România, Valea Plîngerii

O întreagă echipă de electricieni de subteran a fost ucisă în explozia de la mina Uricani, produsă sîmbătă, 5 februarie. Patru muncitori şi şeful lor, un inginer. Cauzele exacte ale nenorocirii urmează a fi stabilite de anchetatori, deocamdată ştiut fiind doar faptul că echipa fusese trimisă, pe la orele prînzului, să efectueze lucrări de reparaţii la un transformator electric. Se presupune că, o dată reparaţia încheiată, în momentul reconectării transformatorului la curent, scînteia electrică produsă ar fi detonat o acumulare de gaz metan nedepistată. Acumulare de gaz care, evident, le-ar fi putut fi fatală prin intoxicare chiar înainte de deflagraţie. După circa 8 ore, salvatorii minieri coborîţi în mină, nu au mai avut altceva de făcut decît să recupereze trupurile sfîrtecate de explozie ale celor cinci victime şi să le scoată la suprafaţă. Durerea şi disperarea ce a cuprins familiile celor ucişi, toţi bărbaţi tineri, cu copii mici şi soţii gravide, nu se poate descrie.

Reproduc, în continuare, un text care propune o vedere de ansamblu asupra contextului şi a cauzelor de fond în care acest tragic accident – al cîtelea, după 1989...? – a fost posibil. Preiau textul, cu titlul aferent, din ediţia electronică a ziarului „Tricolorul”, http://tricolorul.wordpress.com/, de astăzi, 7 februarie, şi revin pe subiect mai jos, cu observaţii de altă natură. 

România, Valea Plîngerii

Tragedia de la Uricani a deschis atîtea răni, încît te cutremuri de ceea ce se poate întîmpla în această ţară. Românii sînt solidari cu familiile celor 5 oameni tineri sfîrtecaţi în adîncurile pămîntului de suflul unei explozii nemiloase, dar îşi aduc aminte, cu această ocazie, şi de propriile lor necazuri. Nu numai Valea Jiului, ci întreaga ţară a ajuns o Vale a Plîngerii. Mineritul are, în aceste locuri, o tradiţie de 150 de ani, iar cărbunele scos de aici ajungea pînă în Marea Britanie. Este cel mai bun cărbune din Valea Jiului, numai că mina de la Uricani trebuia închisă foarte curînd. Aşa au hotărît cei care conduc, în realitate, Guvernul de la Bucureşti – Fondul Monetar Internaţional şi Comisia Europeană. Aici nu s-a mai făcut de zeci de ani nici un fel de investiţie. Este un loc care trebuia să moară de la sine, aşa cum se întîmplă în atîtea cazuri în această ţară.

Cei care încă mai lucrează acolo ştiu cînd intră în adîncuri, dar nu pot fi siguri niciodată că se mai şi întorc. Oamenii Uricanilor au privit dintotdeauna către această mină ca spre ceva drag, asemenea ţăranului care nu ştie cum să-şi hrănească mai bine văcuţa care-i asigură traiul de zi cu zi. Este atît curaj, dar şi atîta decenţă, atîta înţelepciune în spusele minerilor de la Uricani, încît nu poţi să nu fii alături de ei. La mina în care s-a produs nenorocirea de sîmbătă după-amiază mai lucrează vreo 800 de oameni, aici fiind înregistraţi singurii angajaţi ai localităţii. Rînd pe rînd, s-au închis alte mine, alte întreprinderi care absorbeau forţa de muncă a acestor locuri. Cei 10.000 de oameni de aici aveau înainte unde lucra.

Minerii au dus-o bine în regimul trecut, ei cîştigînd unele dintre cele mai mari salarii de la acea vreme. Nimeni n-avea curajul să se atingă de un miner sau de copiii acestuia. Cînd s-au supărat, în anul 1977, minerii i-au sechestrat pe doi dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Nicolae Ceauşescu: Ilie Verdeţ, el însuşi miner la origine, şi Gh. Pană. Şi nu le-au dat drumul decît după ce şeful statului a plecat din vacanţa lui de la mare ca să se întîlnească direct cu cei mulţi şi nemulţumiţi. Ceauşescu a intrat în adîncurile pămîntului, ceea ce n-am văzut să facă vreun conductor al acestei ţări de după decembrie 1989.

La Uricani s-au dus trei miniştri, dar nici unul n-a fost văzut în mijlocul oamenilor. Mai mult, cînd primarul oraşului, fost ortac şi el, a vrut să explice ministrului Economiei dezastrul prin care trece mineritul românesc, acesta a refuzat, pur şi simplu, dialogul. Minerii ştiu că locul lor de muncă nu seamănă deloc cu o farmacie, dar, de data acesta, revolta a atins culmile disperării. Acelaşi primar, un om admirabil, pe nume Dănuţ Buhăescu, a căpătat curajul să spună că pînă şi minele se închid politic. Acum, omul se teme că accidentul nefericit de sîmbătă va grăbi dispariţia minei, singura speranţă a celor de la Uricani. Nu s-a făcut nici o investiţie, pentru ca producţia să fie tot mai mică şi oamenii să fie puşi în faţa faptului împlinit. „Mai am un an pînă la pensie“, spunea cu tristeţe în glas un miner din Uricani, „şi mi-e frică şi de asta!“. Încă nu am înţeles dacă omul se teme că într-o zi familia sa nu-l va mai putea revedea sau dacă, poate chiar mîine, va rămîne pe drumuri, cu atîtea angarale pe cap.

Cîtă diferenţă între ceea ce s-a întîmplat la Uricani, unde trupurile celor morţi erau împrăştiate şi amestecate unele cu altele, şi ceea ce s-a petrecut în Chile, cînd, după două luni de stat în adîncuri, cîteva zeci de mineri au fost aduşi la suprafaţă curaţi, bărbieriţi şi în siguranţă! Zilele trecute s-a inaugurat telegondola de la Vulcan, care a costat vreo 7 milioane de euro, în condiţiile în care şi mina de acolo se închide, iar spitalul nu mai există, aşa cum se întîmplă şi la Uricani. Asta le mai lipsea acestor amărîţi, o telegondolă! De altfel, asemenea inaugurări sfidătoare se petrec aproape zilnic. Ultima a avut loc la Buşteni, în prezenţa oamenilor Puterii – un parc de distracţii după care iarăşi „tînjeau“ românii în aceste vremuri nefericite. Un miner cu vechime nu primeşte mai mult de 2.000 de lei pe lună. Acum li s-au luat şi subvenţiile la căldură, ceea ce nu li s-a mai întîmplat niciodată. Li se pare că e mai rău decît în anul 1929, cînd nedreptăţile şi sărăcia i-au ridicat la luptă pe viaţă şi pe moarte.

Înainte de 1989, primeau mese gratuite, le era asigurată pîinea zilnică, nu aveau nici o problemă cu locuinţele. Unii au ajuns chiar să creadă că nenorocirile care s-au abătut asupra lor începînd cu anul 1997 sînt o răzbunare pentru aşa-zisele mineriade de la începutul anilor ’90. Ei trebuiau culcaţi la pămînt, deşi mina de la Uricani are cărbune de bună calitate pentru încă 150-200 de ani. Cînd a fost în Australia, lui Ceauşescu i s-a oferit exploatarea gratuită a unei mine în Statul Queensland. Ce să fi făcut România cu acea bogăţie subpămînteană, din moment ce ea însăşi avea imense resurse în acest sens? Acum, cu riscul de a importa cărbune, trebuie să-i lăsăm pe oameni pe drumuri, pentru că aşa vor cei de la Bruxelles şi de la Washington, în faţa cărora guvernanţii de la Bucureşti nu au curajul să sufle o vorbă. Membrilor familiilor celor morţi li se promite, între altele, că vor putea lucra la mina în care şi-au pierdut viaţa cei dragi. Cum să fie angajaţi, din moment ce această mină este pe cale să dispară? Dar dacă explozia de sîmbătă s-ar fi produs într-o zi obişnuită de lucru? Ar fi fost iadul pe pămînt, pentru că în abataj s-ar fi aflat cel puţin 60 de oameni.

Deşi le e frică de ziua de mîine, cei din Uricani şi din Valea Jiului, în general, au început să vorbească pe faţă despre vinovăţiile de la cel mai înalt nivel pentru ceea ce li se întîmplă lor. Sînt prea multe palate şi prin Valea Jiului, semnul celor două Românii atît de diferite – una a învîrtiţilor şi a şmecherilor, cealaltă a pedepsiţilor şi a sacrificaţilor. Între cei din urmă, cei mai loviţi fiind aceşti temerari ai adîncurilor, al căror număr s-a redus peste noapte de cca. 6 ori. O dată cu munca în mină li se ia, practic, dreptul la viaţă. Acum, cei trei miniştri aflaţi în zonă au spus că mina nu se va mai închide. Dar cine mai crede în asemenea promisiuni?

DUMITRU AVRAM

Revin, aşadar. Pe parcursul zilei de sîmbătă, am urmărit şi eu la televizor, ca tot românul, evoluţia ştirilor venite dinspre Uricani. Pe un post şi pe altul. Seara, pe „Antena 3”, relatările de la faţa locului, moderate de o duduie din studioul central, au fost penibile. Trec peste aspectul, deloc neimportant în televiziune, că – deşi micul ecran nu presupune a înfăţişa, neapărat, prezentatoare foto-model –, duduii din studio, de care avurăm parte sîmbătă seara, îi lipseşte mult prea mult fotogenia chipului, ca să mă exprim delicat. Parcă ar fi progenitura lui Frankenstein, zău aşa! Bun, trecem peste asta, am zis, dar reporteriţa ce transmitea din curtea minei Uricani este, pur şi simplu, un monument de ignoranţă, peste care nu se poate trece! Fata asta, care, dacă are vreo importanţă, se numeşte Carmen Coloş, este total lipsită de cultură generală, de tact jurnalistic, pînă şi de simţul ridicolului.

Deşi a fost trimisă între mineri, biata de ea, nu avea habar nici de înţelesul unor expresii elementare, absolut banale, ale meseriei acestora, nici cu ce se mănîncă ea, nici măcar să-şi imagineze, cît de cît, în ce constă munca propriu-zisă a minerilor. De fapt, ea părea nelămurită şi în privinţa înţelesului pe care îl are cuvîntul „muncă”, neînţelegînd ce legătură există între minerit şi muncă, de vreme ce ea întreabă pe un miner „şi cum munciţi acolo, ce faceţi în mină?”!! Unde aţi găsit-o, frate, pe-asta, nici nu ştiu cum să-i zic (ziaristă?!), că parcă e căzută din lună? Ba, insista în dreapta şi stînga să afle de cîţi ani funcţionează mina Uricani – întrebare ridicolă, în condiţiile în care şi un elev de şcoală generală ştie sau, măcar, presupune pe baza generalităţilor acumulate din mers, că mineritul pe-aici datează de secole, ba, că în zone ca Hunedoara, exploatări miniere existau şi pe vremea strămoşilor daci, aşa că, dacă posezi acest minim de cunoştinţe, ce importanţă ar avea să mai întrebi, în raport cu nefericitul eveniment, „de cîţi ani” fucţionează mina aceasta? Are importanţă, în contextul dat, că funcţionează de 152 de ani, de 277 sau de 2134? Sigur, sînt oameni care nu posedă nici minima cultură generală, dar cînd te numeri printre ei – să fii sănătos, se mai întîmplă! – de ce nu rămîi la locul tău? Ce cauţi în jurnalism, în presă, în televiziune? Cum ai intrat în breaslă, pe ce bază, cu ce argumente, pe ce criterii?

Apoi, pe cînd bietele soţii şi mame ale minerilor morţi au izbucnit în ţipete de jale şi disperare la vederea rămăşiţelor pămînteşti („rămăşiţelor omeneşti”, cum se exprima reporteriţa!) ale celor dragi, ţiitoarea de microfon, Carmen Coloş, rostea banalităţi negîndite, ajungînd la un moment dat să spună ceva de genul „deocamdată nu se ştie ce îi nemulţumeşte aşa de rău pe oamenii aceştia”!! Pfuu! Nu se ştie?! Oau! Da’, de tufă de Veneţia, se ştie? Tu, Carmen, ai auzit ea? Ar trebui să-ţi deseneze cineva, poate chiar şeful tău cînd îţi dă salariul, ce îi nemulţumeşte "aşa de rău" pe aceşti oameni cărora li s-au distrus familiile şi vieţile, ce îi nemulţumeşte pe copiii lor rămaşi fără taţi, că aşa poate vei înţelege şi tu, Carmen Coloş!

Mai mult, cînd l-a intervievat pe un coleg al victimelor – om, fireşte, supărat şi disperat pentru pierderea fîrtaţilor săi şi pentru perspectiva pe care o dau guvernanţii mineritului în Uricani, dar care, exprimîndu-se simplu, ca un miner, a făcut-o incomparabil mai coerent şi mai corect decît ziarista care îi ţinea microfonul – aceasta i-a exprimat şi lui nedumerirea care o frămînta, întrebîndu-l direct: „Dar, ce vă nemulţumeşte aşa rău?”! Omul, s-a blocat o fracţiune de secundă, apoi, în loc să îi ia microfonul din mînă şi să o trimită la mătură, că poate acolo se pricepe mai bine, a încercat să-i explice oarece. În fine, la sfîrşitul transmisiunii, microfonista ne-a spus, pentru că, evident, noi n-aveam de unde şti, că „minerii le e frică să nu îşi piardă giobul”! Minerii? Giobul? Carmen Coloooş! Eşti cocoloş. Pe varză! Şi, ca varza să fie varză pînă la capăt, iar ridicolul total, din studioul de la Bucureşti, „progenitura lui Frankenstein” îşi încheie emisiunea reamintindu-ne că „în explozia de la Petricani şi-au pierdut viaţa trei ortaci”! Ei taci?

Asta e cultura în televiziuni. Ăsta e profesionalismul, asta competenţa. Cu asemenea rebuturi profesionale, jurnalismul devine o calamitate. Pe alocuri, şi în privinţa presei România este o Vale a Plîngerii! Nu mai spun că, stînd îmbrăcată într-o jintilică de stofă timp de cîteva ore bune la poalele munţilor, pe un frig pătrunzător, şi fudulindu-se cu capul descoperit, despletită ca la Mărcuţa, nefericita Carmen Coloş se cocîrjase şi i se schimonosise faţa, săraca, dîrdîia din toate încheieturile, încît, pur şi simplu, nu mai putea ţine microfonul omeneşte în mînă, în dreptul celor pe care îi intervieva. Frigul, probabil, aşa cum se întîmplă în asemenea împrejurări, îi fură omului luciditatea, puterea de concentrare şi îl face confuz, îi învîrtoşează gîndirea şi inspiraţia, îl împiedică să articuleze cuvintele corect şi îl aduce în situaţia să debiteze aiureli. Aşa încît, dacă ziarista peste care a dat frigul mai este şi bîtă de felul ei, demersul jurnalistic devine o caricatură tragi-comică şi se alege praful de el.

Şi-atunci, cum te prezinţi tu, post de televiziune care se respectă, cu un aşa hal de reporter la un eveniment în desfăşurare atît de grav şi cu un atît de înalt grad de interesare publică? Nu te faci de rîs? Şi, nu rişti să ofensezi chiar simţul bunei-cuviinţe, atît de necesar în circumstanţe ca acelea de sîmbătă seara, de la mina Uricani?