din anul 1960, Gara Filaret a fost folosită ca autogară, iar şinele de cale ferată, pînă la ieşirea din oraş, existente pînă după 1989 şi utilizate numai în interes industrial, au fost treptat dezafectate, din iniţiativa nocturnă a unor persoane private rămase neidentificate... În prezent, sînt puse la punct, la lumina zilei, inginerii pentru închiderea mai multor trasee feroviare, inclusiv a liniilor Oraviţa – Buziaş şi Bucureşti – Giurgiu, invocîndu-se lipsa lor de rentabilitate.
Ø  Între anii 1868-1872 s-a construit Gara de Nord din Bucureşti, numită pînă în 1888 Gara Tîrgovişte? Inaugurarea ei s-a făcut la 13 septembrie 1872, o dată cu deschiderea rutei Bucureşti-Ploieşti. În anii 1899 şi 1930-31 s-au efectuat ample lucrări de extindere şi modernizare a edificiului. După război, grav avariată de bombardamente, Gara de Nord a fost reparată, consolidată şi modernizată, iar apoi, de-a lungul anilor, s-au executat alte lucrări de extindere şi modernizare.
Ø  În anul 1878 s-a inaugurat primul tren internaţional, între Bucureşti şi Viena, via Orşova? Aici, călătorii coborau şi, pînă la Vîrciorova, erau nevoiţi să meargă cu trăsurile, calea ferată ne fiind construită încă.
Ø  În 1881, după 2 ani de eforturi conjugate, un grup de ingineri români reuşesc să finalizeze lucrările la linia de cale ferată Buzău-Mărăşeşti?
Ø  În anul 1926, la Reşiţa se realizează prima locomotivă românească?
Ø  Primele locomotive Diesel româneşti intră în exploatare în 1959?
Ø  În august 1967 este livrată căilor ferate prima locomotivă electrică de fabricaţie românească, produsă la Uzinele „Electroputere” Craiova, realizare de mîndrie a industriei noastre constructoare de maşini?


Ø  La 15 februarie 1969 este inaugurată linia ferată electrificată Bucureşti-Braşov? Distanţa era parcursă în circa 2 ore şi jumătate.
Ø  Uzinele „23 August” din Capitală realizează, în 1971, prima locomotivă Diesel-hidraulică românească, de 250 de CP?
Ø  În 1972 se inaugurează în Bucureşti primul triaj complet automatizat? Distanţa Bucureşti – Constanţa se parcurge în  3 ore.
Ø  În noiembrie 1979 se dă în exploatare la Bucureşti prima linie de metrou? Lucrările sînt proiectate şi executate în totalitate de specialiştii români. Trenurile de metrou sînt realizate la Întreprinderea de Vagoane Arad. Pînă în 1989 (aşadar, în doar 10 ani!), s-au realizat circa 65 de km de tunel-linie de metrou, pe 3 magistrale, cuprinzînd şi 40 de staţii? După 1989, lucrările la celelalte tronsoane şi staţii, începute anterior, nu s-au mai continuat decît parţial, reuşindu-se totuşi, pînă în prezent, terminarea a 5 dintre staţiile începute înainte de 1989.
   
Ø  Primele vagoane româneşti de dormit s-au realizat în anul 1980, la Arad?
Ø  La Uzinele „23 August” din Capitală este realizată, în 1982, locomotiva Diesel-electrică românească, de 8.500 de CP, o adevărată minune a tehnicii, care, în acei ani, a fost exportată în peste 40 de ţări? Astăzi, fabrica de locomotive de pe fosta platformă industrială nu mai există.
Ø  În anii 1990 s-a reuşit introducerea unor licenţe de modernizare, la standarde occidentale, a unor categorii de vagoane produse la Arad? La începutul acestui an, uzina arădeană a intrat în insolvenţă.
Ø  În 2003 au fost livrate SNCFR-ului automotoare top-class, de mare viteză, din import (Germania)? Cu toate acestea, azi, un drum Bucureşti – Constanţa durează 5 ore, unul Bucureşti – Braşov 4 ore, iar unul Bucureşti – Sighetul Marmaţiei se încheie după aproape 15 ore...

vineri, 11 februarie 2011

Exterminatorii

“…Niciodată în ultimii 1.900 de ani, cînd vremelnic au fost ocupate unele părţi din pămîntul strămoşesc, nici un cotropitor străin nu a dus o politică de exterminare a urmaşilor geto-dacilor. Holocaustul împotriva Poporului Român nu are precedent în Istoria omenirii! România a fost transformată, în ultimele două decenii, într-un lagăr de exterminare! După lovitura de stat din decembrie 1989, ocupantul străin al României şi regimurile politice pe care le-a instalat la Bucureşti au pregătit şi aplicat un program secret care vizează: Holocaustul împotriva Poporului Român; ştergerea României de pe harta Europei; transformarea ţării într-o colonie…” -- (Gheorghe Funar, în editorialul intitulat "Exterminatorii". Fragment preluat din ediţia online a ziarului "Tricolorul", http://tricolorul.wordpress.com/, din 11 februarie 2011).
Acesta este adevărul. Fiecare cetăţean al Patriei ar trebui să ţină larg ochii minţii deschişi, pentru a-l vedea şi a-l înţelege. Idei similare au fost expuse recent, cu aceeaşi temeinicie, de domnul Gheorghe Funar – pe care îl apreciez mult pentru patriotismul său, pentru fermitatea şi eleganţa demersurilor sale politice şi intelectuale – şi într-un alt articol al său, intitulat “Regimurile anti-tot ce-i românesc”. Împărtăşesc viziunea pe care domnia sa o are în aceste chestiuni, pe care, într-o formă eseistică, prezentată din perspectivă istorică, am înfăţişat-o şi eu în textul “Naţiunea, între suferinţă şi supravieţuire”, din decembrie trecut, text care, chiar dacă fiind considerat, probabil, nepublicabil şi nu a apărut în “România Mare”, l-am postat şi poate fi citit aici, pe blog meu. Bine, dar cînd nu au avut dreptate publicaţiile PRM în chestiunile ce ţin de Patrie..?

luni, 7 februarie 2011

România, Valea Plîngerii

O întreagă echipă de electricieni de subteran a fost ucisă în explozia de la mina Uricani, produsă sîmbătă, 5 februarie. Patru muncitori şi şeful lor, un inginer. Cauzele exacte ale nenorocirii urmează a fi stabilite de anchetatori, deocamdată ştiut fiind doar faptul că echipa fusese trimisă, pe la orele prînzului, să efectueze lucrări de reparaţii la un transformator electric. Se presupune că, o dată reparaţia încheiată, în momentul reconectării transformatorului la curent, scînteia electrică produsă ar fi detonat o acumulare de gaz metan nedepistată. Acumulare de gaz care, evident, le-ar fi putut fi fatală prin intoxicare chiar înainte de deflagraţie. După circa 8 ore, salvatorii minieri coborîţi în mină, nu au mai avut altceva de făcut decît să recupereze trupurile sfîrtecate de explozie ale celor cinci victime şi să le scoată la suprafaţă. Durerea şi disperarea ce a cuprins familiile celor ucişi, toţi bărbaţi tineri, cu copii mici şi soţii gravide, nu se poate descrie.

Reproduc, în continuare, un text care propune o vedere de ansamblu asupra contextului şi a cauzelor de fond în care acest tragic accident – al cîtelea, după 1989...? – a fost posibil. Preiau textul, cu titlul aferent, din ediţia electronică a ziarului „Tricolorul”, http://tricolorul.wordpress.com/, de astăzi, 7 februarie, şi revin pe subiect mai jos, cu observaţii de altă natură. 

România, Valea Plîngerii

Tragedia de la Uricani a deschis atîtea răni, încît te cutremuri de ceea ce se poate întîmpla în această ţară. Românii sînt solidari cu familiile celor 5 oameni tineri sfîrtecaţi în adîncurile pămîntului de suflul unei explozii nemiloase, dar îşi aduc aminte, cu această ocazie, şi de propriile lor necazuri. Nu numai Valea Jiului, ci întreaga ţară a ajuns o Vale a Plîngerii. Mineritul are, în aceste locuri, o tradiţie de 150 de ani, iar cărbunele scos de aici ajungea pînă în Marea Britanie. Este cel mai bun cărbune din Valea Jiului, numai că mina de la Uricani trebuia închisă foarte curînd. Aşa au hotărît cei care conduc, în realitate, Guvernul de la Bucureşti – Fondul Monetar Internaţional şi Comisia Europeană. Aici nu s-a mai făcut de zeci de ani nici un fel de investiţie. Este un loc care trebuia să moară de la sine, aşa cum se întîmplă în atîtea cazuri în această ţară.

Cei care încă mai lucrează acolo ştiu cînd intră în adîncuri, dar nu pot fi siguri niciodată că se mai şi întorc. Oamenii Uricanilor au privit dintotdeauna către această mină ca spre ceva drag, asemenea ţăranului care nu ştie cum să-şi hrănească mai bine văcuţa care-i asigură traiul de zi cu zi. Este atît curaj, dar şi atîta decenţă, atîta înţelepciune în spusele minerilor de la Uricani, încît nu poţi să nu fii alături de ei. La mina în care s-a produs nenorocirea de sîmbătă după-amiază mai lucrează vreo 800 de oameni, aici fiind înregistraţi singurii angajaţi ai localităţii. Rînd pe rînd, s-au închis alte mine, alte întreprinderi care absorbeau forţa de muncă a acestor locuri. Cei 10.000 de oameni de aici aveau înainte unde lucra.

Minerii au dus-o bine în regimul trecut, ei cîştigînd unele dintre cele mai mari salarii de la acea vreme. Nimeni n-avea curajul să se atingă de un miner sau de copiii acestuia. Cînd s-au supărat, în anul 1977, minerii i-au sechestrat pe doi dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Nicolae Ceauşescu: Ilie Verdeţ, el însuşi miner la origine, şi Gh. Pană. Şi nu le-au dat drumul decît după ce şeful statului a plecat din vacanţa lui de la mare ca să se întîlnească direct cu cei mulţi şi nemulţumiţi. Ceauşescu a intrat în adîncurile pămîntului, ceea ce n-am văzut să facă vreun conductor al acestei ţări de după decembrie 1989.

La Uricani s-au dus trei miniştri, dar nici unul n-a fost văzut în mijlocul oamenilor. Mai mult, cînd primarul oraşului, fost ortac şi el, a vrut să explice ministrului Economiei dezastrul prin care trece mineritul românesc, acesta a refuzat, pur şi simplu, dialogul. Minerii ştiu că locul lor de muncă nu seamănă deloc cu o farmacie, dar, de data acesta, revolta a atins culmile disperării. Acelaşi primar, un om admirabil, pe nume Dănuţ Buhăescu, a căpătat curajul să spună că pînă şi minele se închid politic. Acum, omul se teme că accidentul nefericit de sîmbătă va grăbi dispariţia minei, singura speranţă a celor de la Uricani. Nu s-a făcut nici o investiţie, pentru ca producţia să fie tot mai mică şi oamenii să fie puşi în faţa faptului împlinit. „Mai am un an pînă la pensie“, spunea cu tristeţe în glas un miner din Uricani, „şi mi-e frică şi de asta!“. Încă nu am înţeles dacă omul se teme că într-o zi familia sa nu-l va mai putea revedea sau dacă, poate chiar mîine, va rămîne pe drumuri, cu atîtea angarale pe cap.

Cîtă diferenţă între ceea ce s-a întîmplat la Uricani, unde trupurile celor morţi erau împrăştiate şi amestecate unele cu altele, şi ceea ce s-a petrecut în Chile, cînd, după două luni de stat în adîncuri, cîteva zeci de mineri au fost aduşi la suprafaţă curaţi, bărbieriţi şi în siguranţă! Zilele trecute s-a inaugurat telegondola de la Vulcan, care a costat vreo 7 milioane de euro, în condiţiile în care şi mina de acolo se închide, iar spitalul nu mai există, aşa cum se întîmplă şi la Uricani. Asta le mai lipsea acestor amărîţi, o telegondolă! De altfel, asemenea inaugurări sfidătoare se petrec aproape zilnic. Ultima a avut loc la Buşteni, în prezenţa oamenilor Puterii – un parc de distracţii după care iarăşi „tînjeau“ românii în aceste vremuri nefericite. Un miner cu vechime nu primeşte mai mult de 2.000 de lei pe lună. Acum li s-au luat şi subvenţiile la căldură, ceea ce nu li s-a mai întîmplat niciodată. Li se pare că e mai rău decît în anul 1929, cînd nedreptăţile şi sărăcia i-au ridicat la luptă pe viaţă şi pe moarte.

Înainte de 1989, primeau mese gratuite, le era asigurată pîinea zilnică, nu aveau nici o problemă cu locuinţele. Unii au ajuns chiar să creadă că nenorocirile care s-au abătut asupra lor începînd cu anul 1997 sînt o răzbunare pentru aşa-zisele mineriade de la începutul anilor ’90. Ei trebuiau culcaţi la pămînt, deşi mina de la Uricani are cărbune de bună calitate pentru încă 150-200 de ani. Cînd a fost în Australia, lui Ceauşescu i s-a oferit exploatarea gratuită a unei mine în Statul Queensland. Ce să fi făcut România cu acea bogăţie subpămînteană, din moment ce ea însăşi avea imense resurse în acest sens? Acum, cu riscul de a importa cărbune, trebuie să-i lăsăm pe oameni pe drumuri, pentru că aşa vor cei de la Bruxelles şi de la Washington, în faţa cărora guvernanţii de la Bucureşti nu au curajul să sufle o vorbă. Membrilor familiilor celor morţi li se promite, între altele, că vor putea lucra la mina în care şi-au pierdut viaţa cei dragi. Cum să fie angajaţi, din moment ce această mină este pe cale să dispară? Dar dacă explozia de sîmbătă s-ar fi produs într-o zi obişnuită de lucru? Ar fi fost iadul pe pămînt, pentru că în abataj s-ar fi aflat cel puţin 60 de oameni.

Deşi le e frică de ziua de mîine, cei din Uricani şi din Valea Jiului, în general, au început să vorbească pe faţă despre vinovăţiile de la cel mai înalt nivel pentru ceea ce li se întîmplă lor. Sînt prea multe palate şi prin Valea Jiului, semnul celor două Românii atît de diferite – una a învîrtiţilor şi a şmecherilor, cealaltă a pedepsiţilor şi a sacrificaţilor. Între cei din urmă, cei mai loviţi fiind aceşti temerari ai adîncurilor, al căror număr s-a redus peste noapte de cca. 6 ori. O dată cu munca în mină li se ia, practic, dreptul la viaţă. Acum, cei trei miniştri aflaţi în zonă au spus că mina nu se va mai închide. Dar cine mai crede în asemenea promisiuni?
DUMITRU AVRAM

Revin, aşadar. Pe parcursul zilei de sîmbătă, am urmărit şi eu la televizor, ca tot românul, evoluţia ştirilor venite dinspre Uricani. Pe un post şi pe altul. Seara, pe „Antena 3”, relatările de la faţa locului, moderate de o duduie din studioul central, au fost penibile. Trec peste aspectul, deloc neimportant în televiziune, că – deşi micul ecran nu presupune a înfăţişa, neapărat, prezentatoare foto-model –, duduii din studio, de care avurăm parte sîmbătă seara, îi lipseşte mult prea mult fotogenia chipului, ca să mă exprim delicat. Parcă ar fi progenitura lui Frankenstein, zău aşa! Bun, trecem peste asta, am zis, dar reporteriţa ce transmitea din curtea minei Uricani este, pur şi simplu, un monument de ignoranţă, peste care nu se poate trece! Fata asta, care, dacă are vreo importanţă, se numeşte Carmen Coloş, este total lipsită de cultură generală, de tact jurnalistic, pînă şi de simţul ridicolului.
Deşi a fost trimisă între mineri, biata de ea, nu avea habar nici de înţelesul unor expresii elementare, absolut banale, ale meseriei acestora, nici cu ce se mănîncă ea, nici măcar să-şi imagineze, cît de cît, în ce constă munca propriu-zisă a minerilor. De fapt, ea părea nelămurită şi în privinţa înţelesului pe care îl are cuvîntul „muncă”, neînţelegînd ce legătură există între minerit şi muncă, de vreme ce ea întreabă pe un miner „şi cum munciţi acolo, ce faceţi în mină?”!! Unde aţi găsit-o, frate, pe-asta, nici nu ştiu cum să-i zic (ziaristă?!), că parcă e căzută din lună? Ba, insista în dreapta şi stînga să afle de cîţi ani funcţionează mina Uricani – întrebare ridicolă, în condiţiile în care şi un elev de şcoală generală ştie sau, măcar, presupune pe baza generalităţilor acumulate din mers, că mineritul pe-aici datează de secole, ba, că în zone ca Hunedoara, exploatări miniere existau şi pe vremea strămoşilor daci, aşa că, dacă posezi acest minim de cunoştinţe, ce importanţă ar avea să mai întrebi, în raport cu nefericitul eveniment, „de cîţi ani” fucţionează mina aceasta? Are importanţă, în contextul dat, că funcţionează de 152 de ani, de 277 sau de 2134? Sigur, sînt oameni care nu posedă nici minima cultură generală, dar cînd te numeri printre ei – să fii sănătos, se mai întîmplă! – de ce nu rămîi la locul tău? Ce cauţi în jurnalism, în presă, în televiziune? Cum ai intrat în breaslă, pe ce bază, cu ce argumente, pe ce criterii?
Apoi, pe cînd bietele soţii şi mame ale minerilor morţi au izbucnit în ţipete de jale şi disperare la vederea rămăşiţelor pămînteşti („rămăşiţelor omeneşti”, cum se exprima reporteriţa!) ale celor dragi, ţiitoarea de microfon, Carmen Coloş, rostea banalităţi negîndite, ajungînd la un moment dat să spună ceva de genul „deocamdată nu se ştie ce îi nemulţumeşte aşa de rău pe oamenii aceştia”!! Pfuu! Nu se ştie?! Oau! Da’, de tufă de Veneţia, se ştie? Tu, Carmen, ai auzit ea? Ar trebui să-ţi deseneze cineva, poate chiar şeful tău cînd îţi dă salariul, ce îi nemulţumeşte "aşa de rău" pe aceşti oameni cărora li s-au distrus familiile şi vieţile, ce îi nemulţumeşte pe copiii lor rămaşi fără taţi, că aşa poate vei înţelege şi tu, Carmen Coloş!
Mai mult, cînd l-a intervievat pe un coleg al victimelor – om, fireşte, supărat şi disperat pentru pierderea fîrtaţilor săi şi pentru perspectiva pe care o dau guvernanţii mineritului în Uricani, dar care, exprimîndu-se simplu, ca un miner, a făcut-o incomparabil mai coerent şi mai corect decît ziarista care îi ţinea microfonul – aceasta i-a exprimat şi lui nedumerirea care o frămînta, întrebîndu-l direct: „Dar, ce vă nemulţumeşte aşa rău?”! Omul, s-a blocat o fracţiune de secundă, apoi, în loc să îi ia microfonul din mînă şi să o trimită la mătură, că poate acolo se pricepe mai bine, a încercat să-i explice oarece. În fine, la sfîrşitul transmisiunii, microfonista ne-a spus, pentru că, evident, noi n-aveam de unde şti, că „minerii le e frică să nu îşi piardă giobul”! Minerii? Giobul? Carmen Coloooş! Eşti cocoloş. Pe varză! Şi, ca varza să fie varză pînă la capăt, iar ridicolul total, din studioul de la Bucureşti, „progenitura lui Frankenstein” îşi încheie emisiunea reamintindu-ne că „în explozia de la Petricani şi-au pierdut viaţa trei ortaci”! Ei taci?
Asta e cultura în televiziuni. Ăsta e profesionalismul, asta competenţa. Cu asemenea rebuturi profesionale, jurnalismul devine o calamitate. Pe alocuri, şi în privinţa presei România este o Vale a Plîngerii! Nu mai spun că, stînd îmbrăcată într-o jintilică de stofă timp de cîteva ore bune la poalele munţilor, pe un frig pătrunzător, şi fudulindu-se cu capul descoperit, despletită ca la Mărcuţa, nefericita Carmen Coloş se cocîrjase şi i se schimonosise faţa, săraca, dîrdîia din toate încheieturile, încît, pur şi simplu, nu mai putea ţine microfonul omeneşte în mînă, în dreptul celor pe care îi intervieva. Frigul, probabil, aşa cum se întîmplă în asemenea împrejurări, îi fură omului luciditatea, puterea de concentrare şi îl face confuz, îi învîrtoşează gîndirea şi inspiraţia, îl împiedică să articuleze cuvintele corect şi îl aduce în situaţia să debiteze aiureli. Aşa încît, dacă ziarista peste care a dat frigul mai este şi bîtă de felul ei, demersul jurnalistic devine o caricatură tragi-comică şi se alege praful de el.
Şi-atunci, cum te prezinţi tu, post de televiziune care se respectă, cu un aşa hal de reporter la un eveniment în desfăşurare atît de grav şi cu un atît de înalt grad de interesare publică? Nu te faci de rîs? Şi, nu rişti să ofensezi chiar simţul bunei-cuviinţe, atît de necesar în circumstanţe ca acelea de sîmbătă seara, de la mina Uricani?    

duminică, 6 februarie 2011

Naţiunea, între suferinţă şi supravieţuire


Amza Pellea în filmul "Mihai Viteazul" (1971)

(Eseu)

Discuţiile pe marginea unui text al meu dedicat memoriei lui Adrian Păunescu, pe care l-am postat pe http://www.dinamomania.net/ imediat după trecerea omului de cultură în nefiinţă, au fost intens şi îndelung politizate. Fapt regretabil desigur, dar deloc surprinzător, căci procesarea actelor de cultură şi a autorilor lor pe criterii şi raţiuni politice – deşi e mai presus de orice îndoială că aşa ceva este un sacrilegiu faţă de cultura însăşi! – a redevenit, de peste două decenii, caracteristica celor mai multe dintre abordările domeniului, fie ele simple polemici, ori dezbateri cu pretenţii academice. Putem înţelege dacă, în vremurile noastre, omul e mai mult un animal politic decît l-a înţeles Aristotel a fi un animal social, dar asta nu ne poate îngădui să uităm că abia cultura îl separă pe om de animal. Întotdeauna!

Sigur, sub imperiul criteriilor şi raţiunilor de asemenea factură, critica de specialitate, precum şi rigurozitatea ştiinţifică a adevărului nu pot exista. Ceea ce există sînt veritabile răfuieli politice, nimic mai mult. Prin filtrul derutant şi deturnant al ipocriziei politicianiste, actului de cultură şi creatorului de cultură însuşi le sînt răpite rosturile sociale şi naţionale. Este o practică pe care, atît la nivelul unor vectori publici individuali, cît şi la nivel instituţional o promova şi regimul bolşevismului stalinist, acum şaizeci de ani. Scepticismul faţă de valorile culturii române este, de mult timp, o profesiune rentabilă, spunea încă în anul 1982, scriitorul Paul Anghel. Astăzi, afirmaţia sa pare doar una eufemistică.

Ce rău e scriitorul naţional!

Cînd unei cozi de topor a antinaţionalului i se proclamă meritul de a fi avut „curajul să îşi termine viaţa pentru o idee”, iar faptele ei sînt interpretate ca provenind dintr-un soi de „nobleţe sufletească deosebită”, vom afla imediat şi vom înţelege şi de ce scriitorul naţional (sau actorul sau profesorul sau medicul sau zidarul sau, îndeobşte, creatorul naţional), pasămite, nu îşi sacrifică viaţa pentru o idee, ci „îşi serveşte interese personale” şi de ce lui nu îi poate fi proprie, precum cozii de topor, nobleţea sufletească. Pentru că, în viziunea detractorilor săi, el, scriitorul, creatorul naţional, este o specie comunisto-fascistoidă, comparată adesea, dacă nu chiar asimilată, cu nazismul. Aşadar, cine nu se sacrifică pentru ideile lor, nu merită să trăiască pentru ideile sale!

De aceea, despre scriitorul naţional ni se va spune cumva că a construit şi menţinut sisteme în care oameni au murit şi destine umane au fost ireparabil mutilate” (un concetăţean virtual). Ceea ce, evident, scriitorul antinaţionalului nu a făcut şi nu face! Vedeţi ce bun e scriitorul lor şi ce rău e scriitorul nostru? Ce bun e antinaţionalul şi ce rău e naţionalul? Astfel, scriitorul naţional va fi întotdeauna anatemizat şi va primi – în raport cu interesele şi obsesiile unei perioade sau alta a istoriei, cu prejudecăţile publice la modă – etichetări degradante şi înfăţişări monstruoase şi grobiene. Ni-l vom vedea descris a fi „geniu nebun, xenofob şi antisemit”, „fascist”, ori „ideolog al mişcării”, „colaboraţionist”, unul care „a făcut compromisuri regimului” ori „dictaturii”, sau care „a semnat pactul cu diavolul”, „poet de curte”, „protocronist ceauşist”, ori, de-a dreptul, că ar fi scris „prea mult şi prea prost” şi că ar fi „versificator de doi lei”, „stihuitor fără valoare artistică”... Necum să fie el vreodată laureat al „Premiului Nobel”, să spunem. Fie şi pentru simplul fapt că, în raport cu Patria şi propria sa conştiinţă, el, scriitorul naţional, nu poate fi nici măcar corupt întru disidenţă...

Aşa au fost prinse şi tocate de-a lungul vremii în malaxorul antinaţional mai toate valorile şi efigiile naţionale. De la făcători de istorie, denigraţi cumplit, demonetizaţi şi acuzaţi de toate relele pămîntului – începînd cu Vlad Ţepeş, numit „băutor de sînge uman” şi Ştefan cel Mare, „degrabă vărsătoriu de sînge nevinovat” şi toţi voievozii martiri care le-au urmat şi continuînd cu „colonelul fustangiu” Alexandru Ioan Cuza, „mareşalul sifilitic” Ion Antonescu şi „odiosul dictator” Nicolae Ceauşescu – la făcători de cultură, începînd cu nefericitul cronicar moldovean Miron Costin, pînă la Octavian Goga, poetul dezrobirii Ardealului, Emil Cioran, cugetătorul exilat al disperării româneşti şi Nicolae Iorga, patriarhul culturii naţionale (de la a cărui asasinare tocmai s-au împlinit 70 de ani, fără ca cineva să mai bage de seamă).

Şi, mai apoi, de la poetul filosofiei, Lucian Blaga şi Mihail Sadoveanu, titanul literaturii române, de la George Călinescu, monumentalul critic literar şi Nicolae Labiş, tînărul poet militant, tragic deschizător de generaţie lirică (de la naşterea căruia, pe 2 decembrie curent, s-au împlinit 75 de ani, într-o ignoranţă cvasi-generală), pînă la marii poeţi şi gazetari contemporani Adrian Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor. Altfel spus, mulţime de figuri strălucitoare ale neamului românesc, „descălecători de ţară, dătători de legi şi datini”, cum îi putea numi chiar unul dintre ei, unicul Mihai Eminescu, oşteni nepieritori ai spiritului naţional în epopeea împotriva antinaţionalului. Cu toţii crucificaţi pe altarul Patriei. Pe altarul României Eterne...

Naţional? Antinaţional?

Problema societăţii româneşti nu mai este, dacă a fost vreodată!, dilema capitalism-comunism sau, dacă vreţi, capitalism-socialism. Cu atît mai puţin ar putea fi aceea a opţiunii pentru dreapta sau stînga. Economie productivă să aibă ţara, adică bani, iar calea justei repartiţii o vom găsi! Căci altfel, fără bani, capitalismul nu există, iar socialismul e doar o dulce iluzie. În cazul României, direcţionarea interesului public spre controversa ideologică şi disputele politice, inclusiv spre lupta dintre partide, este o greşeală. Ţinta este falsă şi consumatoare de energii, iar miza insuficientă. Preocuparea noastră se cere focalizată spre adevărata şi mult mai riscanta problemă pe care o avem şi cu care ne confruntăm azi mai mult ca oricînd. Este o problemă care antagonizează raporturile publice şi subminează structural coeziunea atît de necesară vigorii şi emancipării naţiunii, precum şi trăiniciei statalităţii şi bunei ei funcţionări. Avem, aşadar, o problemă ce depăşeşte cu mult sfera vieţii politice. Este vorba despre confruntarea dintre naţional şi antinaţional.

Naţional – în înţeles nu atît de „românism şi românitate”, de naţionalism etnic, cît în înţelesul civic şi doctrinar al termenului, acela de „aparţinînd naţiunii”, în diversitatea valorilor ei constitutive, de „aparţinînd patriei”, aşadar de „patriotism”, noţiune mai larg şi mai corect cuprinzătoare conceptual. Antinaţional – în înţeles nu doar generalizant, ca mentalitate antipatriotică şi cosmopolită, de dispreţuire şi renegare a valorilor naţionale şi de obedienţă şi veneraţie faţă de strălucirea sforăitoare şi trufaşă a invadatorilor, ci şi în înţeles concret, de veritabilă doctrină cotropitoare, antiromânească.

Confruntarea aceasta este o problemă ce vizează, pe fond, proprietatea de Patrie şi suveranitatea de sine a poporului. Acestea sînt drepturi şi valori naturale fundamentale, imprescriptibile şi inalienabile ale naţiunii şi nu pot face obiectul vreunei negocieri. Prin urmare, societatea românească este prinsă nu într-o dispută cu miză politică, aşa cum poate părea, ci într-un conflict cu miză vădit existenţială, purtînd şi dezvoltînd inclusiv caracteristicile unui conflinct româno-român. Ale unui fratricid ideologic, devastator în plan material! Să nu ne ferim de cuvinte. Faptul reprezintă o chestiune de risc major la adresa fiinţării naţionale.

Vorbim, după cum arătam, despre un conflict ce vine din istorie, pe care îl sesiza şi îl identifica încă Mihai Eminescu, aşa cum de la el încoace aveau să o facă mulţi alţi români. Un conflict activ, aşadar, acum 150 de ani şi ale cărui prime victime în epocă s-au numit Barbu Catargiu, primul prim-ministru al României, asasinat misterios în 1862 şi domnitorul Alexandru Ioan Cuza, înlăturat mişeleşte de la conducerea ţării, patru ani mai tîrziu, prin conspiraţia cu străinătatea şi tertipurile „monstruoasei coaliţii”. Înlăturat, pentru a fi urcat în tronul ţării un „prinţ de viţă nobilă”(!). Altfel spus, vorbim despre ceea ce Eminescu vedea a fi lupta dintre „partida naţională” şi „partida antinaţională”. Sigur, pe B. Catargiu şi Cuza-Vodă îi considerăm prime victime ale conflictului naţional-antinaţional în epocă, doar dacă facem abstracţie de soarta avută de Nicolae Bălcescu sau Avram Iancu.

Aceasta arată că, de fapt, conflictul îşi duce rădăcinile în epoci mult anterioare acestor figuri strălucitoare ale istoriei noastre moderne. Stă mărturie însăşi epoca fanariotă, a înstrăinării, ce a cotropit fiinţa naţională românească de la martiriul drept-credinciosului voievod Constantin Brâncoveanu şi al copiilor săi (1714), pînă la sfîrşitul tragic al revoluţionarului Tudor Vladimirescu (1821), cel care îmbrăcase, după cum el însuşi afirma, însîngerata „cămaşă a morţii”, proclamînd „Patria se cheamă norodul, iar nu tagma jefuitorilor săi”. După cum stă mărturie, în evul mijlociu, perioada odiosului pact antiromânesc „Unio trium nationum”, de la 1437, perioadă anterioară, iată, chiar voievozilor Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare, sau aceea a nu mai puţin infamului edict „Tripartittum”, de la 1514, cunoscut şi sub numele de „Codicele lui Werboczi”.

Conflictul postbelic

Timpul a demonstrat, aşadar, că lupta dintre naţional şi antinaţional, dintre exponenţii celor două curente existenţiale din România, nu a încetat niciodată. Şi, mai ales, că antinaţionalul îşi urmăreşte scopurile prin promovarea perfidă şi ticăloasă a imposturii, pretinzîndu-se ataşat şi reprezentant al valorilor şi intereselor supreme ale naţiunii, pe care însă le escamotează şi le substituie prin însăşi raţiunea sa de a fi. Aşa s-a întîmplat inclusiv în perioada interbelică, în care, prin entuziasmul creator al împlinirii naţionale de la 1 Decembrie 1918, cultura şi educaţia, civilizaţia românească în general, au cunoscut o emancipare fără precedent.

Mai aproape de vremurile noastre, în perioada imediat postbelică, lupta aceasta a îmbrăcat accente dramatice asupra destinelor vieţii sociale, politice şi culturale a ţării. Sub autoritatea politico-militară internaţională, instituţionalizată, a Uniunii Sovietice, precum şi a celorlalte mari puteri învingătoare în abia încheiatul război mondial, antinaţionalul şi-a arogat rolul de justiţiar politic postbelic, activităţile şi acţiunile sale luînd un vădit caracter de pedepsire şi reprimare. Antinaţionalul se reavînta cu înverşunare (şi) asupra României. Devenise acum vehiculul comunismului, instrumentul sancţionării nomenclaturii fostului regim exploatator „burghezo-moşieresc”. Îşi comitea faptele prin anexarea unor legitimări politice incontestabile, inhibitive şi complexante, în specificul epocii – „antifascist”, „antiimperialist”, „internaţionalist”, „proletar”, „democrat-popular”, ori „comunist”.

Adevărul e că mulţi dintre exponenţii antinaţionalului, promovaţi sau infiltraţi în mai toate structurile statului, cu deosebire în cele politice, militare, de justiţie şi de cultură, proveneau din rîndurile agenţilor, colaboratorilor sau convertiţilor – alogeni sau naturalizaţi, dar şi autohtoni – ai fostelor „Comintern” şi „Cominform”. Samavolnicia, abuzul şi extremismul acestor activişti ai antinaţionalului au putut face din legile şi instituţiile interne şi cele internaţionale în numele cărora funcţionau, adevărate ghilotine ale naţionalismului românesc, ale destinului a zeci de mii de cetăţeni. Dacă este adevărat că şi o simplă delaţiune sau suspiciune de naţionalism a putut „răsplăti” fii ai Patriei cu reprimarea de orice natură, atunci, cu atît mai mult, cel care afirma deschis, patriotic, „Las poporului român tot ce a fost bun în guvernarea mea şi iau asupra mea tot ce a fost rău, în afară de crimă” (Ion Antonescu, 1946) sau „Înainte de a fi comunist m-am născut român” (Lucreţiu Pătrăşcanu, acelaşi an), a putut fi răsplătit, din „generozitatea” nemărginită a antinaţionalului, cu dulcele glonţ al Patriei...
    
După anii 1964-1965, întregul sistem de valori din România a intrat într-un rapid şi ferm proces de naţionalizare patriotică, pe alocuri reparatorie, la dimensiuni cu mult mai extinse decît a putut tolera, oriunde altundeva, complexul geo-politic estic al echilibrului general-european, statuat şi impus prin înţelegerea marilor puteri învingătoare în războiul mondial şi legiferat prin hotărîrile Conferinţei de Pace de la Paris (1946). În aceste noi condiţii, de după 1965, lupta dintre naţional şi antinaţional a intrat într-o perioadă de aparentă inapetenţă, raportul de forţe fiind, de-acum, disproporţionat mult în favoarea naţionalului ridicat la rang de politică de stat.

Nu era, însă, decît regruparea şi refacerea forţelor. Căzută complet în dizgraţia noului regim, „partida antinaţională” a fost silită să-şi abandoneze veteranii în bouriştea istoriei şi să-şi evacueze exponenţii în afara graniţelor ţării, cazîndu-i în special în jurul unor oficine media controlate sau stipendiate de redutabile instituţii specializate în spionaj, diversiune, propagandă antinaţională şi subminare statală la nivel global. Ulterior, în perioada anilor ’80, „partida antinaţională” se resuscita, de astă dată ca vehicul anticeauşist şi antisocialist, iar conflictul ei cu „partida naţională”, aflat pînă atunci într-o perioadă de oarece letargie, primea – deloc întîmplător, după cum avea să se constate în anii următori – impulsuri de reactivare şi recrudescenţă.

Antinaţionalul anti-Socialism

Aici trebuie spus că, în condiţiile anilor ’80, cînd lumea occidentală tocmai ieşea din epuizanta criză energetică şi de identitate socială care o convulsionase în deceniul anterior, deceniu care, din contră, adusese Estului un adevărat avînt al construcţiei şi dezvoltării economice socialiste, strategii Vestului se aflau în situaţia de a gîndi un proiect politico-economic de mare anvergură. Un proiect care să ofere guvernelor lor atît certitudinea posibilităţii de a evita pe viitor crize de gravitatea celei prin care tocmai trecuseră, cît şi de a le pune la dispoziţie premisele dezvoltării şi prosperităţii economice de lungă durată a societăţilor lor.

Aşa s-a cristalizat, ca soluţie majoră, ideea translării condiţiilor generatoare de criză economică asupra Estului „inamic” şi competitiv, fapt ce putea oferi şi posibilitatea paralizării şi distrugerii sale economice, inclusiv perspectiva prăbuşirii politice mult visate a întregului sistem socialist concurent. Sintagma „Est-Vest”, indusă limbajului politic şi economic de mai mult timp, nu mai era o simplă formulă diplomatică sau jurnalistică, ci devenea un laitmotiv al confruntării directe. Evident, operaţiunea se profila a fi una de o complexitate şi de o perfidie economică şi politică ieşite din comun, care presupunea, în primul rînd, investiţii colosale în relansarea cursei înarmărilor şi dezvoltarea înaltei tehnologii, sub pretextul „războiului rece” şi al luptei pentru „extirparea cancerului comunist” (Ronald Reagan). Într-adevăr, un deceniu mai tîrziu, cînd obiectivele occidentale fuseseră în mare parte deja îndeplinite, avea să se recunoască oficial că „pentru răsturnarea comunismului am alocat peste 2000(!)  de miliarde de dolari” (Bill Clinton).

Pe de altă parte, vesticii anticipau şi îşi configurau faptul că simpla translare a crizei energetice spre Est nu era deloc o soluţie suficientă, căci ea nu putea asigura şi funcţionarea post-criză durabilă a sistemului lor economic. Se anticipa faptul că, o dată reintrat pe producţia masivă, inflaţionistă, „de piaţă liberă”, acesta va avea nevoie, ca de aer, de o piaţă extinsă de desfacere. Cerinţa extinderii, însă, nu făcea suficientă limitarea pieţei, precum în epoca de după al doilea război mondial, la propriul spaţiu politico-geografic, decît numai parţial şi efemer. Era evident că, în condiţiile existente, deşi cu resursele energetice reabilitate mulţumitor după ieşirea din criză, mai repede sau mai tîrziu economia occidentală liberală, neinteresată şi incapabilă doctrinar, structural şi funcţional să obţină echilibrul dintre resurse, producţie şi consum, ameninţa, în dogma ei pentru supremaţia cu orice preţ a profitului, să se sufoce în sine însăşi cu propria vomă de producţie.

Prin urmare, o dată cu proiectul translării crizei economice spre Est, au fost dezvoltate şi materializate, pe de o parte, ideea închiderii aproape totale a pieţei occidentale pentru producţia estică, iar pe de alta, ideea extinderii pieţei de desfacere capitaliste prin spargerea şi substituirea în forţă a vastei pieţe socialiste şi a celor adiacente politico-economic acesteia – pieţe cu un potenţial de absorbţie comercială la nivelul de circa 25-30% din populaţia globului! – ca singure soluţii viabile de salvare-conservare a sistemului economiei capitaliste liberale, la scara viitorului predictibil.

Aşa încît, ceea ce fusese gîndit, avea să se şi producă. Aflat sub presiunea epuizantă a cursei înarmărilor şi sub efectul social devastator al crizei economice induse, dar şi în condiţia agravantă a menţinerii inflexibilităţii politico-sociale proprii, spaţiul socialist nu a mai putut rezista. Supus, concomitent, acţiunilor subversive directe ale antinaţionalului, un antinaţional co-executant prin vectorii săi interni şi externi al planului occidental, Estul a cedat. De fapt, se deschidea Cutia Pandorei. În toată lumea. S-a pornit avalanşa aşa-ziselor revoluţii, tranziţii şi reforme din 1989 şi anii care i-au urmat, iscate sub lozincile derutante şi amăgitoare ale democraţiei, libertăţii, drepturilor omului şi pieţei libere. Urmau...

...consecinţele asupra lumii

Care sînt ele? Sute de milioane de oameni expropriaţi şi pauperizaţi, deculturalizaţi, dezorientaţi, expatriaţi şi deznaţionalizaţi în toată lumea, abandonarea şi indiferenţa socială, sărăcia endemică instituţionalizată, globalizarea răului, a infracţionalităţii şi criminalităţii organizate, globalizarea politicilor agresive şi distructive economic şi financiar, inclusiv a politicilor de lichidare a funcţiilor şi atributelor statului, în primul rînd a celor economice şi sociale, dar şi a celor de apărare şi transformarea statului într-un instrument al intereselor transnaţionale (antinaţionale!) de extorcare publică.

În acelaşi timp, globalizarea forţată a politicilor de abolire a independenţelor şi suveranităţilor naţionale şi instaurarea unor regimuri de ocupaţie economică, politică şi militară şi a unor guverne marionetă, aservite unor cauze străine intereselor statelor naţionale. Politici belicoase, provocatoare de stări conflictuale şi război – în scopul cotropirii de resurse şi al regenerării industriilor de armament, dar şi în scopul reaşezării şi reîmpărţirii geo-politice – purtate ca războaie interetnice de dezmembrare teritorial-naţională, de „decomunizare” şi „desovietizare”, ca războaie „împotriva terorismului” etc. Toate acestea lăsînd în urmă zeci de milioane de victime – morţi, schilozi, orfani, prizonieri şi arestaţi politic, refugiaţi, emigranţi, defamiliaţi şi proletariaţi, în toată lumea – precum şi pagube materiale incalculabile.

În plan cultural – inclusiv în cel religios, dar chiar şi în planul culturii politice şi economice – sub acţiunea antinaţionalului virulent, mai ales popoarele răsăritene sînt supuse unui neslăbit proces de anarhizare şi destructurare. Un proces venit pe filiera doctrinelor şi reflexelor politice imperialiste, proces care urmăreşte desacralizarea, alterarea şi pierderea valorilor perene, tradiţionale, tezauriere ale identităţii şi spiritului naţional definitoriu, inclusiv prin politica defăimării, persiflării şi incriminării creatorilor de orientare naţională, patriotică şi compromiterii lor publice.

Se procedează îndîrjit la substituirea valorilor culturale cu „alternative” surogat, politizate otrăvitor, denigratoare şi demolatoare, aduse, induse şi impuse sub pretextul „demitizării” şi „desimbolizării”, al înlăturării „idolatriei” sau „cultului personalităţii”, vizînd, de fapt, înlăturarea personalităţii şi prestigiului culturii şi istoriei naţionale, scopul fiind înstrăinarea de rădăcini şi idealuri, pierderea identităţii şi conştiinţei naţionale. Am în vedere alternative pornind de la cele cu caracter politico-revanşard şi deformator, antipatriotic şi alienant, de la cele antisociale, secesioniste sau de promovare şi idealizare a individualismului şi violenţei, de la cele artificiale, superficiale şi ale prostului gust, făţiş non-educative şi non-valorice, pînă la cele aberante, pornografice, profund degradante şi dezumanizante.

Este interesant că, după două sute de ani de dezvoltare, capitalismul şi-ar putea revendica şi însuşi fructele mileniilor de dezvoltare a muncii şi inteligenţei omeneşti, ale cercetărilor şi descoperirilor ştiinţifice obţinute de-a lungul întregii evoluţii a umanităţii, aducînd la judecata istoriei, fie şi ca exemplu, un telefon mobil şi un computer(!), zice-se. Este interesant, pentru că de la capătul celălalt al conexiunilor i-ar putea răspunde, tot spre exemplu, vreun numerolog arab, vreun matematician egiptean sau Pitagora însuşi, vreun inginer roman, sau vreun fizician iluminist. Ori, vreun inventator chinez, vreun cosmonaut sovietic sau chiar Prunariu al nostru. După cum, i-ar putea răspunde ultimul mohican, vreun supravieţuitor mutilat de la Hiroşima şi Nagasaky, sau vreun malnutrit din Africa. Ori, Nelson Mandela în persoană sau vreun islamist sodomizat de la Abu Ghraib sau Guantanamo. Tot aşa cum, i-ar putea răspunde chiar vreunul dintre zecile de milioane de şomeri, oameni ai străzii sau emigranţi ai lumii, bieţi trăitori la porţi străine, ori, de ce nu, vreun orfan al celor peste 100.000 de sinucigaşi ai României capitaliste de azi!

Aşadar, în capitalism mor oameni? „Posibil”, răspund unii, dar „mor pentru că sînt prost educaţi(!!), săraci din vina lor(!), drame personale”, adaugă ei, învinuind aberant şi impertinent, la limita psihopatiei sociale, victimele. Precum vedem, spre deosebire de naţionalistul român, capitalistul antinaţional ia asupra sa tot ce a fost bun în istoria lumii şi lasă în răspunderea celorlalţi tot ce a fost rău, în primul rînd crima! Şi, uite numaidecît şi argumentul irefutabil: „Să nu confundăm capitalismul cu golăniile noastre de azi, care sînt, de altfel, fapte ale unor foşti comunişti sadea, în marea lor majoritate” (tot un concetăţean virtual).

Să însemne asta, oare, că şi reciproca e valabilă, respectiv că „golăniile” din anii de după instaurarea comunismului au fost, de fapt, faptele unor foşti capitalişti sadea? Iată cum, membri de rînd ai societăţii explică şi, de fapt, consimt golăniile (crimele!) prezentului, pasîndu-le, fără jenă şi fără scrupul, în seama trecutului. În cel mai pur nărav politic postdecembrist! Asta dacă ne referim la „golăniile” noastre, ale românilor, dar ce facem cu golăniile lor, ale celor care n-au fost comunişti şi nu au trăit vreodată în „comunism”, aşadar ale celor care nu îşi pot considera istoria drept lada de gunoi a prezentului? Deşi, nota bene, doctrina respectivă este produs al gîndirii filosofice occidentale..!

Consecinţele asupra României

După cum spuneam, în anii ’80, „partida antinaţională” se resuscita ca vehicul anticeauşist şi antisocialist, iar conflictul ei cu „partida naţională” primea noi impulsuri de reactivare şi rescrudescenţă. Ca în atîtea alte dăţi, antinaţionalul şi-a urmat misiunea cotropitoare din falsa postură de doctrină democratică, justiţiară şi eliberatoare. În fapt, astăzi, trăsăturile definitorii ale perioadei în care trăim sînt consecinţa directă a ostilităţilor pornite în acei ani asupra naţionalului, ostilităţi al căror apogeu l-au constituit operaţiunile agresive din decembrie 1989. Operaţiuni cu un puternic profil paramilitar şi diversionist, purtînd numele de cod „Balul de Cristal”, care au vizat nu doar lichidarea instituţiilor politice ale statului român, ci chiar destructurarea fundamentelor sale republicane şi naţionale.

În fapt, din anii ’80 şi pînă azi, sprijinul pe care antinaţionalul l-a primit a fost unul masiv, de proporţii fără precedent. Prin ideologie agresivă, timorantă şi dominantă şi prin acţiuni directe, de factură terorist-psihologică şi infracţională, malaxorul antinaţional, cum îl numeam mai sus, a devenit infernul valorilor umane şi materiale naţionale. Cu deosebire al celor culturale, aşadar al celor fundamental identitare şi definitorii pentru spiritul ancestral, întemeietor, pentru conştiinţa naţională, pentru profilul existenţial românesc. Antinaţionalul este devalizatorul patrimoniului material şi spiritual naţional, profanatorul naţiunii şi al memoriei părinţilor ei, profanatorul demnităţii naţionale. În fapt, antinaţionalul este profanatorul şi ocupantul Patriei. El îşi cultivă stimulii şi vectorii de acţiune atît în exteriorul organismului social, cît mai ales în interiorul său, fapt cu atît mai accesibil într-un areal etnic tributar istoric mentalităţilor subalterne, obediente.

Aşa întîlnim azi, la tot pasul, ideologi, predicatori şi agitatori ai antinaţionalului, mercenari ai săi de radio-şanţ, transfugi, apatrizi sau comisari comunitari ai lui, frustraţi, complexaţi, analişti sau cozi de topor, snobi şi carierişti sau simpli naivi ai săi, ai antinaţionalului. În spaţiul public real, în cel virtual, în mass-media, în politică, în afaceri, în ONG-uri, în învăţămînt, în cultură, în sport. Peste tot. Fireşte, astăzi antinaţionalul acţionează sub legitimări politice noi, în „trendul” epocii, pe care le practică tot la standarde incontestabile, inhibitive şi complexante, ca acum şase decenii. „Mentalitatea și metodele Cominternului nu au dispărut după 1989, ba chiar au luat proporții. Acest lucru mi se pare de ordinul evidenței”, afirma în 2009, regretatul critic literar Mihai Ungheanu. Aşa este strivit astăzi spiritul naţional. Inclusiv sub zornăiala grea a unor autorizări prohibitive şi capitale, precum „anticomunist”, „antisocialist” sau „anticeauşist”, ori precum „disident”, „democrat”, „comunitar”(!) sau „european”, „nato”, „societatea civilă”, „FMI şi banca mondială” sau alte alea.

Şi, peste toate, sub absolutismul acestor sintagme şi formulări, precum şi al altora, cu impact subliminal la fel de impunător şi îndoctrinant, consecinţa dominantă a antinaţionalului, a politicilor pe care le promovează: un întreg popor este supus forţat deculturalizării şi înstrăinării de valori – fapt nemaintîlnit în toată istoria sa! – supus dezindustrializării şi înapoierii agricole, decapitalizării şi punerii forţate şi totale în dependenţă financiară externă, ceea ce echivalează inclusiv cu distrugerea capitalismului românesc şi a oricăror perspective naţionale de progres. Astfel, un întreg popor a fost deposedat de mijloacele productive şi de resursele naturale trebuincioase producţiei, a fost deconectat de la dreptul şi cultul muncii, deconectat de la viaţa socială activă, creativă, şi obligat să trăiască exclusiv din produsele muncii altora, prin combinaţii, speculaţii şi împrumuturi înrobitoare, ori din expediente ridicole şi înşelătoare, la limita infracţionalităţii şi dincolo de ea. De la ideea antisocialistă la ideea antisocială a fost, iată, un singur pas.

Epilog (naţional)

Cine ar fi crezut, în urmă cu doar 20-30 de ani, în plin efort constructiv naţional, să ajungem noi, românii – popor aşezat şi laborios, cu o ţară dăruită de Dumnezeu cu bogăţii şi frumuseţi pe care orice altă naţie a lumii şi le-ar dori – să trăim acum, în plin secol 21, sub dictatura sărăciei, cea mai cumplită, mai umilitoare şi mai dezumanizantă dintre dictaturi? Ar fi fost incredibil şi de neimaginat. Sub dictatura sărăciei oamenii îşi pierd rostul Patriei, iar Patria este golită de rostul oamenilor. Aşa se va vedea Patria golită pînă şi de sine însăşi, de rostul propriei integrităţi, de propriul ei rost existenţial! Căci, ce rost să aibă Patria fără rostul oamenilor?

Întrebări? Idei de întrebări. Dar, nu cumva idei de o asemenea năstruşnicie ne sînt voit induse..? În rezonanţă cu mai vechea idee oligarhică mondialistă a necesităţii încetării existenţei statului social, idee resuscitată în ultimul timp şi la noi, şeful statului român afirmă şocant „Nu este adevărat că statul trebuie să aibă grijă de cetăţenii săi”. Şi, constată numaidecît: „Asta o făcea statul comunist”. Bingo! Iată, într-adevăr, o constatare pe deplin corectă! Tocmai de aceea, pe cale de consecinţă logică, mă simt determinat să nu mai văd de ce nu am reinstaura statul comunist de necesitate. Pentru că nu e vreo filosofie savantă să înţelegem că cetăţeanul statului, omul adică, este – chiar este! – „cel mai preţios capital”, că satisfacerea intereselor vitale ale cetăţeanului său este însăşi raţiunea de a fi a statului şi că, prin urmare, cînd vine vorba de salvgardarea populaţiei, cu adevărat democratic şi necesar devine regimul politic care o poate face. Cînd în joc este însăşi supravieţuirea naţională, nimeni nu mai poate invoca prejudecăţi politice!

Însă, dincolo de orice dezvoltare de idei spre care am fi tentaţi, întrebările consecutive, imediate, pe care afirmaţia iniţială a preşedintelui ni le induce, sînt chiar acestea: dacă statul nu trebuie să se îngrijească de cetăţenii săi, atunci ce rost mai au ei să îi fie statului cetăţeni, ce rost mai au autorităţile statului şi ce rost mai are statul însuşi? Dacă statul nu trebuie să fie protectorul nostru, al cetăţenilor – cum spune preşedintele – atunci în virtutea cărei trebuinţe să îi (mai) plătim taxe şi impozite statului, inclusiv „contribuţii pentru asigurările sociale” şi pentru ce să îi asigurăm statului, prin munca noastră, funcţionarea? Statul este o instituţie creată de societate, nu pentru propria lui existenţă abstractă, inutilă şi absurdă, ci ca expresie şi instrument necesar organismului social naţional, pentru ca, prin funcţiile şi atributele sale specifice, respectiv prin instituţiile sale constitutive, să asigure reglementarea, protejarea şi reprezentarea legală a intereselor fundamentale ale societăţii, în ansamblul ei şi, deopotrivă, pe cele ale fiecărui cetăţean al său.

Desigur, nici noi, nici preşedintele nu am descoperit astfel roata, dar nici nu am venit pe lume ieri, ca să ne iluzionăm că ne putem duce de nas unii pe ceilalţi. Aşa încît, s-o spunem pe-a dreaptă, spre lămurirea tuturor: exonerat de grija pentru cetăţenii săi, statul devine jefuitorul lor cu acte-n regulă, exploatatorul lor social, cum ar spune comuniştii. Nimic altceva! Or, a nu denunţa un asemenea stat, înseamnă a-i fi complice, înseamnă, adică, a fi complicele unui infractor! De altfel, ideea încetării existenţei statului social într-o ţară cu specificul României, este vecină cu inepţia. Dar, cei care o tot agită pe sub nasul societăţii, o fac pentru a disimula, pe de-o parte incapacitatea administrativă a actualului regim, iar pe de alta, pentru a disimula o idee cu atît mai periculoasă încercată în timpurile din urmă. Ideea disoluţiei statului naţional! Şi-atunci, nu cumva sărăcia şi mizeria socială degradante, în care trăim de atîta timp, ne sînt impuse înadins şi convingător spre a fi împinşi, ca cetăţeni ai statului, ca popor, la descetăţenire şi destatalizare, la predarea şi părăsirea Patriei, la exod? Ce sugestiv şi frivol ni se oferă ideea antinaţională în România de azi! Precum vedem, de la ideea antisocială la ideea antinaţională e, doar, un singur pas.

Eu cred în demnitatea neştirbită a preşedintelui şi militez pentru asta, iar dacă domnia sa intenţionează să contrazică ştiinţa politică şi practica socială prin scamatorii conceptuale şi oratorice, îl priveşte personal, dar e ca şi cum adepţii vechii teorii roesliene privitoare la poporul român, cărora li s-a demonstrat de multă vreme falsitatea ei, ar voi să evadeze din derizoriul istoriei, încercînd acum verificarea respectivei teorii pe viu, dar în sens invers... „Cui nu-i convine regimul, poate să plece din ţară. Cel mai mare obiectiv al nostru a fost dreptul nostru de a pleca acolo unde ne este mai bine. Aşa că, hai să nu facem o dramă din faptul că plecăm din ţară. România, oricum, nu îşi mai poate plăti cetăţenii”!! Iată, nu neapărat cuvînt cu cuvînt, un alt mesaj arogant, sfidător, aş zice de-a dreptul antinaţional, transmis naţiunii de preşedintele ei. O, paşă, cît de darnic le eşti tu fiilor Patriei! Doar dulcele ei glonţ le mai lipseşte, bieţilor de ei, din nemărginita generozitate a antinaţionalului..!

Ce vrea să însemne, de fapt, acest mesaj? Prin „dreptul” cîştigat de a pleca din ţară, de a o părăsi, înseamnă că, de fapt, ne-am pierdut dreptul de Patrie şi de apartenenţă naţională! Şi, între multe altele, mai înseamnă că, dacă se va întîmpla să nu ne mai regăsim rostul ca ţară, ca naţiune – ceea ce acum, iată!, nici nu mai pare atît de ireal – nu va fi o dramă, căci, nu-i aşa?, sîntem liberi să (e)migrăm unde om vedea cu ochii. Ca să trăim bine! Dar, ce se vor a fi acestea ce ne revin, drepturi sau obligaţii? Despre ce vorbim? „România a ajuns la finalul istoriei sale”, afirma decepţionat şi deznădăjduit, cu puţin înainte de a muri, omul de cultură care a fost Octavian Paler. Noi constatăm că discursul preşedintelui este chiar confirmarea oficială a faptului că, într-adevăr, două mii de ani de istorie naţională, dramatică şi glorioasă, au fost suprimaţi în două decenii de istorie antinaţională. Dar, poate totuşi speranţa, ultima de-ar fi, nu moare şi ea, aşa cum se spune. Căci, nicicînd în istorie, naţiunile nu s-au dat pierdute, nici în clipa de pe urmă. În nici un caz, naţiunea română. Eşti învins numai atunci cînd ai renunţat la luptă!

Dinspre zidul Tîrgoviştei voievodale, reverberează parcă şi azi, în cuvinte prevestitoare de răul în care ne găsim, optimismul naţional, impresionant şi încurajator deopotrivă, al unui muribund aparte: „Dar, va trăi România, cu toţi trădătorii ei. Şi poporul român liber..!”. Asta presupune, însă, ca nouă, celor de astăzi, care trăim răul, să ne pese. A ne păsa este prima condiţie necesară continuării luptei de a fi a naţiunii. Căci, de cînd ne ştim ca popor, nu am avut altă soluţie. Din suferinţă ne-am plămădit supravieţuirea! Dacă ne pasă, înseamnă că sentimentul naţional nu s-a stins, că fiecare dintre noi încă există activ, concret, militant şi neînduplecat, ca român şi Românie, înseamnă că împreună, ca naţiune, mai putem avea o speranţă de viitor, în concertul naţiunilor lumii. Aici, acasă, în limba română.
(Decembrie, 2010)