luni, 21 februarie 2011

O bijuterie arhitectonică a Bucureştilor: Cercul Militar Naţional

Cercul Militar National

În centrul Bucureştilor, peste drum de Casa Capşa şi blocul „Romarta copiilor”, se află o construcţie aliniată între B-dul Elisabeta (fost 6 Martie, fost Gheorghe Gheorghiu-Dej) şi strada Constantin Mille (fostă Sărindar). Construcţia are o faţadă monumentală, anticipată de o deschidere amplă, maiestuoasă, orientată spre Calea Victoriei. Este Palatul Cercului Militar Naţional (bine cunoscut şi sub numele anterior, „Casa Centrală a Armatei”). Lucrările de construcţie au început în urmă cu exact un secol, iar luna aceasta s-au împlinit 88 de ani de la inaugurarea sa, timp în care impunătorul edificiu a devenit un adevărat şi inconfundabil simbol arhitectonic al capitalei.

Clădirea a fost ridicată pe locul unde odinioară se afla Mînăstirea Sărindar, ctitorie a domnitorului Matei Basarab (1632-1654). Voia destinului a făcut ca în anul 1838 Bucureştii să fie loviţi de un cutremur devastator, care a distrus cea mai mare parte a aşezămîntului monahal, obligîndu-l să-şi înceteze astfel existenţa. Biserica mînăstirii, deşi rămasă în picioare, nu a mai fost reparată şi, cu timpul, a devenit şi ea impracticabilă. Ulterior, autorităţile monarhiste nu au acceptat ideea funcţionării unei mînăstiri în plin centrul oraşului şi nu au dat curs demersurilor celor care propuneau reconstruirea Sărindarului, astfel că, după îndelungi tergiversări şi controverse, abia în anul 1896 au decis demolarea definitivă a întregului aşezămînt, inclusiv a bisericii, şi curăţarea locului. Zona a fost reamenajată edilitar sub forma unui scuar provizoriu, în centrul său improvizîndu-se o fîntînă arteziană. De fapt, în acel an Capitala României se pregătea să primească vizita lui Franz Josef, împăratul Austro-Ungariei.

În urma demolărilor de la Sărindar, a rămas un teren de circa 2.000 mp., pe care Clubul Militarilor din Bucureşti l-a cumpărat de la Ministerul Domeniilor Publice, în vederea construirii unui edificiu pentru activităţile culturale ale clubului. Iniţiate de Nicolae Filipescu, ministru de război la acea dată şi fost primar al Capitalei, lucrările de construcţie – finanţate din contribuţiile cadrelor militare, din donaţii şi colecte publice – încep în anul 1911, după planurile arhitectului Dimitrie Maimarolu, licenţiat la Paris şi autor, între altele, al proiectului de construcţie a Palatului din Dealul Mitropoliei.

Interesant este că Maimarolu s-a confruntat cu o problemă tehnică dificilă, pentru a cărei rezolvare a solicitat sprijinul a doi ingineri constructori celebri: Anghel Saligny şi Elie Radu. Problema consta în fragilitatea terenului, situat chiar pe albia unui vechi pîrîu dispărut, fost afluent al Dîmboviţei. Pînza freatică era foarte aproape de suprafaţă, ceea ce a impus adoptarea unei soluţii ingenioase, anume aşezarea fundaţiei pe piloni din lemn de stejar, ştiut fiind că această esenţă lemnoasă se întăreşte la contactul cu apa. Lucrările de execuţie a clădirii au fost încredinţate unei societăţi de construcţii cunoscută în epocă, „Moscovici & Blackmann”, care a reuşit să finalizeze lucrările spre sfîrşitul anului 1922, după ce ele fuseseră întrerupte o vreme din cauza războiului mondial. Inaugurarea impresionantului edificiu s-a făcut la 4 februarie 1923, în prezenţa cuplului regal, Ferdinand şi Maria, a altor oficialităţi, precum şi a comandantului Corpului II Armată, reprezentanţilor corpului ofiţeresc al Capitalei, a unor diplomaţi străini, oameni de cultură etc.

Arhitectura acestei construcţii monumentale respectă stilul neoclasic românesc, caracteristic perioadei de început a secolului XX, cu semnificative influenţe de stil arhitectural post-clasic francez. Interiorul este structurat pe criteriul funcţionalităţii, cuprinzînd 10 săli impozante, cu dimensiuni şi elemente arhitecturale deosebite, cuprinse în liniile unor stiluri diverse, care le asigură prinosul de confortabilă originalitate şi individualitate sobră. Cea mai importantă dintre ele, prin generozitatea dimensiunilor şi a utilităţii, este Sala de marmură, unde au avut loc, întotdeauna, concerte, spectacole coregrafice, reuniuni mondene etc., între acestea situîndu-se şi Balul ofiţerilor, eveniment foarte preţuit de protipendada bucureşteană din prima jumătate a secolului trecut. Structura interioară mai cuprinde Sala maură, menită a asigura întrevederilor o anumită intimitate şi Sala mareşalilor, dominată de reprezentările picturale ale mareşalilor Constantin Prezan, Alexandru Averescu şi a... Regelui Ferdinand, reprezentare menită a substitui, de nevoie, pe aceea a celuilalt mareşal al Patriei, proscrisul Ion Antonescu, eliberatorul Basarabiei. Se remarcă, în continuare, Sala bizantină, ce cuprinde picturi reprezentînd momente semnificative din istoria poporului român, Sala eroilor, decorată cu lucrări plastice renumite („Asediul Vienei”, „Griviţa”, „Marengo”etc.), Sala gotică, Sala norvegiană, precum şi o Galerie de Artă, în care se păstrează o colecţie preţioasă de tablouri, donate, conform tradiţiei locului, de fiecare pictor care expune lucrările pe simezele galeriei. Clădirea mai are o sală de bibliotecă, precum şi sala fostului cinematograf „Central”, care a fost recondiţionată şi reamenajată ca sală de conferinţe şi spectacole scenice.

În perioada 1979-1989, Palatul Cercului Militar Naţional a fost supus unui amplu proces de consolidare, reparaţii, renovări şi modernizări. S-au refăcut sistemele de iluminare şi aerisire (clădirea nu dispunea decît de aerisire naturală), stucatura, ornamentele, elementele de mobilier, picturile murale parte dintre ele sînt semnate de Costin Petrescu, autorul celebrei fresce din aula Ateneului –, precum şi faţada clădirii. Rezultatul acestor intervenţii de lungă durată este apreciat ca fiind unul foarte reuşit, care a adus edificiului o notă aparte de eleganţă impunătoare şi un aer de monumentalitate. Construcţia este inclusă în patrimoniul arhitectural naţional, devenind, prin valoare estetică şi funcţionalitate, o adevărată bijuterie a Bucureştilor.

Niciun comentariu: